,,Jurnalul e temniţă” înseamnă manuscrisele care prezintă cele mai preţioase informaţii cu privire la viaţa din închisorile comuniste, aspecte din viaţa deţinuţilor politici şi care, astăzi, ne introduc în acea atmosferă a iadului depăşită doar cu ajutorul credinţei. Mulţi oameni care au ieşit din acel iad ne-au lăsat aceste mărturii scrise, documente care pot ajuta la restabilirea adevărului istoric. Mai ales astăzi când torţionarii din închisori sunt ocrotiţi de conducerile ţării, ocupând poziţii importante în statul român prin urmaşii lor şi fiind răsplătiţi cu pensii grase, iar la polul opus fiind foştii deţinuţi politici şi copiii lor. Foştii torţionari şi informatorii Securităţii s-au ascuns în toate partidele politice de după 1990, PNL, PNŢ-CD, FSN, PSD, PRM, etc. Mircea Ionescu Quintus, turnător deosebit de activ, la Securitate, Alexandru Paleologu, senator, turnător dovedit la Securitate, Dan Amedeo Lăzărescu, senator, turnător dovedit la Securitate şi lista continuă. Nu putem uita însă faptul că Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, investit cu funcţia de subsecretar de stat a fost demis de premierul liberal, Florin Câţu, arătând astfel adevărata linie a acestui partid istoric. În acest context, jurnalul de temniţă rămâne un reper al integrităţii, al luptei împotriva a tot ceea ce înseamnă totalitarismul în general şi comunismul în special.
Nicolae Steinhardt
Scriitor, critic literar, eseist, jurist şi publicist de origine evreiască, Nicolae Steinhardt lasă posterităţii un preţios jurnal care evocă viaţa din temniţele comuniste, intitulat sugestiv ,,Jurnalul Fericirii”. Fostul doctor în drept constituţional lasă în urmă o operă unică atât în literatura română, cât şi în memorialistică. Nicolae Steinhardt s-a născut pe data de 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie evreaiscă. Tatăl său era inginerul Oscar Steinhardt, director al unei fabrici de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a luptat în Primul Război Mondial, fiind decorat cu ordinul ,,Virtutea Militară” după ce a fost rănit la Mărăşeşti. În perioada 1919-1929, Nicu Steinhardt urmează cursurile şcolii primare în particular şi la şcoala Clementa, după care este înscris la liceul Spiru-Haret unde a fost coleg cu Constantin Noica, Mircea Eliade, Dinu Pillat. Era singurul elev de confesiune mozaică dar asta nu l-a împiedicat să participe la ora de religie ortodoxă unde l-a avut ca profesor pe preotul Georgescu-Silvestru care spunea adeseori clasei: ,,decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu (N.R- aluzie la confesiunea greco-catolică a fruntaşului ardelean), mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e”, aşa cum îşi aminteşte Nicolae Steinhardt în ,,Primejdia mărturisirii”. În anul 1929 îşi ia bacalaureatul, după care începe să frecventeze cenaclul literar ,,Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu. În anul 1934 îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti iar în 1936 obţine titlul de doctor în drept constituţional cu lucrarea ,,Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Leon Duguit”. Primele scrieri îi apar sub pseudonimul Antisthius, inspirat din numele unui personaj din ,,Caracterele” lui Jean de la Bruyere. În anul 1934 îi apare parodia ,,În genul…tinerilor”, în anul 1935 ,,Essai sur la conception catholique du Judaisme”, iar în anul 1937 apare ,,Illusion et realites juives”. Volumul ,,În genul…tinerilor” a fost reeditat în 1993 şi 1996, conţinând parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica. În perioada 1937-1939 călătoreşte în Elveţia şi Austria, Franţa şi Anglia unde îşi îmbogăţeşte cunoştinţele. În timp se vorbeşte despre nişte legături de rudenie între familia lui Steinhardt şi Sigmund Freud. În anul 1939 îşi începe munca la Revista Fundaţiilor Regale, recomandat fiind de Camil Petrescu. Este înlăturat în urma ,,purificării etnice” din anul 1940 din timpul guvernării Antonescu-Sima, fiind supus unor privaţiuni pe motive etnice până în anul 1944. În anul 1944 revine la ,,Revista Fundaţiilor Regale” dar este înlăturat din nou în urma unui denunţ venit din partea lui George Călinescu, un alt mare cameleon al literaturii noastre. Acest episod a avut loc în anul 1947. Mai colaborează cu ,,Universul literar”, ,,Libertatea” şi ,,Viaţa românească”. În anul 1958 este arestat Constantin Noica, împreună cu grupul său de prieteni Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova. Nicolae Steinhardt făcea parte dintre apropiaţii lui Constantin Noica şi este convocat la Securitate, pe data de 31 decembrie 1959, unde i s-a cerut să fie martor al acuzării. Aici i se comunică faptul că un eventual refuz îl va implica în ,,lotul intelectualilor mistico-legionari”. În urma refuzului său, este anchetat şi condamnat la 12 ani de muncă silnică în ,,lotul Pillat-Noica”, 7 ani degradare fizică şi confiscarea averii personale, sub acuzaţia infracţiunii de ,,uneltire contra ordinii sociale”. În data de 15 martie 1960 primeşte Taina Botezului în ritul ortodox de la ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, Naşul de botez a fost Emanuel Vidraşcu, fostul şef de cabinet al mareşalului Ion Antonescu. Ca martori au mai participat Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, doi preoţi greco-catolici şi unul protestant. Unul dintre preoţii greco-catolici a fost Nicolae Lupea, care după 1990 a fost profesor de Vechiul Testament şi spiritual al studenţilor de la Facultatea de Teologie ,,Buna Vestire” din Blaj. În anul 1996. Mina Dobzeu îi trimite lui Nicolae Lupea ca dar de neuitat un patrafir, semn al preţuirii şi dragostei. Din acest episod va lua naştere ,,Jurnalul fericirii”, despre care Steinhardt spunea că este testamentul său literar. Memoriile sunt redactate pe 570 de pagini dactilografiate într-o primă variantă care îi este încredinţată prietenului său, fost deţinut politic, poetul Ion Caraion, dar acesta o duce la Securitate, ca dovadă a faptului ,,reeducării” sale. Paginile îi vor fi restituite în anul 1975. Nicolae Steinhardt finalizează a doua variantă, mult mai cuprinzătoare, de 760 de pagini, care însă îi va fi confiscată din nou în anul 1984. Viitorul monah de la Rohia redactează şi alte manuscrise, care sunt scoase din ţară, două ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu o difuzează în serial de la microfonul Europei Libere, în perioada 1988-1989. ,,Prima versiune a ,,Jurnalului fericirii” a fost încheiată la începutul anilor 70. Împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni. Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă, şi de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinse organele de interne că el nu pune în pericol ,,securitatea statului”. În cele din urmă, la insistenţele Uniunii Scriitorilor, se hotărî, aşadar, restituirea pârâtului jurnal. Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le deîndată la adăpost. Girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată, ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: ,,Testamentul literar”. Testamentul politic al lui N. Steinhardt a fost încredinţat mai multor prieteni apropiaţi. Ar fi, însă, prea riscant să afirmăm că gestul său urmărea pregătirea unei acţiuni colective de protest, deşi toate argumentele conduc spre această concluzie” spunea Virgil Ciomoş în postfaţa ediţiei din anul 1992, de la Editura Dacia. Nicolae Steinhardt trece pe la Jilava, Gherla, Aiud până în august 1964. Este eliberat în urma graţierii generale a foştilor deţinuţi politici. După ce iese din închisoare, îşi definitivează Taina Botezului prin mirungere cu Sf. Mir şi primirea Sfintei Împărtăşanii la schitul Darvari. După 1964 revine în viaţa literară ocupându-se cu traduceri, medalioane, eseuri, cronici literare colaborând cu ,,Secolul 20”, ,,Viaţa Românească”, ,,Steaua”, ,,Familia”, ,,Vatra”, ,,Orizont”, ,,Echinox”, ,,Opinia studenţească” rezultând mai multe volume de eseuri precum ,,Între viaţă şi cărţi” (1976) sau ,,Incertitudini literare” (1980), lucrare care primeşte Marele Premiu al criticii literare.
Viaţa în mănăstire
În anul 1967 intervine moartea tatălui său, după care îşi caută o mănăstire. În acelaşi an ajunge la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu dar şederea sa aici îi este refuzată de către episcopul Partenie Ciopron, este trimis la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la Iustinian Chira de la Maramureş. Constantin Noica îi povesteşte lui Steinhardt despre popasul pe care l-a făcut la mănăstirea Rohia, în urma invitaţiei făcută de episcopul Iustinian Chira, unde a stat trei zile, atras fiind de frumuseţea locurilor şi biblioteca vastă de acolo. Noica îi cunoştea gândul de a se călugări şi îi recomandă acest loc. În anul 1978 Steinhardt descinde la Rohia, petrece acolo o vară şi se hotărăşte să se stabilească definitiv ca bibliotecar având aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi Arhiepiscopul Teofil Herineanu. Este intergrat în obştea mănăstirii de către stareţul Serafim Man. În paralel cu viaţa de preot şi călugăr, îşi continuă activitatea literară. În această perioadă publică ,,Geo Bogza un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), ,,Critică la persoana întâi” (1983), ,,Escale în timp şi spaţiu” (1987), ,,Prin alţii spre sine” (1988), lucrări care îl lansează ca unul dintre cei mai cunoscuţi eseişti ai literaturii noastre. În martie 1989 i se agravează angina pectorală de care suferea şi face un drum la Bucureşti pentru a consulta un specialist. Este însoţit de Iustin Hodea, stareţul mănăstirii şi preotul Paisie Rogojan. Acestora le mărturiseşte pe drum: Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele”, la care preotul Iustin îi spune ,,Satana, care vede că nu te mai poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”. Înainte de îmbarcarea spre Bucureşti, în aerogara de la Baia Mare, suferă un infarct şi este dus la spitalul din Baia Mare. Acolo Dumnezeu pune capăt sfârşitului său pământesc pe data de 30 martie 1989. Virgil Ciomoş recuperează o bună parte din textele părintelui Nicolae care, împreună cu alte texte recuperate de pe la diferite edituri şi prieteni, vor fi publicate postum. Editura Polirom îi publică opera integral în colaborare cu Mănăstirea ,,Sfânta Ana” Rohia, operele din tinereţe cu articolele publicate în presa interbelică, volumul de debut ,,În genul…tinerilor”, teza de doctorat, inclusiv opera publicată după anul 1964. (Va urma) (Ştefan BOTORAN)
