Mihail Sebastian a rămas cunoscut posterităţii mai ales datorită preţiosului său ,,Jurnal” care prezintă aspecte din viaţa personală a autorului dar constituie şi o frescă importantă a societăţii româneşti dintre cele două războaie mondiale, o perioadă zbuciumată a istoriei noastre. Mihail Sebastian s-a născut la Brăila, în data de 18 octombrie 1907, cu numele real de Iosif Hechter, într-o familie de evrei. Mihail Sebastian studiază drept şi filosofie la Bucureşti şi are o încercare nereuşită să-şi dea doctoratul în drept la Paris. O vreme lucrează secretar la o importantă casă de avocatură din Bucureşti. Este descoperit de Nae Ionescu care îl aduce la ,,Cuvântul” unde îl va cunoaşte şi pe Mircea Eliade. Prin legislaţia antisemită de la începutul anilor 1940 i se va interzice să mai funcţioneze ca jurnalist şi i se va retrage licenţa de avocat pledant. Piesele sale de teatru îi vor fi interzise din cauză că era evreu. ,,Jocul de-a vacanţa” va fi interzisă iar la ,,Steaua fără nume” va fi obligat să folosească cel de-al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa ,,Ultima oră” se va juca după moartea sa, sub direcţia lui Zaharia Stancu. Romanul ,,Accidentul” , scris în anul 1940, îl va urmări ca un blestem, cariera sa fiind curmată de un camion care îl loveşte în anul 1945. Pe plan literar va debuta în anul 1932 cu ,,Fragmente dintr-un carnet găsit”, continuând cu volumul ,,Femei”. ,,Oraşul cu salcâmi” , scris în anul 1935, este un roman al adolescenţei. În anul 1934 publică romanul polemic ,,De două mii de ani” , despre ceea ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a făcut vâlvă, mai ales pentru prefaţa semnată de Nae Ionescu, iniţial mentorul său care încerca să-i găsească antisemitismului o bază teologică afirmând că evreii nu au nicio putinţă de salvare, deoarece sunt evrei. Articolele sale din presă vor apărea în ,,Cum am devenit huligan”
Cariera de jurnalist
Mihail Sebastian a fost redactor la ,,Revista Fundaţiilor Regale” în perioada 1936-1940, după care a colaborat la ,,Rampa” şi ,,Reporter”. A ţinut cronica muzicală pentru ,,L independance roumaine” folosind pseudonimul Flavinius. În perioada 1938-1940 va semna cronica dramatică la ,,Viaţa Românească”. A făcut parte din Gruparea criticilor literari români fondată în anul 1936. Scrierile sale, atât romanele cât şi piesele de teatru, sunt axate pe drama singurătăţii. Este cunoscut mai ales datorită pieselor sale de teatru: ,,Jocul de-a vacanţa”, pus în scenă la Teatrul Comedia de Sică Alexandrescu iar ,,Steaua fără nume” va fi prezentată pe scena teatrului Alhambra în martie 1944. ,,Ultima oră” va avea reprezentaţia la Teatrul Naţional din Bucureşti la 25 ianuarie 1946. După 1944, statutul său i se va schimba într-un mod total, va fi numit consilier principal de presă la Ministerul Propagandei Naţionale şi i se va încredinţa un curs la Universitatea Liberă Democratică, fiind frecvent solicitat şi în calitate de avocat. Şerban Cioculescu îl caracteriza: ,,Spirit de măsură, de claritate şi de nuanţă, vioiciune intelectuală, gust ales şi o tonalitate discretă a tristeţii care se fereşte de gesturi, de dramatizare”. Medeea Stan publică un material despre personalitatea lui Mihail Sebastian, cu un titlul ,,Mihail Sebastian, în epocă: evreul chibzuit, legionar şi comunist”, în noiembrie 2016. ,,La 109 ani de la naştere, scria Medeea Stan, Mihail Sebastian, prozator, dramaturg şi gazetar, n-are nevoie de un articol care să-l elogieze sau de unul care să-l blameze. Ca să înţelegem cine a fost Sebastian, pare de-ajuns să citim romanul ,,De două mii de ani” şi ,,Jurnalul” şi să răsfoim ziarele în care a publicat articole cu teme literare sau politice. Dar nu-i aşa simplu. De aceea, acţiunile lui au creat destule polemici între intelectualii români ai anilor 30 şi 40, cum s-a întâmplat, de altfel, şi după Revoluţie. Cel despre care ştim de la şcoală că a scris romanele ,,Accidentul” şi ,,Oraşul cu salcâmi”, precum şi piesele de teatru ,,Steaua fără nume” şi ,,Jocul de-a vacanţa” a ajuns subiect de cercetare pentru numeroşi literaţi. La începutul anilor 30, când avea vreo 25 de ani, mai curând din pricina stimei pentru filosoful Nae Ionescu decât din convingeri politice, Sebastian a redactat editoriale pentru ,,Cuvântul”, un ziar de orientare legionară. În acelaşi timp, scria romanul ,,De două mii de ani”, despre prigonirea comunităţii evreieşti din România, carte care nu i-a mulţumit nici pe evrei, nici pe legionari, nici pe comunişti. În 1944, spre nedumerirea multora, Sebastian a publicat şi în ziarul de stânga ,,România liberă”. (SURSA: adevărul.ro) Paradoxală este prefaţa antisemită a lui Nae Ionescu la romanul ,,De două mii de ani” care vorbea, în fond, despre suferinţa evreilor. ,,Citită astăzi, prefaţa pare o prostie plină de raţionamente false, ceea ce n-a împiedicat-o să aibă în epocă un mare ecou” spune criticul literar Mihai Iovănel. În primul caiet al Jurnalului său, publicat după şaizeci de ani, Mihail Sebastian descrie situaţia: ,,Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari şi i-am şi pus. Mă schimbă destul şi mă fac urât. A fost amuzant când i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre ,,De două mii de ani”, pe care el personal nu l-a citit. A auzit multă lume înjurându-mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat pierdut. ,,Cum am devenit huligan” nu ajunge în cercurile în care sunt înjurat şi încă ,,după ureche”. O vorbă care indică ce forme ia ,,cazul” în conştiinţa publică mi-a povestit-o Samy Herşcovici, duminică, la Târgovişte, unde am fost pentru o conferinţă. Librarul care vindea biletele pentru conferinţă i-a oferit un bilet unui profesor de la şcoala normală: ,,Sebastian? Aha! Jidanul acela care s-a botezat”. Romanul a fost criticat de intelectuali evrei dar şi de susţinătorii Mişcării Legionare. Sebastian s-a confesat în cartea Cum am devenit huligan: „Din tot ce s-a scris, numai câteva articole au plecat de la obiectivele cărţii. Restul, un întreg dosar, au vorbit despre democraţie, comunism, ortodoxie creştină, fascism, revoluţie corporatistă”.
Marta Petreu: ,,Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu- Mihail Sebastian”
Scriitoarea şi profesoara Marta Petreu a scris volumul intitulat sugestiv ,,Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu- Mihail Sebastian” în care dă o lecţie dură celor ce idealizau intelectualitatea României interbelice. ,,Am studiat generaţia ’27 la nivel global şi la nivelul câtorva individualităţi. Am scris mai multe cărţi şi studii pe tema asta, vastă şi cu surprize, aşa c-a fost firesc să ajung, la un moment dat, şi la Sebastian. Vă spun drept, am început prin a scrie un text foarte în ton cu o lacrimosa românească pe seama scriitorului, cu sebastenologia de bază, ca să zic aşa. Când am ajuns la presă, însă, şi i-am citit articolele din ,,Cuvântul”, m-a apucat groaza. Cel mai cuminte pentru mine ar fi fost să îmi urmez instinctul de autoconservare şi să nu mai scriu nimic. Şi să nu-l mai pomenesc pe Sebastian niciodată. O voce imperativă, pe care în limbaj psihanalitic aş numi-o a supraeului, a instanţei morale, m-a obligat să scriu. Cu urmările de rigoare” s-a destăinuit ea într-un interviu acordat ziarului ,,Adevărul”. ,,El a fost un român şi un evreu, sau un evreu şi un român, un ins cu mai multe identităţi, de apartenenţă, cum se întâmplă, dar nu un antisemit. La un moment, sub presiunea locului unde lucra, a scris textul acela compromiţător ,,Minorităţile în alegeri”, deloc în interesul comunităţii evreieşti şi al minoritarilor din România. Aş spune că nu la evrei trebuie să ne scandalizăm de antisemitism, ci la neevrei. Aşa cum nu la români trebuie să ne scandalizăm de antiromânism, ci la neromâni. Şi aşa mai departe, de dinăuntrul unei comunităţi, e firesc s-o critici. Toleranţa lui Sebastian la legionarism, nu aş spune simpatie, în cartea mea nu există asemenea afirmaţii, a fost pe durata ultimelor două luni ale ,,Cuvântului”, la sfârşitul anului 1933. El era, atunci, în redacţia ziarului şi, pentru că n-a avut curajul să plece la timp de acolo, a scris pe linia politică impusă de Nae Ionescu, ca proaspătă eminenţă cenuşie a Legiunii, îl aţâţa. Eu nu ştiu ce gândea Sebastian în sinea lui, deoarece nu avem mărturii credibile ale gândirii şi simţirii lui intime pentru această perioadă. Pot să presupun că în perioada asta el a fost mentalmente şi moralmente rătăcit, din cauză că n-a vrut să-şi piardă locul unde lucra şi din cauză că a avut o încredere prea mare în steaua lui Nae Ionescu. În 1938, când s-a adoptat legislaţia rasistă, Sebastian merge imediat la Nae Ionescu, să vorbească cu el. Nu e nimic ruşinos în asta: un om are dreptul să-şi salveze viaţa şi să şi-o facă mai uşoară. Pe scurt, a fost o relaţie începută în dragoste, admiraţie şi jubilaţie, Nae Ionescu fiind pentru Sebastian model şi aspiraţie. Apoi, în 1934, Nae a fost pentru el o mare durere şi dezamăgire, dar a rămas mediul familial şi familiar în care tânărul scriitor, obosit şi rănit de scandalul din romanul său. Şi mai interesant este de ce i-a cerut Sebastian lui Nae Ionescu o prefaţă: la început, când abia se gândea la carte. I-a cerut-o crezând că Nae va veni cu un punct de vedere calm şi lămuritor; iar când a terminat cartea, adică în prima jumătate a anului 1934, a păstrat prefaţa dintr-un sentiment de onoare şi de solidaritate morală cu fostul său patron. Se ştie că, după ce a primit şi citit prefaţa, Sebastian a fost şocat. Dar a publicat-o, pentru că a vrut să-i arate lui Nae, lui, iar nu opiniei publice, că este un om de onoare. Salutar, Sebastian e un caz emblematic pentru generaţia lui şi pentru situaţia acesteia. Ne sugerează cât de puternică a fost atracţia Revoluţiei, mai ales a celei antidemocratice şi antiliberale, atât în România, cât şi în Europa; căci România, ţară veşnic imitatoare, copia ceea ce se întâmpla în Occident. În plus, statura lui scriitoricească s-a modificat de pe urma apariţiei ,,Jurnalului”, care, fiind un document subiectiv, deci pretinzând o citire precaută, nu rămâne mai puţin tulburător” mai spune Marta Petreu. Vom reveni asupra ,,Jurnalului” scris de Mihail Sebastian în numărul următor, o frescă a societăţii româneşti interbelice, care destăinuie şi relaţiile dintre Sebastian şi mentorul său de care s-a despărţit, Nae Ionescu. (Va urma) (Ştefan BOTORAN)
