Omenirea s-a confruntat din cele mai vechi timpuri cu molime care au secerat mii de vieţi, culminând cu ,,moartea neagră” din Evul Mediu, ciuma adusă de şobolani care a secerat Europa. Alte epidemii ale secolului XX, despre care am mai vorbit, au fost tifosul şi gripa spaniolă din vremea primului război mondial, tifosul revenind în perioada celei de a doua conflagraţii mondiale. Ştiinţa a evoluat semnificativ revoluţionând medicina iar multe boli au fost eradicate. Spre sfârşitul secolului XX apare însă un alt duşman invizibil şi distructiv, terirozând mai ales Occidentul: SIDA. Această boală cumplită, care atacă imunitatea organismului, lăsându-l descoperit în faţa unei simple pneumonii sau răceli, a existat şi dincolo de ,,cortina de fier” a comunismului dar numai după căderea acestui sistem politic, în care tabu-ul şi promiscuitatea erau la loc de cinste, fostele state socialiste au recunoscut că se confruntă cu acest flagel. Societatea comunistă multilateral dezvoltată nu tolera acest gen de informaţii. După 1990 românii au putut constata prin intermediul unei mass-medii aflate în proces de transformare cum SIDA făcea ravagii şi în România, mai ales în casele de copii.
Pe când Afrodita dansa
Zvăpăiata Afrodita asimilată imaginaţiei exotice a Greciei antice de către scormonitorii istoriei artei pe de o parte, sau demonului desfrâului de către comunităţile puritane religioase a început să bage groaza în căutătorii de plăceri ai Occidentului. Numeroase staruri de muzică sau de film au căzut victime ale unei Afrodite prefăcute într-o adevărată Yamamba, minunatul Fredy Mercury este doar o piesă din acest puzzle. Dansul Afroditei a costat Europa secolului XX iar şlagărul continuă şi acum. SIDA este o boală care a apărut prin transmitere sexuală dar acum modalităţile de infecţie au devenit multiple: seringi nestirilizate din cadrul unor cabinete stomatologice, spitale etc sau, cum am spus la început, copii născuţi din părinţi care au transmis această boală, exemplu elocvent în cazul copiilor abandonaţi în spitale sau al copiilor din casele instituţionalizate, fenomen care a luat amploare la noi pe la începutul anilor 90, mediatizat intens de presa care începea să devină liberă în România post-comunistă. Trebuie să recunoaştem că SIDA i-a ocolit pe membrii unor comunităţi religioase care au păstrat cu stricteţe morala impusă de normele şi cutumele ancestrale, în cazul tradiţiilor creştine, evreieşti, musulmane sau hinduse. Castitatea pre-maritală sau familială păstrată în aceste comunităţi a fost un scut în cadrul luptei cu acest inamic invizibil. Să nu idealizăm însă prea mult puritanismul, pentru că, prostituţia, meserie veche şi boierească, găsită pe la casele mari ale antichităţii, a rămas ilegală în majoritatea statelor post-comuniste. Teodor Baconschi vine cu o explicaţie pertinentă în acest sens: ,,Statul controla totul: naşterile, avorturile. Etica şi echitatea socialistă, decalogul profan al regimului, abordau sexualitatea în termenii reproducerii programate de soldaţi: se presupunea că oamenii nu procreează liber, ci pentru a furniza partidului unic braţe de muncă şi carne de tun. Lexicul erotic popular lipsea din dicţionare. Regimul, represiv prin esenţa şi vocaţia sa, îşi dorea o populaţie pudibondă, inhibată şi cât mai uşor de manipulat, inclusiv prin multiplicarea interdicţiilor de orice fel. Stilul slobod de gură al ţăranului tradiţional fusese exilat pe şantiere faraonice, în mediile cazone sau în periferiile urbane sordide. Tot ce privea opţiunea neconstrânsă a indivizilor de la decizia unui divorţ până la infidelitatea conjugală era din capul locului condamnat, în numele unei morale puritane, tovărăşeşti. Evident că ridicarea acestui capac de plumb a eliberat, după prăbuşirea vechiului regim, toate energiile unei recuperări frenetice, ducând lucrurile în extrema opusă. Nici o temă nu a mai fost tabu. Revoluţia sexuală occidentală de la finele anilor 60 s-a declanşat cu întârziere, dar şi cu o nestăvilită poftă de normalizare: standuri cu publicaţii pornografice străjuiau, după 90, trotuarul de lângă Universitatea Bucureşti. În numai câţiva ani s-au pus pe picioare reţele pan-europene de prostituţie cu sex workers din România”.
Origini şi tratament
Prin anii 80 adolescenţii şi tinerii interesaţi de modelul occidental vorbeau despre unele staruri muzicale, la modă în acea vreme, care au contactat această misterioasă boală, cunoscută sub prescurtarea de SIDA, sindromul imunodeficienţei umane dobândite, adică HIV, care atacă şi distruge treptat întregul sistem imunitar al organismului. Virusul pătrunde în organism prin contact sexual, prin contaminare cu sânge infectat şi acest lucru se poate întâmpla şi la o banală extracţie de măsea după cum am mai spus, sau o mamă infectată la făt în timpul sarcinii, vezi şi explozia cazurilor din casele de copii din România de la începutul anilor 90. Boala se manifestă prin infecţii grave care determină pierderea accentuată în greutate, afecţiuni ale creierului sau ale sistemului nervos central. Ca şi în cazul pandemiei cu noul tip de virus Covid 19, o persoană infectată cu virusul HIV poate să nu manifeste simptomele dar să fie purtătoare şi să transmită virusul. Aceşti duşmani invizibili au, se pare, şi un numitor comun. La data de 1 decembrie 1981 SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a monitorizat boala de-a lungul vremii, astfel încât numai în anul 2006 la nivel mondial existau 39,5 milioane de infectaţi cu virusul HIV şi s-a constatat că anual se infectează aproximativ 4,3 milioane de persoane. Numărul persoanelor infectate la nivel mondial este de 1%, aparţinând vârstei cuprinse între 15-45 de ani. Menţionăm faptul că nu există încă un vaccin sau cale sigură de vindecare, în ciuda faptului că au apărut tratamente care încetinesc evoluţia bolii. S-a constatat că un tratament antiviral ar putea reduce mortalitatea dar este destul de scump. Terapia HAART a transformat SIDA într-o boală cronică iar în ţările dezvoltate cazurile morbide sunt înregistrate doar atunci când HAART îşi pierde efectul terapeutic. În ţările slab dezvoltate însă boala face ravagii, mai ales în Africa unde media de viaţă scade cu până la 10 ani din cauza acestei boli. Existenţa virusului s-a descoperit încă din anul 1959, la un adult din Congo, în 1969 la un pacient din SUA şi la un marinar norvegian în 1976. În anul 2008, cercetătorii Francoise Barre-Sinoussi şi Luc Montagnier au primit Premiul Nobel pentru descoperirea virusului HIV. Echipa profesorului Luc Montagnier de la Institutul ,,Pasteur” din Paris a constatat că HIV face parte din ,,familia retrovirusurilor” ,,virusuri cu ARN, capabile să-l copieze pe acesta în ADN proviral datorită unei enzime pe care o conţine, reverstranscriptaza ca virus care produce adenopatie limfatică” conform echipei F. Barre-Sonoussi, J.C. Chermann, L. Montagnier. A fost stabilită, de asemenea legătura dintre SIDA şi injectarea intravenoasă a drogurilor sau cu infecţiile congenitale. În urma cercetărilor întreprinse de către doctorul francez Luc Montagnier, care a identificat virusul limfotrop T-celular, şi al doctorului american Robert Gallow de la Institutul Naţional al Sănătăţii care a numit virusul T- lomfotrop, s-a dovedit că virusul este identic şi s-a propus astfel denumirea HIV, adică ,,virusul imunodeficienţei umane”. În anul 1985, FDA (Direcţia federală pentru controlul produselor alimentare şi al preparatelor medicinale din SUA) aprobă primul test pentru depistarea anticorpilor la HIV iar în anul 1987 SIDA este partajată într-o ramură ştiinţifică independentă, lucru ce permite crearea unui sistem de centre specializate în monitorizarea acestei epidemii dar şi asistarea medicală a persoanelor infectate cu virusul şi a bolnavilor de SIDA. Data de 1 decembrie este declarată în anul 1988 ,,Ziua mondială de combatere a SIDA” iar în anul 1990 apar pe piaţa farmaceutică mondială două preparate pentru tratarea bolii, este vorba despre DDI şi DDC, după ce cu câţiva ani înainte fusese aprobat AZT, care aparţine aceleiaşi clase. În cadrul incipient, SIDA s-a manifestat ca o boală a grupurilor mărginaşe a homosexualilor şi narcomanilor în viziunea opiniei publice dar s-a constatat mai târziu faptul că anticorpii existau şi la persoane asimptomatice, şi asta în urma apariţiei testelor HIV. Studiile recente au ajuns la concluzia că HIV nu este doar o afecţiune a acestor grupuri supuse oprobiului diferitelor grupări religioase sau populiste, ci poate afecta orice persoană care a ajuns în contact cu acest virus. La 4-12 săptămâni după contactarea virusului, în corpul persoanelor sănătoase apar anticorpii dar aceştia nu pot distruge virusul. Boala se poate manifesta prin febră ce poate dura o perioadă mai mare de timp, tumefacţie a ganglionilor limfatici, curbaturi, dureri articulare, erupţie cutanată ce poate fi confundată cu rujeola sau orice fel de urticarie, greutate la înghiţit, candidoze acute sau ulceraţii bucale. Mai este faza de infecţie cronică asimptomatică care poate dura între 1-7 ani şi poate să nu corespundă niciunui simptom sau, în puţine cazuri, prin umflarea ganglionilor limfatici. O analiză a cercetătorilor a descoperit faptul că SIDA a apărut în Republica Congo, în perioada 1920-1950, şi a explodat odată cu dezvoltarea căilor ferate, pe atunci Congo Belgian, şi industria sexului. Profesorul Oliver Pybus declara: ,,Pentru prima dată, am analizat toate datele genetice disponibile, folosind tehnici filogeografice de ultimă oră pentru a estima statistic originea virusului. Putem spune cu un grad înalt de certitudine de unde şi când a pornit pandemia”. Nuno Faria, un alt cercetător, a menţionat faptul că dezvoltarea căilor ferate din Africa a jucat un mare rol în răspândirea pandemiei, Kinshasa este dată ca unul dintre primele focare, fiind şi oraşul cel mai bine contactat din Africa Centrală. ,,Datele din arhivele coloniale indică faptul că la sfârşitul anilor 40 peste un milion de oameni trecuseră prin Kinshasa cu trenul în fiecare an” spunea Faria, cercetător al Universităţii din Oxford, unul dintre colaboratorii echipei de analiză a situaţiei. Virusul s-a răspândit în Congo prin intermediul dezvoltării căilor de comunicaţie: căile ferate şi navigaţia aflată în plină dezvoltare, toate acestea fiind strâns legate de ,,industria sexuală”.
Prevenţia între tabu şi prudenţă
În lupta împotriva HIV se merge pe tratarea efectelor şi nu a cauzei, după ce situaţia devine tardivă, dar prevenţia este cea mai bună metodă. Virusul se transmite doar pe cale sexuală şi multitudinea acestor forme. Virusul HIV afectează celulele limfatice şi va fi localizat în fluidele corpului găsindu-se în cantitate mare în sânge, lichidul vaginal, lichidul spermatic şi limfă. Virusul nu poate fi contactat prin strângere de mână, îmbrăţişare, tuse sau strănut, sărut, salivă, transpiraţie sau lacrimi, ţânţari sau alte insecte cum a fost păduchele în cazul tifosului, toaletă sau obiecte de toaletă, piscine, tacâmuri, veselă, birouri, bănci şcolare, scaune, computere, telefoane sau echipament sportiv. Programele de educaţie sexuală oferă şi ele o multitudine de forme precum folosirea prezervativului. Educaţia religioasă poate fi considerată la rândul ei o formă eficientă de prevenire a acestei crunte maladii care a făcut milioane de victime. (Ştefan BOTORAN)
