Zi şi noapte buldozerele lucrează, în timp ce basculantele transportă în afara oraşului capiteluri, sculpturi, fragmente de frescă. Sub presiunea şi injuriile zapciilor de la partid, inimoşii salariaţi ai muzeului de istorie, ajutaţi de voluntari, salvează impresionante suprafeţe de frescă. Din păcate, cea mai mare parte cad sub lama excavatoarelor. Securiştii în civil confiscă aparatele de fotografiat ale unor bucureşteni care imortalizează ultima imagine, mutilată, a Văcăreştilor. Între 4-6 ianuarie 1987 sunt puse la pământ biserica şi galeria estică, inclusiv paraclisul. De praznicul Sfântul Ioan Botezătorul, platoul dealului Văcăreşti era gol, asemenea unei răni vii în bătaia viscolului Ceauşescu a ras de pe faţa pământului cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei veacului al XVIII-lea.Pentru că, asta a însemnat mănăstirea Văcăreşti după construirea ei de către Nicolae Mavrocordat, între 1716 şi 1722. Primul domnitor fanariot din Ţara Românească, altminteri iubitor de cultură şi iniţiator al unor reforme sociale, Mavrocordat a instalat la Văcăreşti însăşi curtea sa domnească. De aici colosalele proporţii ale ansamblului şi mai ales ale bisericii cu hramul Sfânta Treime, considerată de istorici drept punct de apogeu şi sinteză a stilului brâncovenesc. Aici, departe de marginea Bucureştilor de atunci, între viile de pe cornişa luncii Dâmboviţei, era reşedinţa domnului. Și tot aici erau primiţi şi trimişii Înaltei Porţi. La Văcăreşti, domnitorul a instalat o tipografie şi a înfiinţat o şcoală în limba greacă. De asemenea, aici se găsea biblioteca lui Nicolae Mavrocordat, una dintre celel mai mari şi mai complete din Europa acelei epoci, invidiate de capetele încoronate de pe continent. Mărirea lui Nicolae Mavrocordat nu a durat însă mult. În 1724 el moare de ciumă şi este înmormântat în biserica mănăstirii Văcăreşti. Fiul său, Alexandru Mavrocordat, va construi în 1736 o incintă mai mică în partea de vest a ansamblului, iar pe latura de răsărit un paraclis, adevărată bijuterie arhitecturală şi artistică.
De la glorie, la decădere
Declinul Văcăreştilor începe în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Tributar principiilor masonice, acesta va iniţia un sever proces de secularizare a averilor Bisericii. Printre altele, unele mănăstiri vor fi transformate în închisori. Aşa s-a întâmplat la Mislea şi din păcate, şi la Văcăreşti. Mai întâi, în 1864, sunt deţinuţi aici ţăranii participanţi la răscoala din acel an. Ulterior, călugării vor fi evacuaţi, iar toate clădirile vor fi adaptate noii destinaţii a ansamblului. La ferestre şi creneluri apar gratii, iar arhitectura monumentului este alterată grav. Chiliile devin celule. Casa domnească a Mavrocordaţilor este transformată în spital al închisorii, stăreţia devine penitenciar de femei, paraclisul este închis, iar biserica este rezervată uzului religios duminical al deţinuţilor. În partea dintre miazănoapte sunt realizate o serie de ateliere, destinate muncii prestate de aceştia. În câteva decenii, acest bastion al ortodoxiei europene suferă o iremediabilă deteriorare morală.
Personalităţi după gratii
În 1914, Tudor Arghezi este închis pentru prima oară la Văcăreşti, ca urmare a unor articole considerate de autorităţi ca “agitaţie războinică”. România se afla încă în stare de neutralitate, iar atitudinea favorabilă intrării în război a multor intelectuali deranja. Perioada este imortalizată de poet în volumul memorialistic “Poarta Neagră”.Tot cam în acea perioadă este încarcerat şi Ioan Slavici, considerat colaboraţionist. Lui i se va reproşa atitudinea pro-germană şi de colaborare cu ocupantul. Şi el va descrie viaţa de la Văcăreşti în cartea “Închisorile mele”. Totuşi, cel mai complet tablou al vieţii de penitenciar de la Văcăreşti se datorează lui Mircea Damian, care publică în 1924 cartea-reportaj ,,Celula nr. 13”, autorul fiind el însuşi deţinut pentru articole considerate calomnioase. În 1924 este încarcerat la Văcăreşti Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul de mai târziu al Mişcării Legionare. El mărturiseşte în memoriile sale că hotărârea înfiinţării mai târziu a Legiunii Arhanghelul Mihail s-ar fi datorat revelaţiei trăite în faţa icoanei acestui înger de pe catapeteasma bisericii de la Văcăreşti. To acolo şi în aceeaşi perioadă, el conturează, împreună cu Ionel Moţa, proiectul viitoarei organizaţii destinate elevilor de liceu, Frăţiile de Cruce. În anii 1930, este deţinută la Văcăreşti militanta comunistă Ana Pauker, născută Rabinsohn, până la eliberarea ei printr-un schimb de prizonieri cu Uniunea Sovietică. În perioada dictaturii regelui Carol II, ca şi în anii regimului antonescian, numeroşi legionari vor cunoaşte zidurile reci ale Văcăreştilor, ca pedeapsă pentru convingerile lor. După instaurarea comunismului, vor fi aduşi la Văcăreşti numeroşi deţinuţi politici, inclusiv personalităţi, fie la spitalul din incinta penitenciarului, fie în tranzit către alte închisori.
Începutul sfârşitului
În 1973, o dispoziţie surprinzătoare a lui Nicolae Ceauşescu duce la evacuarea penitenciarului. În cadrul unei vizite în România din 1973, Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, îi sugerase dictatorului român ideea înfiinţării unui mare muzeu de artă religioasă la Bucureşti. Ceauşescu, aflat încă în perioada sa de deschidere, reţine ideea. Și pentru că tocmai se construia o nouă închisoare modernă (Rahova), penitenciarul Văcăreşti este dezafectat şi sunt demarate ample lucrări de restaurare a clădirilor istorice, care vor dura până în 1977. Însă după cutremur, Ceauşescu, influenţat deja major de modelul nord-coreean, iniţiază un amplu proiect de sistematizare a părţilor istorice ale Bucureştiului, concomitent cu desfiinţarea Comisiei Monumentelor Istorice. Restaurarea Văcăreştilor este sistată, iar complexul este pentru moment abandonat. Deranjat tot mai mult de ansamblul de pe Dealul Patriarhiei, pe care îl dorea demolat, Ceauşescu va exercita presiuni uriaşe asupra Patriarhului Iustin Moisescu, pentru a-l determina să accepte mutarea Patriarhiei la Văcăreşti. Ierarhul ortodox va refuza constant, ceea ce îl va enerva pe Ceauşescu. Urmează ani de coşmar. Unele dintre cele mai valoroase zone istorice şi monumente vor cădea victime acestei politici demenţiale. Printre ele, şi Mănăstirea Văcăreşti. În demersurile sale distructive, Ceauşescu s-a bucurat de sprijinul unor politruci care îl încurajau constant. Aşa au fost primarul de atunci al Bucureştilor, Gheorghe Pană, vicepreşedinţii primăriei, Dumitru Necşoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucureşti, Constantin Jugurică si arhitectul-şef al oraşului, Paul Focşa. Pe 2 decembrie 1984, Ceauşescu vizitează Văcăreştii. Cu acel prilej, dispune demolarea lăcaşului, sub pretextul construirii unui nou palat al justiţiei. O bună parte din distrugerea mănăstirii a fost săvârşită sub coordonarea regizorului Sergiu Nicolaescu. În martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, sesiza Studioul Buftea că, în timpul acţiunilor de filmare conduse de Sergiu Nicolaescu, au fost aduse grave avarii monumentului istoric Văcăreşti. Se menţionau, printre altele: folosirea aruncătoarelor de flăcări şi petardelor, manevrarea unui număr foarte mare de ostaşi, tunuri si tancuri. De asemenea, se raporta „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forţarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii altarului Bisericii Mari”. De cealaltă parte a baricadei s-au situat protestele şi intervenţiile scrise ale unor personalităţi, între care Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer şi alţii. Au mai făcut intervenţii şi unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dar şi preşedinta de onoare a Uniunii Arhitecţilor din România, nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory.
Dezastrul final
O dimineaţă de toamnă târzie a anului 1986. O detunătură puternică, urmată de ecouri repetate cutremură văzduhul şi atrage privirile către Văcăreşti. Oamenii se închină şi îl blesteamă pe Ceauşescu. Clopotniţa cea mare a Văcăreştilor a dispărut într-un nor de praf şi moloz, distrusă cu dinamită. Din luna septembrie, la insistenţele dictatorului, demolarea a început. Zi şi noapte buldozerele lucrează, în timp ce basculantele transportă în afara oraşului capiteluri, sculpturi, fragmente de frescă. Sub presiunea şi injuriile zapciilor de la partid, inimoşii salariaţi ai muzeului de istorie, ajutaţi de voluntari, salvează impresionante suprafeţe de frescă. Din păcate, cea mai mare parte cad sub lama excavatoarelor. Securişti în civil confiscă aparatele de fotografiat ale unor bucureşteni care imortalizează ultima imagine, mutilată, a Văcăreştilor. Între 4-6 ianuarie 1987 sunt puse la pământ biserica şi galeria estică, inclusiv paraclisul. Din 1988, însuşi dealul Văcăreşti este supus distrugerii. Trei sferturi din promontoriul terasei luncii Dâmboviţei va fi distrus, pentru a se începe construcţia unei săli de conferinţă faraonice. Aici, dictatorul intenţiona să adune 12.000 de „oameni ai muncii”, care care să-i aclame discursurile. Revoluţia pune capăt lucrărilor şi aproape două decenii locul va rămâne un imens pustiu, răvăşit de şenile şi presărat cu moloz, mărăcini şi blesteme. A existat speranţa că Văcăreştii vor fi reconstruiţi, cel puţin parţial. Tot ce a putut realiza neputinţa sistemului de după 1990 a fost un târg cu aspect de talcioc turcesc pe aleea castanilor care altădată ducea la poarta ansamblului. Cu 10 ani în urmă, a apărut mall-ul Sun Plaza. După cum România întreagă nu a avut parte de un proces real de decomunizare, tot aşa nici Bucureştiul distrus de Ceauşescu nu a avut parte de o reconstrucţie a principalelor sale monumente istorice. Noua noastră societate consumeristă nu are nevoie de trecut şi de valori. Banii, snobismul şi pofta de lux ieftin sufocă un popor care nu e conştient de menirea sa. Poate de aceea, în loc de Văcăreşti, nu am putut avea parte decât de un mall…(Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu)
