„Dar legea ni-i desartã si strãinã/Când viaţa-n noi cu greu se mai aninã,/Iar datina si mila sunt desarte, Când soru-mea-i flamândã, bolnavã si pe moarte“. Poate n-aţi uitat versurile?! Plângând soarta cãprioarei, Labiş a descris în versurile sale soarta unui întreg neam, cel nãscut în pãmântul liber dominat de trãinicia Carpaţilor. S-au schimbat mute de atunci. Morţii nu ne lasã sã-i uitãm aşa cum şi-ar dori o mânã de avortoni contrafãcuţi în incubatoarele nevãzute ale minciunii. Au trecut trei decenii în care datina si legea, invocate cândva de Labis, au fost date pe o vilã la colţul strãzii, pe o limuzinã de 350 de cai şi pe conturi doldora prin cine ştie care insule. Vor mai urma, probabil, si alte iluzii deşarte. Trăim astăzi o atare pandemie dusă la extrem de un Arafat, un Ghiorghiţă sau de vreo statistică întocmită pe genunchi de fitecine menită însă să bage groaza în norod.
Merită menţionat curajul unei asistente şefe a Centrului Medical Universitar din Ljubljana care se ocupa cu primirea şi administrarea flacoanelor de vaccin pentru politicieni şi care a ţinut o conferinţă de presă în care a afirmat că există trei feluri de vaccinuri. Nr. 1 corespunde unei doze placebo, conţinând soluţie salină. Numărul 2 conţine serul pe bază de ARN mesager, iar numărul 3 este o secvenţă de ARN mesager care conţine onco-gena legată de adenovirus care contribuie la dezvoltarea cancerului. Cu care dintre doze s-a înţepat marea masă a românilor? România a devenit ţinta tuturor experimentelor nefaste ale lumii moderne. Cu acordul unui preşedinte vândut occidentului, cu neobrăzarea unuia ce crede că şi-a subordonat o ţară creştină, cu avarismul unor politicieni stăpâniţi de microbul puterii, cu acordul miniştrilor şpăgari şi al directoraşilor de tot soiul s-a atentat la viaţa românului, a pensionarului de rând si a nou-nãscutului, s-a nimicit sistemul sanitar si educaţional, s-a-ndatorat ţara pentru multe generaţii de aici înainte şi s-au vândut bogăţiile ţării. Ce-a mai rãmas? Pânã la genocid mai este un pas flancat de minciuna pusã la rang de adevãr, incopentenţa promovatã ca elitã, mila cãlcatã în picioare, tradiţia luatã în derâdere, lacrimile celor suferinzi considerate copilãrii, iar legea pusã la zid de cei care trebuie sã o respecte.
,,Deşteaptã-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adâncirã barbarii de tirani” sunt primele versuri din imnul României, cele mai cunoscute şi, probabil, singurele pe care majoritatea populaţiei s-a ostenit sã le reţinã. Dacã ar fi respectate nu ne-am mai plânge acum de situaţia ţãrii. Mă duc cu gândul la minutele de istorie oferite de Regele Mihai, în ziua de 25 octombrie 2011, de la tribuna Parlamentului. A fost o lectie datã tuturor, o lectie a demnitãtii pentru poporul român. ,,Nu putem avea viitor fãrã a respecta trecutul nostru. Prima noastrã datorie, astãzi, este sã ne amintim de toti cei care au murit pentru independenta si libertãtile noastre, în toate rãzboaiele pe care a trebuit sã le ducem si în evenimentele din Decembrie 1989, care au dãrâmat dictatura comunistã. Lumea de mâine nu poate exista fãrã moralã, fãrã credintã si fãrã memorie. Cinismul, interesul îngust si lasitatea nu trebuie sã ne ocupe viata. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil si generos“ spunea regele Mihai în fata naţiunii române. La ani distanţă de acest revelator discurs, ce avem? Sărăcie, minciună, interese meschine, părinţi şi bunici singuri, oameni care mor în spitale, statistici mincinoase, frica indusă de guvernanţi, pandenia fără limite, reguli şi restricţii fără număr şi fără logică, biserici închise, şcoli închise, politicieni cu stive de diplome şi doctorate, dar lipsiţi de bunul simţ şi de patriotism, copii obligaţi să înveţe istoria altor neamuri şi nu despre eroismul înaintaşilor noştri.
,, Murim mai bine-n luptã, cu glorie deplinã,/ Decât sã fim sclavi iarãşi în vechiul nost’ pãmânt!” e ultimul vers al imnului ţării. Cum de luptã nu are chef mai nimeni şi pe moarte pentru un ideal s-a clădit rezistenţa anticomunistã, românii nu au altceva de fãcut decât sã se resemneze şi sã constate cã am ajuns ,,sã fim sclavi iarãşi în vechiul nost’ pãmânt”.
Ion Codru Drãgusanu, peregrinul transilvan, a avut revelatia a ceea ce azi trãim si a venit în întâmpinarea românilor cu un frumos dar, o rugã înãltatã Cerului: „Îndurã-te, pãrinte ceresc, îndurã-te, cã-s saptesprezece secole de amar, de nefericire! Îndurã-te, binecuvînteazã-ne numai patru semintii, apoi, dacã nu-ti vom merita mila, pedepseste-ne din nou într-o mie, si cu supunere, vom proclama dreptatea ta în vecii vecilor. Amin!“
Dar povestea Crăciunului îţi merge la suflet chiar dacă românul are sufletul amărît. Când s-a făcut vizibilă steaua luminoasă pe cer, marii astrologi ai vremii au pornit la drum. Lumina stelei i-a condus până în micul târg întins la poalele dealului de lângă Nazaretul Iudeii. Au străbătut drum lung pentru a se închina unui prunc necunoscut, dar vestit lumii de scriptele venite din veacuri demult apuse. Aur, smirnă şi tămâie i-au pus la picioare, iar mamei Lui i-au spus cuvinte de mulţumire. Şi păstorii mieilor s-au închinat Lui, îngenunchind în faţa ieslei în care Pruncul s-a născut. Puţini au fost pământenii care s-au bucurat de vestea cea bună materializată într-un loc prea puţin însemnat în vâltoarea lumii. În schimb cerurile s-au deschis lăsând să se audă marea bucurie ce împlinea profeţiile şi legile Cărţii celei Sfinte. De atunci creştinii laudă Pruncul venit pe lume, iar colindele se aud din casă în casă ca un laitmotiv în Decembrie îngheţat.
Mi-a plãcut mult cuvântul Papei la o slujbă de Crãciun, când i-a îndemnat pe catolicii lui la simplitate. ,,Dacã vrem sã îl gãsim pe Dumnezeu apãrut în chip de copil, atunci trebuie sã coborâm de pe calul ratiunii noastre liberale sã ne lepãdãm de falsele noastre certitudini, de orgoliul nostru intelectual. Trebuie sã ne schimbãm atitudinea pentru a-l întâlni pe Dumnezeu cel diferit de prejudecãtile si opiniile noastre. Pruncul Iisus s-a nãscut într-o iesle, iar Crãciunul celebreazã un copil care în toatã slãbiciunea sa este Atotputernicul Dumnezeu. Sã îl rugãm pe Dumnezeu sã ne ajute sã privim dincolo de fatada strãlucitoare a acestor vremuri, pentru a gãsi dincolo de ele copilul din grajdul de la Betleem. Crãciunul a devenit o sãrbãtoare comercialã, ale cãrei scântei orbitoare ascund taina umilintei lui Dumnezeu„.
Naşterea Mântuitorului lumii să ne aducă în case linişte şi bucurie, iar împreună colinda noastră să străbată văzduhul, în Ajunul marelui praznic. ,,Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi!” La mulţi ani! (Lucia BAKI)
