Vladimir Tismăneanu este intelectualul român care a avut legături directe cu toate formele prezidenţiale ale României. ,,Mai întâi doar anecdotic, apoi tot mai serios, m-a izbit evidenţa faptului că, dintre intelectualii publici, Vladimir Tismăneanu este, după ştiinţa mea, singurul care a avut relaţii, adesea nemijlocite, cu toate formele de anturaj prezidenţial ale României moderne: fie de dinainte de 1989, fie de după. Adăugând la acest amănunt relevant şi faptul, după mine incontestabil, că Vladimir Tismăneanu e un foarte rafinat cunoscător nu doar al comunismului, ci şi al democraţiei (inclusiv al ,,democraţiei originale”), mi-am dat seama foarte repede că am în faţă deopotrivă un personaj de neratat şi o potenţială carte de mare valoare, de factură atât confesivă, cât şi analitică, aptă să pună la jaloane importante pentru dezbateri, pentru istorici, pentru istorie” spune Cristian Pătrăşconiu care a iniţiat o carte interviu pe tema preşedinţilor României împreună cu Tismăneanu. Cu un tată epurat din partid, Tismăneanu cunoscuse îndeaproape întreaga elită comunistă. Leon Bercu, marele diagnostician, a spus în privat că lucrurile nu merg tocmai bine cu ,,tovarăşul Gheorghiu”, după care a venit vestea morţii la radio, urmată de muzică simfonică şi coruri de muzică revoluţionară. ,,La şcoală s-au arborat în bernă drapelul RPR şi steagul partidului. Ne-au dus cu şcoala să defilăm prin faţa catafalcului depus la Palat. Mergeam câte doi într-un şir infinit. Eu eram cu Nicu (N.R: Nicu Ceauşescu). Era o atmosferă lugubră, din fundal se auzea muzică funebră, marşul lui Chopin, Eroica de Beethoven. Poate nu vei crede, dar în acea stare de crispare generală pe mine m-a pufnit râsul, un râs isteric, de fapt. Nicu mi-a şoptit să fiu atent că puteam s-o păţim amândoi. A urmat ,,de-dejizarea” şi ascensiunea noului voievod şi a familiei sale. Să mai adaug un lucru important: doctorului Leon Bercu i s-a interzis să comunice familiei lui Dej diagnosticul inclement (cancer la ficat). A fost chemat şi i s-a spus explicit acest lucru de către Maurer, Bodnăraş şi Ceauşescu” a spus Vladimir Tismăneanu în interviurile acordate lui Cristian Pătrăşconiu. Dej a fost primul lider comunist român care a avut meritul de a se distanţa de Moscova, aşa cum spune şi Tismăneanu: ,,Să nu uităm că în 1963 Dej a prezidat plenara PMR în problemele mişcării comuniste internaţionale, în fond o proclamaţie de autonomie în raport cu Centrul moscovit”. Urmează apoi discursul lui Nicolae Ceauşescu. ,,Era singurul care nu mai vorbea de ,,tovarăşul Dej”, ci direct despre Gheorghe-Gheorghiu Dej. Învăţase extrem de repede să se distanţeze de cel pe care-l adulase până deunăzi” povesteşte Vladimir Tismăneanu. O comisie formată din Ștefan Voicu, Paul Niculescu Mizil şi Nicolae Corbu alcătuieşte un necrolog imens pentru ,,Scânteia”, ,,Amintirea tovarăşului Gheorghe-Gheorghiu Dej, veşnic vie în inima partidului, a clasei muncitoare, a poporului român”. Tismăneanu mai povesteşte un lucru amuzant pentru acele zile: ,,Era chiar în ziua înmormântării, mergeam cu bicicleta şi-l văd pe Nicu. Îl întreb unde se duce. Răspuns: ,,Mă duc să mă întâlnesc cu Vasile Borilă, mergem să prindem pisici, le electrocutăm şi le înmormântăm în memoria lui Gheorghiu Dej”. Beizadelele comuniste aveau încă de mici nişte distracţii pe cinste. ,,Vasile Borilă este fratele Iordanei, prima soţie a lui Valentin Ceauşescu, mama lui Daniel Valentin. Habar n-am dacă Vasea şi Nicu au electrocutat pisici, era cel mai probabil un banc idiot, dar pe mine acele cuvinte m-au lăsat perplex” explică Vladimir Tismăneanu. Cortegiul funerar al lui Gheorghiu Dej a fost condus de Nicolae Ceauşescu, flancat de Maurer, Chivu, Apostol şi Bodnăraş. ,,Dar lucrurile au fost clare fulgerător de repede: în câteva ore, puterea i-a fost predată de către baroni lui Ceauşescu. Se temeau teribil de Drăghici şi de vindicativa sa soţie, conducătoarea de facto a MAI, Marta Drăghici, născută Cziko” vorbeşte Vladimir Tismăneanu despre culisele potentaţilor comunişti ai vremii. ,,Regimurile comuniste fac ritualuri, parade, înmormântări, din ceremonii simbolice în genere, chestiuni vitale. Lucrurile s-au pornit astfel sub Lenin, dar au căpătat proporţii paroxistice sub Stalin. Nu mai vorbesc de Mao ori Kim Ir-sen. La funeraliile lui Dej s-a calculat foarte precis aranjamentul pe poziţii, ca pe un teren de fotbal. Membrii Biroului Politic şi supleanţii în linia întâi, membrii marcanţi ai CC şi ai guvernului în linia a doua. Șefii principalelor delegaţii străine, lângă potentaţii de vârf” completează Tismăneanu tabloul.
Propaganda ceauşistă
Încă de la preluarea puterii, cultul personalităţii a fost un reper important pentru Nicolae Ceauşescu, dus la extrem după nefasta vizită în Coreea de Nord, înaintea căreia România comunistă se bucurase, mai ales, după mitingul din 1968, de un respiro şi o deschidere spre Occident. România obţinuse clauza ,,naţiunii celei mai favorizate” din mâna ,,unchiului Sam”, la televizor se puteau viziona în direct meciurile de box ale lui Cassius Clay (Muhamad Ali), filme americane, programul tv ţinea toată ziua, pe tărâm muzical îşi făcuseră apariţia port-drapelele hippies româneşti iar magazinele erau pline cu mâncare. Era perioada când Vestul îl curta din plin pe Ceauşescu, copilul rebel al Pactului de la Varşovia, singurul lider comunist care a avut curajul să combată public invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului în urma unui miting ţinut în 1968. Foarte mulţi intelectuali au căzut cu această ocazie în cursă şi s-au înscris în partid. După vizita din Coreea de Nord a început să se strângă şurubul în paralel cu datoriile acumulate din plin pentru proiectele megalomane. ,,Propaganda ceauşistă a avut o misiune de integrare, consolidare şi mobilizare a audienţelor, ţintă naţionale pentru susţinerea Cultului personalităţii Conducătorului şi de apărare împotriva ofensivei tehnologice şi de imagine a Vestului. Aproape toate resursele comunicaţionale ale partidului-stat erau angrenate în efortul general, astfel încât, printr-o sufocare propagandistică cantitativă, să poată fi acoperite găurile calitative generate de discrepanţa din ce în ce mai mare între evidenţele realităţii cotidiene perceptibile de către oricine şi sloganurile asurzitoare ale limbii de lemn difuzate pe toate canalele de comunicare” spune Călin Hentea în ,,Enciclopedia propagandei româneşti”. Este sugestiv în acest sens poemul ,,Totul” al poetei Ana Blandiana: ,,Frunze, cuvinte, lacrimi,/Cutii de chibrituri, pisici,/tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite la televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii,/…zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României,/totul”.
Generaţia cu cheia la gât
În anii 80 apare o nouă generaţie: copiii cu cheia la gât, indiferent de clasa socială din care făceau parte. Copiii de intelectuali sau muncitori umblau toţi cu cheia la gât, culegeau gândaci de Colorado în luna mai, la lumina neoanelor, fideli legendei că un număr de pungi aduceau cadou o minge artex. Era vremea când Universitatea Craiova devine prima echipă care a pătruns în semifinalele unei Cupe Europene, oprită în drumul spre finală de Benfica Lisabona. Copiii de intelectuali ţineau cu Universitatea Craiova şi Rapid, beizadelele miliţienilor o ţineau morţiş cu Dinamo sau Victoria Bucureşti, iar Steaua, echipa armatei, era totuşi iubită în lumea proletară şi intelectuală. Apăruse o nouă burghezie în sânul aparatului de partid numită de către intelectuali, în ciudă, ,,partiştii”. Copiii acestora se bucurau de toate bunurile interzise pe piaţa consumului larg, în timp ce învăţătoarele se băteau să aibă în clasă câţi mai mulţi copii de vânzătoare, pentru că le furnizau ,,pe sub mână” ce era mai proaspăt. Se deschisese astfel o filieră întreagă a minciunii, hoţiei şi parvenitismului. Europa Liberă îi hrăneau pe români, iar bancurile cu Bulă erau la mare căutare. În Făgăraş apăruseră bancuri chiar şi cu nevolnicii miliţieni. Se spunea că un ,,om al legii”, în încercarea disperată de a opri un individ ce furase o bicicletă, luase bătaie de la ,,infractor” chiar cu bastonul din dotare. Evident că erau multe legende urbane în acest sens. Nostalgicii perioadei comuniste vorbesc despre siguranţa din acea vreme dar uită de găştile de cartier formate din mici infractori care buzunăreau copiii ce ieşeau de la cinematograf chiar sub ochii ,,vigilenţi” ai sectoriştilor. Era o generaţie care se dădea în vânt după eroii lui Karl May, adulau isprăvile ,,cireşarilor” şi băteau mingea pe maidan sub ochii oblăduitori ai Partidului. Corurile şcolilor generale se dădeau în vânt după ,,Cântarea României” iar cântece precum ,,De n-ar fi partidul cu o mie de sori/Şi cântecul nostru s-ar pierde prin nori” erau la ordinea zilei. Neuitatele antene ridicate pe blocuri constituiau o speranţă a privirii spre ,,fereastra făgăduinţei”: filmele urmărite pe televiziunea yugoslavă şi bulgară, campionatele de fotbal la care nu aveam acces direct, mâna lui Maradona din Mexic văzută prin miile de pureci de pe ecran, aceasta este perioada copilăriei fericite a generaţiei cu cheia de gât. Infractorii de atunci au devenit astăzi ,,prosperi oameni de afaceri” în ,,democraţia originală” deschisă după 1989 de Iliescu, omul Moscovei, cel căruia îi datorăm blocarea României mulţi ani către Occidentul mult visat în anii 80. Erau la mare căutare studiourile de înregistrări, pentru că accesul la muzica din Vest era închis mijloacelor mass-media, acolo se difuzau doar şlagărele cunoscutelor Angela Similea, Mirabela Dauer sau Corina Chiriac. Anii 80 ne aduc aminte de Marius Țeicu, festivalul de la Mamaia, goana copiilor după celebrele reviste ,,Piff” aduse pe ascuns din Franţa sau machetele de maşinuţe aduse de copiii saşilor ce aveau rude în Republica Federală Germană, partea occidentală a Germaniei. Memorabilul parcurs al echipei Steaua Bucureşti în Cupa Campionilor, Olimpiada de la Los Angeles, sunt totuşi momente memorabile ai unor ani în care sportul dădea totuşi elite ce se antrenau în condiţii improprii. Mircea Frăţică a devenit un etalon pentru Judo-ul românesc şi sportul făgărăşean.
Sporturile interzise
Aici intrăm pe un tărâm plin de legende urbane şi frustrări. Abia în anul 1990 se înfiinţează Federaţia Română de Arte Marţiale prin pionieratul unor oameni iluştri precum Florentin Marinescu, regretatul Dan Stuparu sau Adrian Săcele. La Făgăraş Gheorghe Țeţu reuşeşte să înfiinţeze prima secţie de karate, în anul 1979, pârât mereu organelor de partid de către ,,bine-voitorii” altor ramuri sportive. Aici s-a petrecut un fenomen interesant: agreate la început de către organele de partid, o serie de stiluri din aria artelor marţiale au fost amestecate cu scandalul ,,meditaţiei transcendentale” şi interzise sau semi-interzise. În timp ce Karate-ul funcţiona într-un climat de intoleranţă sau semi-toleranţă, asta depindea foarte mult de oficialităţile locale, Judo-ul a rămas singurul sport care îşi desfăşura activitatea în condiţii normale. Este foarte interesant faptul că nu puţini au fost judoka din România care practicau în paralel şi stiluri de karate. În unele oraşe, după antrenamentul de Judo, urma în program un antrenament de ,,auto-apărare” dar acestea erau antrenamente de karate, denumite voalat, astfel, prin unii antrenori de Judo, Karate-ul s-a putut dezvolta în România, dar această realitate nu era generalizată. Foarte mulţi activişti de partid sau şefi din miliţie, ai căror copii practicau Karate, facilitau pe plan local dezvoltarea acestei arte marţiale. La Făgăraş cel mai elocvent exemplu îl constituie regretatul colonel Constantin Luca, mulţi ani şef al Poliţiei şi preşedinte al S.K.I.F România (Shotokan Karate International), care a sprijinit încă din anii 80 dezvoltarea acestui sport pe plan local. Un mare rol în orientarea tineretului spre aceste sporturi l-au avut şi celebrele aparate video, astăzi trecute la capitolul ,,antichităţi”, la care se puteau viziona ,,miracolele” lui Bruce-Lee. De fapt, despre Bruce-Lee s-a scris într-un număr al Almanahului ,,Istorii neelucidate” din anul 1988, foarte curios cum articolul a scăpat de cenzura cerberilor comunişti. Judo-ul a fost încurajat în schimb direct de organele de partid, forurile şcolare şi organizaţiile de tineret (pionieri, utc) ale Partidului Comunist, introdus în ,,Daciada”. Istoria artelor marţiale din România, mai ales a Karate-ului, este unică în lume. În timp ce alte ţări comuniste precum Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia aveau federaţii puternice de Karate, în România lucrurile stăteau cu totul altfel. Florentin Marinescu s-a chinuit îndelung să oficializeze artele marţiale dar s-a lovit mereu de obtuzitatea Elenei Ceauşescu, care a făcut din tovarăşul ei de viaţă un ins ce trăia într-un turn de fildeş. Asta este însă o altă poveste a anilor 80 pe care o vom spune mai încolo. (Ştefan BOTORAN) (Va urma)
