Fața întunecată a Cetății Făgăraș. Castelul, un abator de ființe vii

•  Mărturiile lui Valeriu Sasu din Dumbrăveni, supraviețuitor al masacrului  

•  Adevăruri neştiute despre castelul medieval de la Făgăraş din perioada comunistă

  Atunci când castelul   medieval de la Făgăraș a fost ocupat de închisoarea comunistă, au fost persecutaţi, chinuiţi şi ucişi de regimul comunist între zidurile Cetăţii Făgăraşului mii de români. Despre călăii de la Penitenciarul care a funcţionat în Cetatea Făgăraşului nu s-au scris prea multe.  S-au amenajat celule cu priciuri sau încăperi de tortură şi carceră în spaţioasele săli şi odăi  ale principeselor, Turnul Tomory sau Sala Dietei   Şeful penitenciarului de la Făgăraş era Lazăr Tibor,  iar Refic Fizula, ofiţerul politic. Călăii din penitenciarul Făgăraş se fac responsabili de aplicarea unui regim dur de detenţie, un regim de exterminare, dar au rămas nepedepsiți.  Au murit mulţi oameni în Cetatea Făgăraşului, majoritatea valori ale neamului românesc. Cadavrele erau scoase noaptea cu căruţa din cetate de către deţinuţii de drept comun şi duse în locuri neştiute. S-a presupus multă vreme că au fost aruncate într-o groapă comună undeva la marginea cimitirului. Prin anul 2000, Monitorul de Făgăraş a reuşit să afle locaţia gropii comune, dacă a fost singura, din relatările a doi localnici, unul care a fost încarcerat în cetate în acea perioadă şi a participat la transportul cadavrelor şi altul care a fost martor ocular la o astfel de acţiune a conducerii închisorii într-o noapte din anul 1959. Un supravieţuitor al ororilor din castel, în perioada 1956-1959, Valeriu Sasu din Dumbrăveni, a descris chinul deţinuţilor de la Făgăraş. Este o  mărturie scrisă   a unui supravieţuitor al masacrului. În memoria celor decedaţi în inchisoarea din Cetatea Făgăraşului, notarul Mariana Săbăduş din Făgăraş a ridicat, în 1995,  o cruce pe care a amplasat-o în curtea interioară a Cetăţii. După ce a fost edificat monumentul eroilor de către AFDPR şi Primăria Făgăraş în fața castelului, această cruce  a fost desfiinţată.  

   Mărturiile lui Valeriu Sasu din Dumbrăveni

,,Despre viaţa şi suferinţele celor întemniţaţi la Făgăraş se ştie prea puţin. Numele celor morţi nu se va cunoaşte niciodată. Puţinii supravieţuitori erau bătrâni şi au murit după eliberare. Cetatea a devenit o temniţă grea, un abator al fiinţelor umane în care deţinuţii au îndurat chinuri groaznice. Aici au fost deţinuţi toţi aceia care au făcut parte din ,,Instituţia de ordine a României pînă la 23 august 1944: generali, ofiţeri superiori, ataşaţi militari pe lângă ambasadele române din străinătate, ofiţeri de jandarmi, de poliţie, de siguranţă, preoţi militari, medici, întreg personalul serviciilor secrete de informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi alte formaţii secrete de informaţii din ţară şi din străinătate. De la Făgăraş au mai fost trimişi vreo 300 de colegi la Poarta Albă pentru muncă forţată, deoarece în Cetate nu mai puteau fi cazaţi din lipsă de spaţiu. După Rezoluţia din Ungaria, 1956, s-au făcut arestări şi la noi în ţară. Au fost aduşi peste noi sute de persoane din toate clasele sociale, membri ai partidelor istorice PNŢ, oameni de ştiinţă ca prof. Onisifor Ghibu, etc. Deţinuţii de la Făgăraş erau supuşi unui regim de exterminare lentă prin epuizare şi forţă. Cazaţi în camere umede, reci, cu geamuri mici, vopsite (opacizate) în care nu pătrundea lumina zilei şi nici aerul curat. Dormeam pe jos, îmbrăcaţi, fără aşternut sau vreo pătură, numai pe cimentul gol. Cei ce aveau raniţă sau alte legături cu lucrurile le foloseau drept pernă. Penitenciarul nu ne dădea nici măcar o mână de paie. Locotenentul Lazăr Tibor, evreu sadic şi maghiarizat, un monstru degenerat, ne fixa pe podea cu arma, suprafaţa de teren pe care se putea aşeza fiecare deţinut. Ne călca în picioare ca pe nişte obiecte şi ne leoca cu cizma. Singurul mobilier în celulă era un ciubăr ce servea drept wc şi era folosit doar noaptea pe întuneric. Se trecea peste trupurile colegilor pentru a ajunge la ciubăr. Serviciu medical nu exista, un deţinut de drept comun verifica morţii, de medicamente nici nu se putea vorbi, ele nu existau. Hrana era foarte slabă, iar foamea era chinuitoare. Dimineaţa ni se dădea 125 grame pâine, terciul obişnuit, câteva grame de făină necernută de porumb mâncat de gărgăriţe care era interzis în comerţ. Făina era fiartă în apă şi făcută terci. La prânz ciorbă de varză îngheţată pusă la murat iarna şi servită primăvara sau supă de ceapă degerată, uneori arpacaş cleios, intestine murdare cu balegă, burtă, picioare de vită bolnavă interzisă la consum, numai bune pentru deţinuţi. Un calup de mămăligă din făină necernută, pentru o zi. Când ni se da ciorbă de cartofi, aceştia nu se curăţau de coajă ca să nu se micşoreze cantitatea, altfel în gamelă nu ajungea nicio felie de cartofi. Cu această mâncare inconsistentă foamea punea stăpânire pe noi. Ni se umflau picioarele, deveneam irascibili, foarte nervoşi, nu ne mai recunoşteam.

Fiecare celulă, un focar de infecţie

Mulţi ne-am îmbolnăvit de TBC, de boli de stomac, ulcer, cancer, ciroză, reumatism, furunculoză, boli de piele. Fiecare celulă a devenit un focar de infecţie. Am ajuns să ni se cojească pielea de pe noi ca de pe şopârle primăvara. La plimbare eram scoşi numai 10 minute şi eram din ce în ce mai puţini cei ce se puteau ţine pe picioare. Lazăr Tibor, dementul, ne aştepta în curte cu parul în mână de care nu se despărţea. Când striga ,,culcat”, trebuia să ne trântim pe jos cu faţa la pământ, iar cel care întârzia sau nu se putea culca, era lovit cu parul până se prăbuşea. Foamea, frigul şi teroarea ne ameninţau zi şi noapte. Un caz deosebit a fost colegul nostru, inspectorul Sfetcovici care fiind pedepsit cu trei zile de carceră a fost uitat în carcera improvizată până a murit. Într-o după masă s-a dat alarma, aceasta însemna că oriunde te aflai, trebuia să stai culcat cu faţa la pământ şi ochii acoperiţi. Bănuiam că s-a petrecut ceva neobişnuit în curte. Curioşi dar timoraţi de teama gardienilor am reuşit ca prin geamul vopsit să vedem întins în faţa carcerei cadavrul colegului inspector. Se dăduse ordin să fie ridicat şi transportat în curtea exterioară, dar corpul se descompuse şi răspândea un miros insuportabil. Nici gardienii nu au îndrăznit să se apropie. Au fost aduşi deţinuţii de drept comun şi obligaţi să tragă cadavrul. Piciorul mortului s-a legat cu o frânghie şi cadavrul târât încet până când s-a desprins un picior. În faţa acestei scene penibile ne-am retras nemaiputând rezista” relata pentru posteritate, supravieţuitorul ororilor din Cetatea Făgăraş, Valeriu Sasu din Dumbrăveni.

,,Omul cu coadă şi cu şorţ uman”
 

Viaţa petrecută în celule era infernală. Apăreau figuri pe care nu le puteai imagina nici în basme măcar. Aceste cazuri ne impresionau şi pe noi care sufeream alături de ei. Să vezi în faţa ta omul cu coadă şi să te cutremuri. Eram înfometaţi şi slăbiţi în aşa măsură încât rămânea numai pielea şi osul. Priviţi de la spate, capătul de jos al coloanei vertebrale şi-a pierdut muşchii, s-a desprins de corp şi a rămas izolată, atârnând în formă de coadă. Era oribil să vorbeşti, nu să-ţi mai aduci aminte de deţinuţii cu şorţul din piele umană. Puterea de a rezista de pe o zi pe alta scădea pe măsură ce timpul trecea. Cei mici de statură şi slabi rezistau mai mult. Persoanele mai înalte cu o greutate corporală mai mare, se adaptau mai greu la viaţa penitenciară şi la regimul tot mai greu de îndurat. Au fost cazurile unor colegi internaţi mai târziu, pe care îi chinuia foamea în aşa măsură încât îşi autoconsumau rezidurile corporale. Raţia zilnică era identică atât pentru cei mai mari cât şi pentru cei cu o constituţie mai mică. Dacă celui de proporţii mai mici nu-i ajungea raţia consuma din rezerva corporală până la epuizare. Omul arăta ca o arătare rar întâlnită. Persoana în cauză se simţea atât de jignită în demnitatea omenească şi în jena care-l cuprindea căuta să se ferească de privirile noastre. Forme neobişnuite de descompunere a organismului erau destul de frecvente.

,,Un coleg a ajuns pitic”

 Citez cazul colegului bucovinean Braba, un om înalt, voinic, corpolent, un vânător crescut la munte în dulcea Bucovină, căruia raţia zilnică i-a fost fatală. Forma de degenerare s-a manifestat deosebit începând să scadă din înălţime, să se înconvoaie şira spinării şi dintr-un om voinic ce-a fost a ajuns un pitic. Fiind un caz pentru cercetare, a fost trimis în vederea unui studiu de specialitate, dar nu pentru a i se salva viaţa. Diagnosticul a fost: osteoporoză (mâncarea sistemului osos). Cazuri de anomalii rar întâlnite în istoria medicinii se găseau aici. E vorba de cazul colegului Hedeşan, fost teolog, un tânăr inteligent, curajos, cunoscător al marxismului pe care îl combătea cu înverşunare în toate ocaziile. Deşi scund, dar plin de voinţă, rezista şi suporta cu demnitate pedepsele la care era supus. Ajunsese atât de slăbit încât nu se mai putea vorbi de un corp omenesc, ci de un schelet ambulant condus de o putere divină. Greutatea corpului echivala cu greutatea scheletului (25-30 kg). Era teolog convins, era un duşman declarat al comunismului, aşa cum o declara mereu anchetatorilor. Era mereu tracasat, hărţuit şi purtat pe la Bucureşti. Credinţa în Dumnezeu, viaţa spirituală şi voinţa de a învinge i-au dat viaţă. Nu-i cunosc sfârşitul pentru că între noi n-a mai apărut.

Carcera, o gheretă cât un stat de om

În asemenea condiţii, viaţa a devenit insuportabilă, cei ce protestau erau izolaţi, pedepsiţi cu zile de carceră care era o gheretă de scândură care cuprindea un om în picioare, aşezată în curtea temniţei. Raţia era redusă acolo, un calup de mămăligă cu apă rece. Pedepsele erau date cu uşurinţă. Colegul Slavu a primit 3 zile de carceră pentru că a scos un fir de aţă dintr-o cămaşă în intenţia de a se cârpi. A făcut pneumonie şi a murit la Gherla. S-a introdus pedeapsa corporală. Colegul Iliescu a primit 25 de lovituri cu bastonul aplicându-i-se botniţă la gură. După ce patru colegi au reuşit să evadeze, a sosit la temniţă o maşină specială de la Bucureşti pentru întărirea pazei, deoarece se aştepta o evadare în masă. Au început bătăile, izolarea totală, ţinuţi în celulă fără aer şi fără drept la plimbare. S-au făcut percheziţii până la piele, consultaţi şi la c–r, s-a redus raţia de alimente, s-au înmulţit cazurile mortale. Dimineaţa de la ora 6.00 până seara la ora 22.00 eram obligaţi să stăm în picioare.

Subsolul Cetăţii era morga unde cadavrele erau mâncate de şobolani

Ne examinam unii pe alţii şi ne programam sfârşitul. Cel care nu se mai putea ridica de jos era scos şi dus la uşa 2, a infirmierului care era morga de fapt, situată la subsolul cetăţii. După câteva zile deţinuţii de drept comun erau aduşi să scoată cadavrele sfârtecate de şobolani. Erau dezbrăcate la piele, iar hainele lor personale arse pentru a dispărea orice urmă de identificare a cadavrelor. Morţii erau transportaţi noaptea în loc necunoscut. Cu toate că trei dintre cei evadaţi au fost readuşi, măsurile s-au menţinut. La protestele noastre că murim de foame, replica era: ,,Voi sunteţi scoşi în afara legii şi nu aveţi niciun drept”.
Printre cei morţi, la Făgăraş îmi amintesc de generalul Leoveanu, inspectorii Mateş, Paximede, Dumitrescu, Sfetanovici, dr. Brădeanu, apoi Lupeanu, Stanciu, Secheli, Malamuceanu. Numărul morţilor nu se va cunoaşte niciodată.

Clopotul a crăpat ca un semn providenţial

Celula în care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii Doamna Stanca, devenită mai târziu capela cetăţii cu icoane sfinte, cruce şi clopot, a fost transformată de călăul Tibor Lazăr în magazie. Clopotul a fost demontat de deţinuţii de drept comun şi instalat în curtea cetăţii pentru a servi ca sistem de alarmă şi semnalizare. Clopotul parcă a refuzat să execute asemenea porunci, la câteva zile a crăpat şi n-a mai scos niciun sunet. Toţi au socotit că e un semn providenţial. Cetatea fiind declarată muzeu, penitenciarul instalat acolo trebuia să fie desfiinţat. Ne mai găseam aici vreo 300 de suflete, tot ce a mai rămas în viaţă după ce Ana, Luca, Dej au desfiinţat PR. Eram doar nişte creaturi fantomatice, fiindcă cei mulţi au dispărut în cursul anilor, supuşi la un regim de distrugere pe la diferitele penitenciare din ţară. În iarna anului 1959 (19 februarie), călăul Lazăr a dat ordin să coboare în curte cu bagajele (se auziseră că Ana Pauker intenţiona să ne predea ruşilor). Aici mi s-au aplicat cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. Ni s-a dat calupul de mămăligă pentru 2 zile, apoi neputându-ne urca singuri în camioane am fost aruncaţi de gardieni ca nişte baloturi şi duşi la gară. Aici, aceiaşi gardieni brutali ne-au descărcat şi ne-au înghesuit în duba-talon care ne aştepta. Vaietele, ţipetele noastre nu erau auzite.

Duba-cavou

      În dubă, mai mult cavou, urma să petrecem o noapte de groază. Extenuaţi de foame şi de frig unii am leşinat, alţii au căzut pe jos în nesimţire, somnolenţă şi leşin. Din această toropală ne-a trezit alarma gardienilor care au început să descuie lacătele, să deschidă uşile dubei. În zadar strigau ,,Coborâţi din dubă”, nu-i auzea nimeni. Când au dat cu ochii de noi, au tresărit vorbind: ,,Păi, ăştia-s mai dărâmaţi ca ai noştri, ce vom face cu ei că nu mai sunt oameni”. Eram în gara Gherla. Ţinuţi pe scările vagonului unul câte unul şi urcaţi de gardieni în camioane, am fost transportaţi la penitenciarul Gherla. În faţa celulelor doi gardieni ne-au aruncat pe jos grămadă unul câte unul. Cei care se mai puteau mişca, încercând să coboare singuri din camion, au căzut pe ciment. O echipă de doi doctori ,,deţinuţi” au scos din grămadă pe cei care mai aveau un rest de viaţă şi îi duceau la etaj, cei rămaşi pe jos morţi, erau aşezaţi unul câte unul. Nu cunosc numărul morţilor rămaşi pe jos în faţa celularului şi nici al celor care în cursul anilor petrecuţi în penitenciarul de la Gherla au încetat din viaţă. Amintesc printre cei care au supravieţuit pe: dr. Stroia din Sibiu mort după eliberare, Ghimbăşan stabilit la Bazna având un sfârşit identic, căpitanul Popovici stabilit la Mediaş, căpitanul Mosora din Colun-Sibiu. Acolo sub zidurile şi la umbra celulelor blestemate au închis ochii sub cizma satrapilor atei românii care au luptat pentru dreptate, libertate şi demnitate naţională.

Vor o judecată dreaptă şi nu răzbunare

Aşa a fost aruncată în groapa istoriei instituţia care în cursul veacurilor a asigurat şi menţionut liniştea în ţara noastră creştină, democratică, profund monarhică, luptând împotriva unor doctrine ateist-demenţiale susţinute de nişte aventurieri fără neam şi Dumnezeu. Ca încheiere e bine să ştie asasinii noştri arestaţi şi cei care urmează că inspectorul nostru Dumitrescu a plătit cu viaţa pentru că a avut curajul să înfrunte pe directorul închisorii de la penitenciarul Făgăraş când acesta ne ameninţa că ,,suntem scoşi în afara legii şi nu avem niciun drept”, spunându-i: ,,Nu mor caii când vor câinii”. Să mai ştie călăii care se plâng că sunt bolnavi şi nu se pot trata în închisoare că noi am fost bătuţi când am cerut medicamente, schingiuiţi, înfometaţi, bolnavi şi timp de 15 ani nu am primit măcar o aspirină. Dacă doresc să se facă bine, o pot face şi în închisoare, să ceară să li se aplice regimul stabilit de ei şi impus nouă. Atunci pot fi siguri că se vor vindeca. Nu la judecata de apoi să fie traşi la răspundere ci aici pe pământ, să li se măsoare pedeapsa după faptele lor antisociale, antiumane, antimorale, antidemocratice cât mai degrabă. Nu vreau răzbunare oarbă ci o dreaptă judecată” a încheiat Valeriu Sasu din Dumbrăveni, fost deţinut politic în inchisoarea din Cetatea Făgăraşului.      (Lucia BAKI)