Ani de muncă politică, internă și externă, a unei generații de politicieni extraordinari ai României a însemnat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Cum i-a răsplătit țara pe făuritorii României Mari? I-a pedepsit. Liderii politici care simbolizau Marea Unire au fost arestați și condamnați fără milă cu ani grei de temniță, au fost torturați și cei mai mulți dintre ei au murit în închisori. Şi făgărăşenii care au participat la Marea Unire au fost persecutaţi şi condamnaţi de regimul comunist. Toţi fără excepţie. Avocatul Hariton Pralea de loc din Breaza a ajuns din cel mai renumit avocat şi notar al Făgăraşului hornar în Dumbrăveni unde a fost deportat după eliberarea din temniţele comuniste. Astăzi cine mai pomeneşte de patriotismul şi eroismul acestor adevăraţi români? Nici în cărţile de istorie nu este evidenţiată activitatea lor pusă în slujba ţării şi a poporului român.
Hariton Pralea, notar la Făgăraş, întemniţat de comunişti
De la instalarea lui în Şercaia, avocatul Hariton Pralea, născut la Breaza ca fiu al preotului din sat, a susţinut interesele ţăranilor români din zona Făgăraşului şi s-a implicat activ în viaţa lor. Documentele vremii titrează că Hariton Pralea a înfiinţat Banca Şercăiana pentru a-i ajuta, în special, pe ţărani. Activitatea lui avocaţională la Şercaia a durat un deceniu, până în 1914. Atunci a fost concentrat în armata austro-ungară. După actul de la Alba Iulia, se stabileşte la Făgăraş. Şi aici lucrează ca avocat până la 19 iunie 1926. Atunci este numit ca al 2-lea notar public al judeţului. Primul notar public român a fost Liviu Pandrea, iar după decesul acestuia a fost numit Andrei Micu. Biroul de notar public şi locuinţa lui Hariton Pralea au fost în clădirea actuală a Clubului Elevilor. Din 1935 până în 1947, notarul Pralea a locuit pe strada Regală (azi Doamna Stanca) la nr. 41, casa fiind proprietatea bisericii ortodoxe. În activitatea sa de peste 25 de ani de notar public în Făgăraş i-a ajutat în special pe ţărani să îşi clarifice drepturile de proprietate asupra pământului obţinut prin cumpărare, dar mai ales prin moştenire de la înaintaşi. Se deplasa oriunde în judeţ pentru a întocmi testamentele celor care nu mai puteau ajunge în oraş. Din neamul avocatului Hariton Pralea s-au ridicat mulţi intelectuali care s-au remarcat în viaţa zonei şi a ţării: Ion Pralea, ofiţer în Sibiu, Hariton Moldovan, avocat şi publicist în Cluj, Traian Herseni, profesor universitar în Bucuresti, etc. Noul regim instalat în ţară a creat acestei familii foarte multe dificultăţi. Toate s-au datorat activităţii politice anterioare datei de 23 august 1944. Toţi intelectualii din neamul Pralea, indiferent unde erau stabiliţi, au fost arestaţi de regimul comunist. Instanţele Republicii Populare Române i-au judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare. La 1 ianuarie 1952 după ce s-au înfiinţat Notariatelor de Stat, toate notariatele publice au fost desfiinţate. Astfel, şi postul lui Hariton Pralea, acela de notar public la Făgăraş, s-a desfiinţat. Fostul notar, după 25 de ani de activitatea notarială, a rămas fără loc de muncă. Mai mult vechimea dobândită nu i-a mai fost recunoscută. Şi asta pentru că noul regim a naţionalizat totul, inclusiv arhivele Caselor de Pensii a notarilor publici, fapt ce a dus la nerecunoaşterea dreptului la pensie. Rămas fără locuinţă şi fără loc de muncă este obligat să se mute, împreună cu soţia, la fiica sa, căsătorită Dragolea, în Braşov. Aici se angajează ca merceolog la intreprinderea Cicoarea. Regimul comunist însă continuă să-i persecute pe intelectualii vremii care au avut vreo activitatea politică înainte de august 1944. Astfel, în noiembrie 1952 familiile Pralea şi Dragolea sunt evacuate de miliţie din Braşov şi strămutate la Dumbrăveni, în raionul Sighişoara, regiunea Stalin. Hariton Pralea avea atunci 77 de ani. A avut domiciliul forţat la Dumbrăveni din anul 1953 până când s-a stins din viaţă. Aici, este încadrat ca hornar, lucrând ca încasator itinerant în raioanele Sighişoara, Mediaş, Târnăveni, pentru activitatea de hornărit timp de şase ani. Reuşeşte abia în martie 1963 să primească un ajutor social de bătrâneţe de 250 lei, pentru o vechime în câmpul muncii de doar cinci ani. Nu i s-a luat în considerare niciodată activitatea de notar şi de avocat. În urma unei insuficienţe cardio-respiratorii decedează la 20 noiembrie 1963 în spitalul din Sighişoara. A fost îngropat după două zile în cimitirul nou din Dumbrăveni. (Informaţii furnizate de nepotul avocatului Hariton Pralea, Dan Octavian Dragolea).
Iuliu Maniu
(1873-1953)
Organizator și participant la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 Decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales președinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziție al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaș al Partidului Național Român, președinte al Partidului Național Țărănesc (din 1926), președinte al Consiliului de Miniștri (1928-1930). Între 1938 și 1944, se manifesta ca ferm opozant faţa de regimurile de esență totalitară ce s-au succedat în fruntea țării: autoritarismul carlist, legionarismul și dictatura militară a lui Antonescu. Joacă un rol important în preliminariile și actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul Cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comuniști, la 6 martie 1945, aceștia și-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu și a PNȚ, considerați ca principal obstacol în calea comunizării României. În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache și ceilalți conducători sunt arestați, judecați și condamnați. În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniță grea pe viață pentru „înalta trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemnițat întâi în Penitenciarul Galați, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 și aruncat într-o groapă anonimă. „Aceste timpuri în care libertatea oamenilor a dispărut de pe o jumătate a feței pământului. Figura lui Iuliu Maniu se înălța, ca una din cele mai mărețe printre rezistenții Europei. Maniu a fost unul dintre creatorii Națiunii Române. A luptat întreaga viață pentru libertatea popoarelor. A pierit odată cu libertatea” spunea Paul Reynaud, fost prim-ministru al Franței.
Ion Mihalache
(1882-1963)
Combatant în primul război mondial, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, învățătorul Ion Mihalache înființează după Unire Partidul Țărănesc, care, prin fuziunea cu Partidul Național din Transilvania, formează în 1926 Partidul Național Țărănesc. Mihalache participa în guvernele din anii 1928-1933 ca ministru al Agriculturii și ministru de Interne. Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale și Frontului Renașterii Naționale, când PNȚ este dizolvat. După război se opune sovietizării țării, fiind arestat în iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, și condamnat în noiembrie la muncă silnică pe viață. După regimul exterminator din penitenciarele Galați și Sighet, este transferat în 1955 în arestul Ministerului de Interne, unde refuza orice fel de tranzacție cu anchetatorii. Transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, moare, la 5 martie 1963, după 16 ani de detenție, la vârsta de 81 de ani.
Iuliu Hossu
(1885-1970)
Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) și apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia „Proclamația de Unire cu țara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegația care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand, la București. Senator de drept în Parlamentul României. După dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupata de horthyști, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populația românească, dar și cea evreiască, de către autoritățile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori și locuri de domiciliu obligatoriu. Intre 25 mai 1950 si 4 ianuarie 1955 a fost inchis impreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970 la Spitalul Colentina din Bucureşti. În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice.
Gheorghe I. Brătianu
(1898-1953)
La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înroleaza voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleaca pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou. Studiază Istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei. În noiembrie 1940 condamna public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva ani mai înainte. În 1943 devine membru al Academiei Române. În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiţu, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie.În 1948 este exclus din Academia Română. În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la Penitenciarul Sighet, unde va muri în 1953. Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic.
Aurel Vlad
(1875-1953)
Promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Naţional Român şi apoi fondator şi fruntaş PNŢ, ministru al Finanţelor, ulterior al Cultelor şi Artelor. Arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la 75 ani, a fost internat fără forme legale la Penitenciarul Sighet, unde a murit la 2 iulie 1953. Pedeapsa administrativă i-a fost majorată după moarte cu 60 luni, conform Deciziei MAI numarul 559 din 6 august 1953.
Ilie Lazăr
(1895-1976)
Doctor în Drept al Universităţii din Cluj. La sfârşitul războiului, organizează împreună cu alţi fruntaşi români administraţia românească în comitatul Maramureş, organizează Gărzile Naţionale şi reprezintă Maramureşul la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, apoi însoţeşte delegaţia ardelenilor la predarea actului Unirii la Bucureşti. După 1918, a fost deputat, membru în delegaţia permanentă a Partidului National Ţărănesc, organizator al gărzilor ţărăneşti „Iuliu Maniu”, şef al organizaţiilor muncitoreşti centrale.
In timpul dictaturii carliste a fost internat în lagărul de la Turnu (Vâlcea), iar în timpul celei antonesciene la Târgu-Jiu. Arestat prima oară la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni închisoare corecţională, pentru „omisiunea denunţării complotului” în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, fiind eliberat condiţionat la 8 decembrie 1946. Implicat în „înscenarea de la Tămădău”, este arestat a doua oară, la 14 iulie 1947. Anchetat la Ministerul de Interne, a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. A fost condamnat la 12 ani de temniţă grea, în procesul conducătorilor Partidului National Ţărănesc, pentru „complot în scop de trădare” (noiembrie 1947). Incarcerat la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava, a fost eliberat abia la 9 mai 1964. După eliberare a trăit la Cluj, unde a murit in 1976.
Ghiță Popp
(1883-1967)
Om politic şi publicist transilvănean, cu studii de Drept la Viena şi Budapesta. In 1915, condamnat la muncă silnică de Curtea Marţiala din Cluj pentru că a cerut guvernului de la Bucureşti intrarea în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Banatului. Se înroleaza în Armata Română şi contribuie la formarea regimentelor de voluntari români dintre prizonierii Armatei Austro-Ungare aflaţi în Rusia. Participant cu drept de vot la Marea Adunare de la Alba Iulia. Trimis de Consiliul Dirigent la Paris, ca ziarist, pe lângă misiunea româna de la Conferinta de Pace. Deputat în Parlamentul României în perioada interbelică, este apoi delegat în august-septembrie 1944 la Moscova, în Comisia de Armistiţiu. Este condamnat în ianuarie 1948 la 10 ani de inchisoare pentru „insurecţie armată”. După ce execută pedeapsa, este internat alţi 5 ani în domiciliu obligatoriu la Laţeşti, în Bărăgan.
Onisifor Ghibu
(1883-1972)
Pedagog, doctor în filozofie şi pedagogie la Jena, militant pentru unire, demnitar în Consiliul Dirigent, profesor la Universitatea din Cluj, unul dintre fondatorii şcolii de pedagogie româneşti; lucrări privind istoria învăţământului, membru corespondent al Academiei Române (1919). După o primă arestare în 1945, este rearestat la 10 decembrie 1956 şi condamnat la 2 ani inchisoare corecţională pentru că „a intreprins acţiuni împotriva regimului democrat-popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.
