Mihai Eminescu, poetul nefericit. 172 ani de la naşterea Luceafărului poeziei româneşti

,,Pe lîngă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi
Tu nu m-ai cunoscut…
La geamul tău ce strălucea
Privii atît de des;
O lume toată-nţelegea
Tu nu m-ai înţeles“

La data de 15 ianuarie 1850 s-a născut cel mai mare poet al literaturii universale, Mihai Eminescu, omul de geniu, o stea care a răsărit luminînd panteonul culturii româneşti şi care a apus tot atît de repede, ca o sclipire.

Geniul neînţeles

     Niciunul dintre oamenii care au marcat istoria omenirii atît din punct de vedere cultural cît şi politic nu a fost înţeles de contemporani. Ei au venit cu alte viziuni, au trăit într-o sferă pe care oamenii ,,de bine“ niciodată nu au putut-o pătrunde. Eminescu nu face excepţie. Poporul care se laudă atît de mult, astăzi, cu el şi pe bună dreptate l-a părăsit în timpul vieţii într-un ospiciu de boli mintale. Eminescu nu a fost înţeles nici în timpul vieţii şi nici acum şi este sigur că dacă s-ar mai naşte încă odată ar avea aceeaşi soartă. Mulţi dintre cei care-i ridică vreun bust şi spun cîteva cuvinte pe marginea vieţii sale nu au habar de ceea ce înseamnă Eminescu. El este mai mult decît un poet de marcă, mai mult decît o conştiinţă, Eminescu înseamnă un univers asupra căruia trebuie să ne plecăm cu smerenie şi cu umilinţă. Demiurgul literaturii române ne marchează existenţa fără să ne dăm seama. Criticii litarari nu vor să recunoască un lucru simplu, acela că Eminescu nu a fost cel mai mare poet al poporului român, a fost cel mai mare poet al tuturor timpurilor.

Originea Eminovicilor

     George Călinescu vorbeşte despre originea ,,Eminovicienilor“ în satul Călineşti din judeţul Suceava din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Au intrat în tagma răzăşească, lucru ce constituia o nobleţe în acele timpuri. Distinsul profesor şi etnograf Ioan Funariu din Făgăraş vine cu o teză inedită: el a căutat originea lui Eminescu în Eminovicii din Vadul Ţării Făgăraşului. Studiile sale pot fi plauzibile. Într-un anume context socio-politic mai mulţi români ardeleni au trecut în Moldova după anii 1700. Ioan Funariu a mers mai departe decît George Călinescu în căutarea originilor marelui poet şi deşi este contestat de mulţi aşa-zişi critici literari este posibil să aibă dreptate. De ce Călinescu vorbeşte despre originea Eminovicienilor numai din sec.XVIII? Tatăl poetului, Gheorghe Eminescu, era băiat de cîntăreţ în strană şi învaţă ceva carte. El vorbea şi ştia nemţeşte. Boierul Balş îl aduce scriitor pe moşia sa din Dumbrăveni unde se găsea în anul 1839 la vîrsta de 27 de ani. În 1840 se însoară cu Ralu, fata stolnicului Juraşcu din Joldeşti. Primeşte zestre în pămînt şi bani. În anul 1871 protectorul său îi capătă de la Mihai-Vodă Sturza decretul de căminar. În jurul anului 1850 cumpără moşia Ipoteşti unde îşi face o casă în mijlocul unor acareturi.

Naşterea poetului

     Deşi George Călinescu plasează naşterea poetului la 15 ianuarie 1850 nu toţi cercetătorii vieţii poetului sînt de acord cu acest lucru. Unii plasează data naşterii lui Eminescu la data de 20 decembrie 1849. Ei îşi bazează afirmaţiile pe declaraţia fratelui mai mic al poetului, Matei Eminescu, care ar fi citit pe tartajele Psaltirii familiei următoarea adeverire a bătrînului Eminovici: ,,Astăzi, 20 decembrie anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai“. Psaltirea familiei Eminovici va dispărea fără urmă lăsînd posterităţii literare o enigmă greu de elucidat. Această dată va intra în familia Eminovici pe care şi poetul o va folosi un timp. La început, a făcut-o cînd a fost înscris în registrele Societăţii ,,Junimea“ sau la studii. Ulterior, Eminescu menţiona mai multe date diferite în mod inexplicabil. Se pare că nici el nu era foarte sigur de datele menţionate. La Biblioteca Academiei Române sub cota I 263 822 se află înregistrat volumul ,,Poezii“ de Mihai Eminescu cu o notiţă biografică de Titu Maiorescu, ediţia a IX-a Bucureşti, 1903 Ed. ,,Librăriei Socec-Compani“ care cuprinde ,,Prefaţă la Ediţia Dintîia“ datată ,,Bucureşti, decembrie 1883“ cînd poetul avea 33 de ani şi nu era în ţară şi ,,Poetul Eminescu“ datată la Bucureşti în octombrie 1897, la 8 ani după moartea sa. La pagina 269 se găseşte următorul Post-Scriptum: ,,În notiţa biografică din ediţiile anterioare însemnasem ziua naşterii lui Eminescu ,,la 20 decembrie 1849 în satul Ipoteşti lîngă Botoşani. Această însemnare se întemeia pe arătarea lui Eminescu însuşi. D. Iacob Negruzzi păstrează un registru în care membrii societăţii literare ,,Junimea“ şi-au înscris data şi locul naşterii lor. Pe pagina a 2-a a registrului, în dreptul numelui Mihai Eminescu, stă scris de propria mînă a poetului: ,,Ignat“, în adevăr martiriul pe care Biserica Ortodoxă îl serbează în ziua de 20 decembrie. Însă fostul meu elev, dl. N.D. Giurescu, absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, scrie la 7 (19) Mai 1892 d-lui Negruzzi următoarele: După o zădarnică excursiune ce am făcut în Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu, dl. G. Cerchez pe atunci prefectul judeţului Botoşani a primit următorul răspuns la o scrisoare ce adresase maicăi Agapia Gherghel, stariţa schitului Agafton, unde trăieşte o mătuşă a poetului. ,,1891 martie 29, Agafton. Dl. poet Eminescu este născut în Botoşani: aceasta este foarte sigur, căci am întrebat pe Maica Fevronia Ionaşcu, care au fost de faţă cînd s-a născut. Este cunoscut însă că botezul i s-au cetit de către Preotul Dimitrie de la Ospenia…Agapie Gherghel.“ Am pornit spre biserica Ospenia, ce-i mai zice şi biserica Domnească-catedrala din Botoşani. Am căutat pe preotul Dimitrie şi, după răscolirea cîtorva groase volume, prăfuite de vreme, în care erau trecute numele tuturor botezaţilor de ,,Dumnealui Preotul Iconom Ion Stamati“ acum răposat, începînd cu a. 1832, am găsit în ,,metrica, partea I de naşteri şi botezul“, următoarele rînduri pe care le dau în exactă transcriere: Născut la 15 Ghenarie 1850, din părinţi; Gheorghe Eminovici, peoprietar şi soţia sa Ralu, născută Iuraşcu, care primi botezul în 21 Ghenarie i s-a numit Mihail, avînd naş pe dumnealui Stolnicul Vasile Iuraşcu. Acest volum se află în bună păstrare a Preotului Dimitrie de la mai sus pomenita Biserică…Rămîne aşadar cu totul sigur că Eminescu s-a născut în Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850“ ( N.D. Giurescu ) Şi noi credem că trebuie primită rectificarea d-lui Giurescu. Vechia însemnare a lui Eminescu însuşi, cu ziua de 20 Decembrie 1849, va fi fost rezultatul unei informaţii inexacte a poetului din partea părinţilor“ spune Titu Maiorescu.

Copilăria

 ,, Fiind băiet, păduri cutreieram; Şi mă culcam ades lîngă izvor; Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam; S-aud cum apa sună-mncetişor; Un freamăt lin trecea din ram în ram; Şi un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopţi întregi am mas, Blînd îngînat de-al valurilor glas“.
,,Poetul crescu aproape ţărăneşte la Ipoteşti, sat sărăcăcios, aşezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, pridvor larg cu trepte, odăi cu privire liberă de jur împrejur, şoproane, hambare, livadă, tei imenşi. Fraţii mai mari ai poetului umblau călare pe moşie, el se cufunda în vreun bordei la o babă, ori la stînă, cutreiera pădurile cu o carte în mînă, dormea pe malul apelor…“ scrie George Călinescu în monumentala sa Istorie a Literaturii Române. Începînd cu clasa a III-a primară, Eminescu îşi completează studiile la National Hauptschule de unde a ieşit la sfîrşitul anului 1860 absolvent, clasificat al 5-lea între 82 şcolari. În toamna anului 1860, e înscris la K.K. Ober-Gymnasium. Aici îl cunoaşte pe intelectualul făgărăşean Aron Pumnul care era un mare patriot şi căruia Eminescu îi va compune o poezie, ,,La mormîntul lui Aron Pumnul“. Eminescu se ataşează de acest profesor într-un mod cu totul deosebit. Începînd cu primăvara anului 1864 poetul se va pregăti în particular. Se spune că se ia după trupa Tardini-Vlădicescu care dădea reprezentaţii la Cernăuţi. Există surse cu privire la faptul că certificatul de clasa a III-a de la gimnaziul catolic din Sibiu, oraş în care se afla ca student şi fratele său Niculae ca jurist.

Poposeşte în Ardeal

     În octombrie 1864, Eminescu intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani unde îl găsim pînă în martie 1865. În acea perioadă a trimis versuri la ,,Familia“ lui Iosif Vulcan. Tot atunci se presupune că ar fi plecat cu trupa actorului Fani Tardini la Braşov. Această deplasare nu este certă, dar cu siguranţă Eminescu a avut tangenţe cu acest teatru datorită afecţiunii pe care aceşti acori i-au purtat-o lui Eminescu în timpul vieţii. În anul 1866 se stinge din viaţă Aron Pumnul spre durerea poetului. În vara aceluiaşi an se îndreaptă spre Ardeal cu un băţ în mînă şi coboară pe cursul Mureşului pînă în oraşul Tîrgu Mureş. Aici este luat într-o căruţă de seminariştii Ion Cotta şi Teodor Cojocariu care-l duc la Blaj. ,,Domnilor, eu sînt poet şi vreau să-mi adun material“ le spune el pe parcursul călătoriei. În vîrful Hulei Blajului se ridică în trăsură şi mişcîndu-şi pălăria exclamă: ,,Te salut din inimă, Romă-Mică. Îţi mulţumesc Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea“. Ataşamentul faţă de catolicismul românesc cu ambele ramuri (latină şi greco-catolică) Eminescu şi-l face cunoscut încă din timpul vieţii. Se pare că tot Biserica Catolică îi inspiră lui Eminescu şi poeziile mariane dedicate Maicii Domnului. Chiar dacă unora nu le place, acesta este un aspect real şi totodată interesant din viaţa poetului. Visurile sale de a vedea Mica Romă îl costă scump: după o foame cumplită ajunge la Sibiu unde N. Densuşianu constată că ,,curgeau zdrenţele de pe el“. Densuşianu îi dă să mănînce, îl îmbracă şi-l trimite cu o scrisoare la popa Bratu din Răşinari, bunicul din partea mamei al lui Octavian Goga. Preotul îi dă o călăuză care-l va trece peste munţi. Reîntors în ţară Eminescu intră în trupa lui Iorgu Caragiale ca sufler, iar apoi în trupa lui Pascaly. Cu această trupă porneşte într-un turneu prin Ardeal. La recomandarea lui Pascaly, este angajat sufler al II-lea şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. În vară pleacă cu trupa în turneu prin Moldova. Aici, bătrînul Eminovici pune mîna pe ,,tîlhar“ şi-l închide la Ipoteşti, iar apoi îl trimite să studieze la Viena. Asta se întîmpla în anul 1869.

Studiază la Viena

     La Viena îl cunoaşte pe Slavici. Viena îi inspiră versurile: ,,Prin ferestre uliţernici; Noi priveam la madam Maier; Şi priveam cum mamzell Rezi; Şi cu Sepi joacă ştaier…“ La întoarcerea în ţară îi vizitează pe ,,junimişti“ iar apoi pleacă la Berlin în anul 1872. În capitala Germaniei va fi luat secretar de către agentul diplomatic de aici. Protectorul său, Titu Maiorescu, venit în fruntea Ministerului de Instrucţie, îi cere să-şi dea doctoratul pentru a putea ocupa catedra de filosofie de la Iaşi,lucru pe care Eminescu nu-l refuză dar nici nu-l face. După un periplu la Biblioteca centrală unde a ocupat un timp funcţia de director, va fi numit de către Maiorescu revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. După ce guvernul cade, Eminescu rămîne pe drumuri aciuindu-se la celebra ,,bojdeucă“ a lui Creangă din Iaşi. La Iaşi are loc şi idila cu Veronica Micle, dar se pare că amorul lor a fost prea mult idealizat de unii pentru că Eminescu răbufneşte uneori furios la adresa relaţiei sale: ,,Nu i-ar putrezi oasele-blestema el-cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvîntul nu-i cuvînt, amorul nu-i amor“. La Iaşi ,,se apucă de gazetărie compilînd ,,Curierul de Iaşi“ după cum ne informează George Călinescu, apoi pleacă la Bucureşti unde îi va avea colegi pe Slavici şi Caragiale. La ziarul ,,Timpul“ va începe o serie de articole împotriva liberalilor. Viaţa amoroasă nu este constantă. Mai întîi vrea să o ia de nevastă pe Veronica Micle rămasă văduvă, dar Maiorescu nu-i împărătăşeşte ideile. Apoi se îndrăgosteşte de Mite Kremnitz umblînd după aceea după Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca. Călinescu o descrie drept o femeie urîtă. În iunie 1883 merge la Iaşi cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, solemnitate la care nu ia parte, dar se mulţumeşte să citească la Junimea ,,Doina“. La Bucureşti locuieşte la Slavici care era plecat mai tot timpul în străinătate. După 5 ani epuizanţi de gazetărie devine depresiv, lucru pe care Maiorescu îl presimţea din purtările sale ciudate de la ,,Junimea“. Se credea călugăr şi binecuvînta pe toată lumea.

Pacient al ospiciilor

     Viaţa marelui poet este umbrită încet-încet de boală. Decepţionat, respins de contemporani, trăind de azi pe mîine, Eminescu înnebuneşte din cauza suferinţei. În toată această perioadă Maiorescu se poartă admirabil fiind printre puţinii care îl ajută pe poet. Prin grija sa, poetul este internat la sanatoriul doctorului Şuţu, iar apoi este dus la Viena la aşezămîntul doctorului Oberstein. Dă semne de normalitate, vizitează Veneţia şi Florenţa, iar apoi se întoarce la Bucureşti. În cele din urmă se stabileşte la Iaşi pentru a ocupa sub direcţia lui I.L. Caragiale postul de sub-bibliotecar la Biblioteca centrală. Înainte de acest post este suplinitor la Şcoala Comercială. Boala recidivează astfel că poetul va fi internat pe data de 9 noiembrie 1886 la ospiciul de lîngă Mănăstirea Neamţului. Pe data de 10 aprilie 1886 iese ameliorat. Va fi îngrijit un timp de sora sa Harieta la Botoşani. Boala avea recidive permanente astfel că în vara anului 1887 este dus la băile din Hall. În anul 1888 veni-după cum îi spunea el-,,berecheta“, ,,bălăuca“, ,,îndrăcita“, Veronica Micle cu ,,o droaie de nespălaţi“ pentru a-l lua la Bucureşti. O vreme se poartă normal, dar prietenii sînt nevoiţi în cele din urmă să-l interneze din nou la acelaşi sanatoriu al doctorului Şuţu. Ziarul ,,Naţionalul“ din 28 mai 1889 titrează un articol intitulat ,,Eminescu“ semnat cu iniţialele A.B. care inserează în paginile sale mărturia doctorului Şuţu: ,, …O umbră se ivi în cadrul portierei, coborînd cu greutate din cupeu. La lumina palidă ce o răspîndea singurul felinar din curte şi a celor două lampioane ale cupeului, se zări silueta unui bărbat nu prea înalt, uşor adus de spate, cu o faţă ce fusese cîndva frumoasă, cu un păr bogat, căzut pe spate, ce îi conferea un aer nobil necunoscutului în acele momente dramatice. Personajul purta un palton învechit, cu un fular la gît şi în picioare şoşoni descheiaţi, ce denotau că acestea erau umflate. Cu paşi şovăitori, dar totuşi calmi, se îndreptă spre pavilionul de internări, împiedicîndu-se în faţa celor cîteva trepte de la intrare…Internul de la gardă îl întîmpină pe pacient, recunoscîndu-l în acesta pe nefericitul poet Mihai Eminescu ce mai fusese în tratament cu vreo cinci ani în urmă“. Se cere instituirea unei curatele pentru pensia sa. În fantasmele sale umbla după o cîntăreaţă vieneză ,,cu părul galben ca de aur şi cu glasul ca clopotul“ şi, cu un şervet legat turceşte în jurul capului saluta pe o altă cîntăreaţă suedeză conform lui G. Călinescu. Avea momente cînd se credea Matei Basarab.

Moartea

     În urma unui nefericit incident se întîmplă un lucru care îi grăbeşte poetului sfîrşitul. Un alienat mintal, fost actor de mîna a şaptea pe nume Petre Poenaru, îl loveşte pe Eminescu în cap cu un obiect contondent-piatră, cărămidă sau scîndură după surse diferite. Incidentul se petrece în curtea sanatoriului, lîngă poarta de serviciu după unele surse sau la întretăierea cu Strada Sfîntul Ştefan sau undeva în apropiere de Izvorul Rece conform altor surse. Lovitura îi cauzează un erizipel. Majoritatea cercetătorilor susţin însă că poetul a fost lovit lîngă poarta secundară a sanatoriului, astăzi imobil aflat în Bucureşti pe Strada Plantelor nr. 9. După 20 de zile de la nefericitul incident, pe data de 18 iunie 1889, Eminescu se stinge din viaţă în mijlocul unui popor nepăsător care pretinde şi astăzi cu cinism că îl iubeşte.

Opera
     Activitatea literară a lui Eminescu depăşeşte zece ani. Eminescu este un poet tradiţional cu o cultură europeană-era o adevărată enciclopedie. Temele sale ies din tradiţia românească şi filosofia vremii. A fost influenţat într-o oarecare măsură de şcoala antică a istoicilor, filosofia lui Kant şi a lui Hegel. El a tratat mitologia autohtonă, istoria naţională, şi teme clasice pentru literatura universală: dragostea, elogiul naturii, bucuria de a trăi etc. Cea mai cunoscută operă a sa rămîne ,,Luceafărul“ la care Eminescu a lucrat ani buni. ( Ştefan Botoran )