Ucraina, un conflict artificial la graniţele României (I). Ce nu se știe despre istoria zonei

Ultimele evenimente petrecute pe scena politică readuc în actualitate tensiunile din vremea Războiului Rece, marele Urs (U.R.S.S.) sovietic îşi întinde din nou ghearele asupra fostelor zone de influenţă. Vladimir Putin, ,,ţarul” psihopat, bolnav de putere, în dorinţa de a deveni mumificat în funcţia de conducător al Rusiei, le promite nostalgicilor fostului imperiu roşu că le va dărui ,,măreţia” de altădată. Propaganda sovietică face furori în fostele ţări satelit, chiar dacă unele fac parte acum din N.A.T.O. Invadarea Georgiei, implicarea în problemele fostelor ţări sovietice, la invitaţia dictatorilor de acolo, sunt dovezi clare că Putin vrea să rămână în istorie precum un alt ,,Ivan cel groaznic”, iar politica dusă de el, prin anihilarea oricărei voci împotriva politicii sale, duce în acest sens. Populaţia Rusiei se zbate în sărăcie, oligarhii supuşi puterii centrale şi mafiile fac legea, dar propaganda de tip sovietic, readusă de Vladimir Putin în prima scenă, vorbeşte despre  suveranitate, siguranţă, prosperitate iar ,,tătucul” de la Kremlin, apare precum un zeu, adulat de simpatizanţi ai naţionalism-comunismului, vechi rebuturi ale unei lumi apocaliptice, ba călare, cu puşca în mână, la bustul gol, îmbrăcat în judo-gi, dând lecţii ,,tineretului revoluţionar”, având în spatele său o propagandă perfidă, care aduce aminte de momentele gloriei staliniste. În vecinătate, părerile despre Putin sunt şi ele împărţite: criminal, dictator fără scrupule, psihopat, comparat cu Hitler şi Stalin sau, după gradul de cultură, apărător al ortodoxiei, erou împotriva globalismului etc. În ţara noastră, Putin nu duce lipsă de admiratori în toate sferele sociale. Ruşii au devenit, acum, băieţii buni care ne salvează de neo-marxismul globalist al lui Soroş şi de pericolul islamic. Propaganda rusească este implementată adânc şi la noi prin canalul de ştiri Sputnik. Ucrainienii nu sunt însă, nici ei, nişte îngeraşi iar naţionalismul lor este chiar mai agresiv decât cel al ruşilor, să nu uităm că drepturile românilor din Ucraina sunt destul de reduse. De altfel, ruşii cu ucrainienii sunt fraţi buni, dacă analizăm istoria.

Rusia kieveană

De-a lungul fluviilor Nistru, Nipru şi Don, pe ţărmul lacului Ilmen şi pe cursul superior al fluviului Volga erau răspândiţi slavii răsăriteni sau ruşii. ,,În formarea statului, la slavii răsăriteni se deosebesc mai multe etape. În sec. al IX-lea existau mici stătuleţe cu caracter feudal, numite cnezate. Cele mai însemnate cnezate s-au dezvoltat în jurul oraşelor Kiev (pe Nipru) şi Novgorod (pe malul lacului Ilmen). Prin unirea celor două cnezate ale Kievului şi Novgorodului, sub conducerea lui Oleg (878-912), cneazul Novgorodului, s-a format statul rus, cunoscut în istorie sub numele de Rusia kieveană. În timpul lui Oleg au fost supuse triburile slave din stânga şi dreapta Niprului care plăteau cneazului tribut în natură. Capitala stabilită la Kiev a fost întărită cu cetăţi” (Istoria Evului mediu, Georgian Lucia, Neagu Vasilica, Nuţu Constantin, Manual pentru clasa a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984). Statul kievean va cunoaşte o mare înflorire în vremea lui Iaroslav cel Înţelept (1019-1054).

Cnezatul Moscovei

Tradiţia consemnează faptul că oraşul Moscova a fost întemeiat în jurul fortăreţei Kremlinului, de către cneazul Iurii Dolgoruki, undeva în anul 1147. Moscova devine capitala cnezatului cu acelaşi nume căpătând, treptat, importanţă economică, politică şi militară. În secolul XIII, lipsind o putere centralizată, cnezatele ruseşti au căzut sub dominaţia tătară, plăteau biruri hanului iar cnejii nu puteau conduce fără acceptul acestora. Cnezatul Moscovei preia iniţiativa luptei de eliberare iar, în anul 1380, profitând de luptele interne din cadrul statului mongol, oştile ruseşti obţin cea mai importantă victorie, la Kulikovo, sub conducerea cneazului Dimitri, supranumit Donskoi, denumire care vine de la Don. Ivan al III-lea (1462-1505), supranumit şi ,,strângătorul de pământuri ruseşti”, alipeşte de Moscova cnezatele din nordul şi nord-vestul Rusiei începând cu Novgorod, Tver şi Viatka. În timpul lui Ivan va lua sfârşit şi dominaţia Hoardei de Aur asupra Rusiei. ,,Dominaţia Moscovei asupra Rusiei europene şi, în cele din urmă, asupra unei mari părţi a Rusiei asiatice nu ar fi putut fi prevăzută la sfârşitul secolului al XIII-lea. În acea vreme, cnezatul Moscovei era închis în pădurile nordului şi era doar unul dintre vreo zece mici state supuse hanului mongolo-tătar. Totuşi, la începutul anilor 1580, stăpânirea Moscovei se întindea din Urali şi Siberia, către apus spre Marea Baltică şi Marea Albă şi, înspre sud, către Marea Caspică. Dacă analizăm poziţia geografică a Moscovei, apar trei avantaje distincte. În primul rând, Moscova este situată pe râul cu acelaşi nume, care întâi se varsă în Oka, apoi în Volga. În plus, întinderile superioare ale râurilor Oka şi Volga sunt situate în apropierea cursurilor de apă ale Dvinei şi Niprului, care merg către Marea Baltică şi Marea Neagră. În acest fel, cu toate că era înconjurată cu păduri impenetrabile, Moscova se află în centrul unui sistem de râuri care o leagă de centrele comerciale şi de civilizaţiile din Asia de Sud şi din nord-estul Europei. În al doilea rând, cu toate că Moscova este dispusă între pădurile de conifere şi copaci cu frunze căzătoare, ea este situată lângă zona de teren fertil. Această suprafaţă de pământ, întinsă pe 4000 de km pătraţi, a oferit rezervorul agricol care a susţinut oraşul şi populaţia sa. În al treilea rând, poziţia Moscovei în mijlocul pădurilor nordului i-a conferit protecţie faţă de triburile nomade din Asia Centrală. Prin urmare, pe parcursul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, Moscova a oferit refugiu multor foşti locuitori ai regiunii mult expuse şi Kievului” (Martyn Rady, Ţarii, Rusia, Polonia şi Ucraina).

Fiul luminii

Statul moscovit a început să câştige hegemonia asupra celorlalte cnezate, cnejii Moscovei pretindeau suveranitatea asupra întregii Rusii. ,,Cu toate că iscusinţa conducătorilor timpurii ai Moscovei poate explica motivul pentru care au reuşit să-şi extindă teritoriile, mai rămâne de văzut de ce anume îşi doreau extinderea lor. Într-un sens, răspunsul este clar: expansiunea teritorială era făcută de dragul teritoriului. În orice societate agrară, pământul, puterea, şi bogăţia tind să devină sinonime. Astfel, în Evul Mediu cucerirea de noi teritorii părea la fel de firească şi de oportună ca şi creşterea economică în statele şi societăţile moderne. În statul moscovit, totuşi, tendinţa expansionistă era alimentată de împrejurări oarecum unice. În ciuda împărţirii Rusiei kievene în secolul al XII-lea şi distrugerii ei ulterioare de către mongolo-tătari, funcţia de ,,mare cneaz” a fost preluată la începutul secolului al XIV-lea de către conducătorii statului moscovit. În virtutea acestui titlu, cnejii statului moscovit au revendicat stăpânirea asupra tuturor teritoriilor care aparţineau statului Kievean istoric. Pe acest motiv s-a luptat cu lituanienii Ivan al III-lea (1462-1505), susţinând că ei uzurpaseră teritoriile care îi aparţinuseră de drept lui” (Martin Rady). Ivan al III-lea spunea: ,,se ştie că tot pământul rusesc este prin voinţa lui Dumnezeu patrimoniul nostru şi aşa a fost din vremurile de demult, de pe vremea strămoşilor noştri”. Prin asta el înţelegea teritoriile Kievului, ale Smolenskului şi ,,toate pământurile ruseşti din vechime”. Tradiţia bizantină legifera acest mod de a conduce. În tradiţia greco-romană antică, şi nu numai, împăratul era reprezentantul zeilor pe pământ, iar în Bizanţ s-a perpetuat această ordine de idei, bazileul fiind reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, având şi datoria de a ocroti Biserica, aşa cum a făcut Constantin cel Mare, iar Biserica avea datoria să se roage pentru sănătatea lui şi biruinţa în război. Tradiţia ortodoxă a dus până în zilele noastre această colaborare dintre stat şi Biserică, care poartă numele de ,,Simfonia”. Interesant, că după căderea Constantinopolului, ca şi în Ţările Române, cnejii Moscovei au tins să preia prerogativele bazileilor bizantini într-o formulă căreia Nicolae Iorga îi spunea ,,Bizanţ după Bizanţ”. ,,Credinţa ortodoxă sprijinea angajamentul cnejilor statului moscovit şi le întărea ambiţiile expansioniste. În 1326 mitropolitul, capul bisericii ortodoxe ruse, a murit în tip ce vizita Moscova. Cneazul l-a convins pe succesorul său să renunţe la scaunul tradiţional de mitropolit de la Kiev şi să se stabilească permanent la Moscova. Din acest moment, ,,mitropolitul Kievului şi al întregii Rusii”, aşa după cum se autointitula, a rămas în oraş, sporind prestigiul Moscovei. Mitropoliţii revendicau jurisdicţia religioasă asupra tuturor teritoriilor care aparţinuseră până atunci statului rus kievean. Făcând acest lucru, ei au întărit ideea că omologii lor mireni, cnejii Moscovei, ar trebui să pretindă suveranitate asupra aceluiaşi teritoriu. Tradiţia bizantină a regalităţii era transmisă de biserica ortodoxă ideologiei de guvernare a statului moscovit. Totuşi, în 1453, Imperiul bizantin a căzut în mâinile turcilor, lipind astfel ortodoxia rusă de izvorul şi temelia sa spirituală. Comentatorii statului moscovit au recuperat rapid pierderea, susţinând că din pricina faptului că nu mai există Bizanţul, Moscova trebuia acum să fie singura depozitară a adevăratei religii creştine” (Martin Rady). Filoteos din Pskov îi spunea lui Vasili al III-lea: ,,Iar dacă îţi vei stăpâni cum trebuie imperiul, vei fi fiul luminii şi cetăţeanul Ierusalimului ceresc, aşa după cum ţi-am scris. Iară acum îţi grăiesc. Ai grijă şi fii atent, evlaviosule ţar: toate imperiile creştinătăţii sunt unite în imperiul tău, căci au căzut două Rome, iar cea de-a treia există şi nu va mai fi o a patra, imperiul tău creştin, după cum grăieşte marele teolog, nu va trece în mâinile altora”.

Doctrina celei de a treia Rome

Tot în Evul Mediu apare o doctrină care s-a permanentizat în politica rusă, estompându-se în vremea comunismului, dar foştii comunişti au fost destul de inteligenţi să se apropie de Biserică, atrăgând-o din nou şi acaparând-o; şi anume ,,doctrina celei de a treia Rome”. Susţinătorii democraţiei occidentale, atât în Rusia cât şi în fostele ţări satelit, au făcut greşeala să atace Biserica Ortodoxă, văzând în ea o susţinătoare a fostului regim comunist, greşeală care i-a costat scump, mai ales voturi. Vladimir Putin a fost destul de abil să-şi câştige Biserica rusă de partea sa, instituţie care îi ,,binecuvintează” orice acţiune politică sau militară, ca unui adevărat ,,bazileu” şi protector al ei. ,,Desigur, doctrina ,,celei de-a treia Rome”, conform căreia statul moscovit era urmaşul atât al Imperiului roman, cât şi al celui bizantin, s-a cristalizat într-o formă matură doar în secolul al XVI-lea. Chiar şi la vremea aceea, opinia că guvernatorul statului moscovit era într-un fel ,,stăpân al creştinilor ortodocşi din întregul univers” şi ,,apărător al adevăratei credinţe” genera o puternică fascinaţie. Ca urmare, la Moscova au început să prindă rădăcini noţiunile de destin şi misiune religioase, imperiale. În timpul domniei lui Ivan al III-lea, titlul de ,,Caesar” sau ,,ţar”, ceea ce însemna împărat, a început să fie întrebuinţat în mod curent în ceremonialul de curte, aşa cum s-a întâmplat şi cu vechiul simbol bizantin al vulturului bicefal. Asocierea din ce în ce mai sistematică cu Bizanţul a fost întărită de căsătoria lui Ivan al III-lea în 1472 cu Sofia Paleolog, nepoata ultimului împărat bizantin. Noul prestigiu al statului moscovit a făcut în cele din urmă ca mitropolitul de Moscova să primească titlul de patriarh, demnitate care îl punea la acelaşi nivel cu şeful bisericii greceşti din Constantinopol” spune Rady. Vladimir Putin a preluat toate aceste prerogative ale imperialismului ţarist, înglobându-le şi îmbunătăţindu-le cu mijloacele folosite în perioada imperiului comunist.

Ucraina

Teritoriul Ucrainei de astăzi corespunde, în linii mari, cu locurile în care au vieţuit, odinioară, celebrii cazaci care au influenţat, în repetate rânduri, şi istoria noastră, cu precădere momente din istoria statului medieval Moldova, devenind nişte eroi sub Ioan Vodă sau Nicoară Potcoavă. Faptele de vitejie ale cazacilor zaporojeni au fost subiecte ale literaturii, vezi Taras Bulba a lui Gogol, dar şi ale cinematografiei. ,,Ucraina este numele folosit de obicei în ziua de azi pentru a desemna patria poporului ucrainean. Prin această măsură, zona Ucrainei se întindea de la Lvov şi Galiţia în vest la Marea Azov în est, iar Marea Neagră şi mlaştinile Pripet marchează limitele sudice şi, respectiv, nordice ale regiunii. Aceste graniţe coincid aproximativ cu cele ale Ucrainei. Totuşi, în Evul Mediu, ,,ukraina” însemna pur şi simplu ,,zonă de frontieră”. Doar treptat numele a ajuns să desemneze o anumită arie geografică, populată de un grup etnic şi lingvistic distinct. Prin urmare, de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei lor, ucrainienii au fost cunoscuţi sub numele de ruteni sau, din pricina faptului că vorbesc o varietate a limbii ruse, drept ,,ruşi mici”. Cazacii erau în esenţă un produs al ,,ukrainei”. În regiunea de stepă de la frontiera Rusiei de sud, ei jucau rolul de pionieri, piraţi şi mercenari. Termenul de ,,cazac” reflectă calităţile timpurii ale vieţii căzăceşti. Căci ,,cazac” este o variantă a lui kazak, care la tătari însemna aventurier sau mercenar. Într-adevăr, primii kazak-i au fost probabil tătari, care luptau în mod independent de han. Însă în secolul al XV-lea, cazacii au fost ,,slavizaţi” de către recruţii aduşi din comunităţile slave învecinate. Zona de stepă din sudul Rusiei, care include Ucraina de azi, era zona centrală a cazacilor. Satele cazace erau construite pe râurile Nipru, Don şi Volga. Din taberele lor îndepărtate, cazacii lansau expediţii de jaf în Lituania şi statul moscovit. În plus, ei foloseau râurile spre a trece cu vasele lor de război şi jefuiau spre sud până la oraşele turceşti de pe ţărmul Mării Negre. Cazacii preţuiau statutul lor de războinici independenţi, fiind, potrivit aprecierii unui călător de mai târziu, ,,iubitori extraordinari de libertate şi nesupuşi nici celei mai blânde servituţi”. Fiecare comunitate îşi alege anual proprii conducători sau hatmani, care organizau campaniile, împărţeau prada şi făceau dreptate. În timpul în care îşi exercita funcţia, hatmanul era răspunzător în faţa cetei războinicilor, care îşi rezerva dreptul de a-l demite oricând voia. Cazacii trăiau în principal din jafuri, făcând schimburi în natură cu negustorii care veneau în regiune. De la bun început, ei au evitat orice activitate sedentară cum ar fi agricultura, despre care spuneau că ,,aduce ruşine şi dezonoare”. Pe parcursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, cazacii şi-au pierdut treptat independenţa politică şi economică. În perioada respectivă limitele statelor polonez şi moscovit se desfăşurau pe teritoriul de stepă al Ucrainei, transformând zone de graniţă în regiuni de aşezări fixe. Cazacii care alcătuiau o ,,societate periferică” şi constituiau un produs al frontierei erau sortiţi să-şi piardă libertatea în momentul în care erau încorporaţi într-o structură politică. Din epoca atacului mongolo-tătar teritoriile fertile de stepă fuseseră arareori populate. Păşunile deschise erau prea vulnerabile la atacuri spre a avea valoare ca locuri de aşezare. Prin urmare, populaţia Ucrainei, în majoritatea ei, s-a îngrămădit în jurul câtorva oraşe fortificate din regiune. Această situaţie s-a schimbat în secolul al XVI-lea. În această epocă, o înrăutăţire a condiţiilor de muncă din statul moscovit a generat în Ucraina o avalanşă de refugiaţi care şi-au înjghebat rapid gospodăriile şi comunităţile în stepă. În acest răstimp, lituanienii au introdus treptat o nouă stabilitate a condiţiilor în zona pe care o controlau ei. De la Kiev şi Braslav, se porneau campanii de impunerea ordinii în provincii şi a fost creată o administraţie provincială. În urma acestei reorganizări politice a sosit un nou val de mici nobili şi ţărani. ,,Colonizarea” Ucrainei a fost însoţită de răspândirea în regiune a proprietăţilor funciare aristocratice. Întinse porţiuni de teritoriu sau latifundia au fost date de către regii Poloniei şi marii duci de Lituania nobililor lor de frunte. Acest proces s-a accelerat după Uniunea de la Lublin (1565), care a avut, printre alte consecinţe, deschiderea Ucrainei pentru pionierii aristocraţi. Pe măsură ce nou-veniţii ,,regişori” îşi feudalizau latifundia, impunând obligaţii împovărătoare populaţiei, mulţi ţărani s-au mutat pur şi simplu spre est, deschizând la rândul lor noi zone de colonizare. Printre cazaci, aşezările în Ucraina au produs o mulţime de reacţii. Unii cazaci au intrat pur şi simplu în serviciul regelui Poloniei, iar în schimbul ,,înregistrării” au primit promisiunea unor slujbe regulate în calitate de paznici de frontieră. Alţii s-au lăturat efortului de colonizare şi au devenit proprietari cazaci de pământ şi stăpâni de ţărani iobagi. Totuşi, mulţi cazaci au refuzat să renunţe la vechiul lor mod de viaţă. La început, ei s-au străduit să-şi prelungească incursiunile în scop de jaf, fără a ţine cont de influxul de colonizări şi de cuceriri. Campaniile militare viguroase ale armatei poloneze, care au culminat cu înfrângerea cazacilor la Lubnâi în 1596, au dovedit inutilitatea acestei atitudini. Nemaiavând vreo alternativă, numeroşi cazaci s-au îndreptat către răsărit, dincolo de aria de colonizare. Prin urmare, ei au ocupat Câmpiile Sălbatice, teritoriul necolonizat de pe Niprul de jos şi şi-au stabilit cartierul general la Zaporoje. Prin anii 1590, ,,oştirea zaporojeană” avea efective de 20.000 de războinici, care ascultau de proprii lor conducători aleşi. Adoptând o politică externă independentă şi făcând incursiuni în adâncimea Imperiului otoman şi a Reczpospolita Polska, (N.R- Polonia) oastea cazacilor zaporojeni a constituit în scurt timp o putere în sine aflată în marginea cea mai îndepărtată a Europei răsăritene” (Martyn Rady)

Petru cel Mare şi sfârşitul independenţei ucrainienilor

În urma bătăliei de la Poltava (27 iunie/8 iulie 1709) Petru I al Rusiei înfrânge ambiţiile Suediei lui Carol al XII-lea. Această bătălie este considerată începutul declinului Suediei dar şi sfârşitul ambiţiilor de independenţă a ucrainienilor. Ivan Mazeppa, hatmanul cazacilor din Ucraina, a fost aliat cu suedezii. ,,După înfrângerea lui Mazeppa în 1709, funcţia de hatman al malului de răsărit al Niprului a fost când abolită, când reabilitată sub guverne-marionetă. În cele din urmă, în 1764 Ecaterina cea Mare s-a decis să distrugă însăşi titulatura de hatman şi să nu mai numească nici măcar o persoană influenţabilă în această funcţie, şi a transferat, ca urmare, întreaga administraţie a Ucrainei la Moscova. În timpul domniei ei, puţina autonomie care îi mai rămăsese oastei zaporojene a fost de asemeni anulată, iar ultimul hatman al oastei a fost exilat la Marea Albă. Ca urmare a distrugerii vechii administraţii ucrainiene, cei mai înstăriţi dintre cazacii care rămăseseră în regiune au fost absorbiţi în rândurile nobilimii ruseşti. Cu toate că statutul lor nu era clar definit, ei au fost transformaţi efectiv într-o clasă docilă de slujitori ai proprietarilor de pământuri. În acest răstimp omologii lor de condiţie mai umilă au fost degradaţi la starea de iobagi sau recrutaţi în armată, la cavalerie. În partea apuseană a Ucrainei, opoziţia organizată la ,,polonizare” şi dezvoltarea latifundiilor a fost treptat suprimată. Scurtele izbucniri de revolte populare au degenerat cu rapiditate în haiducie şi jafuri fără discernământ. În acest fel, unificarea Ucrainei sub stăpânirea rusească în 1793 s-a produs într-o perioadă în care regiunea fusese deja lipsită nu doar de rămăşiţele ei de autoguvernare, ci totodată şi de spiritul său de independenţă. De-abia în secolul al XIX-lea, sub influenţa romantismului şi a noii mentalităţi de renaştere naţională, în Ucraina se va trezi conştiinţa stabilităţii şi va găsi în cazacii ei un puternic simbol al străvechii ei lupte de independenţă” (Martyn Rady). În anul 1918 Ucraina îşi proclamă independenţa, dar pentru scurt timp deoarece, în câteva luni, ţara este cotropită de Rusia, dinspre est, şi Polonia, dinspre vest. În anul 1922 Ucraina este încorporată în Uniunea Sovietică, sub numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraina. Programul agricol de colectivizare impus de Stalin aduce foametea din 1932-1933 în care îşi pierd viaţa peste şapte milioane de ucrainieni. Destrămarea U.R.S.S din anul 1991, şi mai ales evenimentele din preajma puciului eşuat la Moscova, face oportună independenţa Ucrainei.

1990/1991

,,Cursul spre independenţă al republicilor unionale cunoştea una dintre cele mai interesante evoluţii în cazul Rusiei. Până la începutul anilor 90, Rusia ca republică dispunea de puţine instituţii proprii, multe din atributele administrative pe teritoriul său fiind îndeplinite de organele centrale ale URSS. Venirea lui Elţîn la putere marca deschiderea unui proces de instituţionalizare a propriilor funcţii centrale ale Federaţiei Ruse, distincte de cele ale URSS. La referendumul din 17 martie, participanţii la urne din Federaţie erau întrebaţi suplimentar dacă sunt în favoarea instituirii funcţiei de preşedinte al republicii şi alegerii acestuia prin vot direct. 69,8% dintre votanţi susţineau formula unei astfel de alegeri. Pe această bază, la 12 iunie, Elţîn era ales prin vot universal ca preşedinte al Federaţiei Ruse din primul tur de scrutin. El dobândea astfel legitimitatea celui desemnat prin voinţă populară, exprimată democratic, în funcţia supremă a celei mai mari şi mai puternice republici din componenţa URSS. Era o mişcare politică abilă ,,cu bătaie lungă” spune Constantin Vlad (Istoria Diplomaţiei) ,,Transformând Rusia într-o republică, ca toate celelalte, Elţîn a contribuit de facto la dezintegrarea Uniunii, pe care avea s-o înlocuiască cu Rusia de sub controlul lui. De fapt, asta este ceea ce s-a întâmplat în 1991”spune Eric Hobsbawn (Secolul extremelor). George Bush l-a preferat tot timpul pe Gorbaciov ca interlocutor, în detrimentul lui Elţîn. ,,Bush nu manifesta niciun entuziasm deosebit faţă de perspectiva de a fi obligat să întreţină contacte mai directe cu Elţîn. Se simtea că, în ciuda eforturilor pe care le făcuse în iunie (1991) pentru a ridica relaţiile lor la acelaşi nivel de încredere care definea legăturile sale cu Gorbaciov după Malta, aceasta nu mergea. Comportarea imprevizibilă a preşedintelui rus îi lăsa pe americani perplecşi. Ei nu erau siguri că măsurile demonstrative pe care le lua atât de energic în politica internă erau pregătite şi chibzuite. Improvizaţiile sale în politica externă, mai curând îi incomodau decât îi bucurau, chiar când era vorba de gesturi mari, exprimate din ,,toată inima” şi menite să-i seducă, precum proclamarea Rusiei ca ,,aliată” a Statelor Unite şi anunţul că rachetele strategice nu vor mai viza obiective americane” spune Andrei Graciov în lucrarea ,,Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS”. Paradoxul face că pe americani nu îi încânta destrămarea unui centru al fostelor republici sovietice, condus de Gorbaciov. ,,Preşedintele Bush afirma clar că la Washington se prefera menţinerea unui centru condus de Gorbaciov” explică Constantin Vlad.

Puciul din anul 1991 şi independenţa Ucrainei

,,La 20 iunie, Popov, primarul Moscovei, îl informa pe ambasadorul american, J. Matlock, că se pregătea înlăturarea lui Gorbaciov, numindu-i chiar pe principalii complotişti. Preşedintele Bush îi indica lui Matlock să-i comunice personal lui Gorbaciov informaţia respectivă, fără însă a menţiona numele celor nominalizaţi de Popov, ceea ce diplomatul american făcea de urgenţă. Gorbaciov însă nu crede în posibilitatea unui puci. Pe de altă parte, Bush îi transmitea aceeaşi informaţie lui Elţîn, aflat în vizită la Washington. În preajma semnării noului Tratat, un alt eveniment grăbea pregătirea puciului. Anume, la sfârşitul lunii iulie, Gorbaciov avea o întâlnire secretă cu Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, şi cu Nusultan Nazarbaev, preşedintele Kazahstanului. Cei trei decideau înlocuirea din posturile pe care le deţineau miniştrii conservatori, V. Pavlov, prim-ministru al URSS, D. Iazov, ministru al Apărării, şi V. Kriciukov, preşedintele KGB. Discuţia lor era însă înregistrată de serviciile secrete; înregistrarea respectivă ajungea pe masa şefului KGB, care se grăbea să-i pună la curent pe ceilalţi doi înalţi demnitari. Profitând de absenţa lui Gorbaciov din capitală, acesta se afla la odihnă, la reşedinţa sa din Foros, Crimeea, puciştii creau la 18 august un Comitet de Stat pentru starea de urgenţă. O delegaţie a Comitetului se deplasa la Foros, cerându-i lui Gorbaciov să semneze un decret prin care să fie instituită starea de urgenţă; Gorbaciov refuza, era pus sub pază, fără posibilitatea de a lua legătura cu lumea din afară. Pe 19 august era instituită starea de urgenţă; Boris Elţîn declara că nu recunoaşte Comitetul de Stat, lansa un apel la grevă generală şi la unitatea armatei şi a poporului împotriva rebelilor, anunţa că preia comanda forţelor armate. El şi alţi lideri, inclusiv ai URSS , între care se afla Șevardnadze, se baricadau în ,,Casa Albă” (sediul Parlamentului Rus). Unităţi ale armatei loiale lui Elţîn şi mulţimi de moscoviţi înconjurau clădirea Parlamentului rus pregătindu-se s-o apere împotriva unui asalt ce părea iminent. În noaptea de 20 spre21 august aveau loc unele ciocniri între militari şi civili, soldate cu trei morţi din rândul ultimilor. Dar, în dimineaţa zilei de  21 august, trupele nu atacau ,,Casa Albă”. Urcat pe un tanc, Elţîn apela la militari să rămână fideli poporului şi îndemna mulţimea de civili să opună rezistenţă. Cu întârziere, conducerea partidului comunist îi dezavua pe pucişti, iar Parlamentul URSS anula decretele editate de Consiliul de Stat pentru starea de urgenţă. Astfel, puciul eşua iar protagoniştii săi arestaţi. În timpul reuniunii Parlamentului, Elţîn semna decretul de suspendare a partidului comunist pe teritoriul Rusiei; Gorbaciov încerca să prevină această măsură, motivând că nu partidul, ci unii dintre liderii săi participaseră la puci; nu avea succes, însă. Peste câteva zile era nevoit el însuşi, având în vedere că toţi organizatorii tentativei de lovitură de stat aveau funcţii de conducere în partidul comunist al URSS, să demisioneze din funcţia de Secretar General şi să ceară Comitetului Central să se autodizolve. În acelaşi timp, Gorbaciov interzicea activităţile partidului comunist în administraţia de stat şi armată” (Constantin Vlad). Urmarea directă a puciului eşuat de la Moscova au fost o serie de declaraţii de independenţă ale fostelor republici sovietice. Pe data de 24 august Ucraina îşi declară independenţa. Având în vedere, însă, faptul că o istorie întreagă a legat-o de Rusia, drumul Ucrainei spre democraţia de tip occidental a fost destul de sinuos, iar astăzi trupele lui Putin sunt comasate la graniţa ei. Occidentul ,,a lătrat”, iar Putin a lucrat. Mai întâi Rusia invadează Crimeea şi o alipeşte, penetrând apoi zonele rusofone din Ucraina. Acum, armata rusă este comasată la graniţa ei. Tensiunea s-a mutat în apropierea graniţelor noastre, dar, dacă nu parcurgi istoria, de la originile statului rus medieval, nu poţi înţelege în profunzime impactul acestui conflict între două state foarte apropiate ca identitate. Să nu uităm că prima dată a fost cnezatul de Kiev în formarea statului medieval rus, apoi a urmat hegemonia Moscovei, care încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.

(Ştefan BOTORAN) (Va urma)