Din ce în ce mai multe rapoarte pubicate sugerează o cauzalitate între folosirea bifosfonaţilor şi apariţia osteonecrozei maxilare.
Bifosfonaţii – acidul zoledronic, alendronatul, sunt agenţi potenţi pe baza de azot. În unele cazuri la pacienţii care au facut tratament cu bifosfonaţi cauza osteonecrozei maxilare a precedat unei extracţii dentare. Chiar dacă s-au încercat diferite tratamente conservatoare şi chirurgicale, zonele afectate de osteonecroza maxilara au persistat. Chiar daca nu exista destule probe care sa demostreze o legatură cauzală, se pare că în anumite circumstante apărarea locală poate fi copleşită rezultând osteonecroză maxilară. Rolul pe care îl joacă bifosfonaţii în inhibiţia osteoclastelor dar şi a altor proprietăţi anti-neopastice a fost studiat intens. Această rară boală a fost asociată iniţial cu chimioterapia înainte de 2003. În momentul de faţă nu este certă existanţa unei relaţii de cazualitate între ele. Cel mai frecvent simptom prezent la pacienţii cu osteonecroză maxilară a fost durerea, urmată de secreţii purulente, fistula oroantrală, edem şi febra. Chiar daca la 78.7% din cazuri s-a efectuat tratamentul osteonecrozei cu antibiotice, clătiri cu clorhexidină, medicaţie narcotică, terapie cu oxigen hiperbaric, debridare locală sau rezecţia completă a osului afectat doar în 27.5% s-a obţinut o vindecare completă, în timp ce în 72,5% au mai rămas situsuri de necroză. Observaţia cum că majoritatea pacienţilor au suferit o extracţie dentară înaintea apariţiei oesteonecrozei pare să confirme importanţa traumei în iniţierea boli. În concluzie, în momentul de faţă nu există date suficiente care să tragă o linie clară între extracţia dentară şi osteonecroza maxilara. Totuşi, suficientele circumstanţe bazate pe cazurile publicate ar trebuie să alerteze clinicienii să fie vigilenţi şi să încurajeze raportarea oricărei apariţii de osteonecroză, o boală cu o prevalenţă scăzută dar cu un potenţial impact ridicat. (Dr. Dan GAVRILĂ)
