Foto. Sâmbăta de Sus, satul morilor de apă, s-a format într-o sâmbătă. Brâncovenii erau stăpâni peste pământurile locului

• Legenda satului format cu secole în urmă 

•  Prima atestare a satului a fost datată la 20 ianuarie 1437 
• Sâmbetenii de Sus au devenit coloniştii din Basarabia, Dobrogea, Regat, America şi Canada 
•  Brâncovenii au fost stăpâni peste pământurile locului 
•  După veacuri, Sâmbăta de Sus a fost unificată administrativ, dar sătenii îşi spun şi astăzi ,,răsăriteni” şi ,,apuseni” după cursul râului 
•  Moştenirea străbunilor, pământul, dezbătută în instanţe

Valea Sâmbetei era locul unde localnicii mergeau la iarbă verde de sărbătorile legale. Era neîncăpătoare, corturi, grătare, tarabe, muzică, mici, bere, voie bună. În pandemie însă, locul este pustiu, iar oamenii legii sunt într-o  goană nebună după cei care se încumetă să sărbătorească la iarbă verde, aşa cum erau obişnuiţi. Pentru cei care îşi prepară micii acasă, Monitorul de Făgăraş le oferă o frumoasă lectură despre localitatea Sâmbăta de Sus, de la prima ei atestare până la zi.

Nu putem vorbi despre o comună din Ţara Făgăraşului fără să facem un istoric al ei, mai ales că locurile acestea duc în spate legende şi istorii de secole. Localnicii au dus, pe cale orală, din generaţie în generaţie, aceste istorii, iar puţine dintre ele au fost cuprinse în monografii semnate de mari nume de români sau doar de intelectuali ai locului. De existenţa localităţii Sâmbăta de Sus se ştie de vreo cinci veacuri şi chiar mai bine, dar atestarea documentară datează de la 20 ianuarie 1437. Există dovezi că au trăit aici contese, dar şi Brâncovenii cu neamurile lor. În cimitirul satului este o cruce a unei contese franţuzoaice, soţia guvernatorului Ardealului care a fost înmormîntată pe la 1600. Brâncovenii au clădit la Sâmbăta de Sus, iar urmele lor se văd şi astăzi, bisericile, mănăstirea de la Branişte, castelul nou, dar şi castelul vechi care se aseamănă cu construcţiile brâncoveneşti de la Mogoşoaia. Se presupune că răzeşii, acei boieri care aveau diplome pe pergament din piele de cîine, să fi vieţuit cam la 3 km mai sus de actuala aşezare a satului, cam la jumătatea drumului dintre Sîmbăta şi Lisa. După eliberarea iobagilor întreaga aşezare sătească s-ar fi stabilit în jurul castelului cînd un delegat al sătenilor s-a prezentat cu Avram Iancu la împăratul Austriei spre a-i prezenta Memoriul Românilor Ardeleni. În plasa Făgăraşului, comuna Sâmbăta de Sus era a treia ca mărime după oraşul Făgăraş şi după Cincul Mare. Avea pe atunci cam 2000 de suflete. A fost şi comuna de unde au plecat în pribegie mulţi localnici din cauza pămîntului sărac, pietros şi argilos. Un val de emigrare a avut loc atunci cînd localnicii au devenit coloniştii Basarabiei, Dobrogei, Vechiului Regat dar şi în Lumea Nouă, peste ocean, SUA, America de Sud şi Canada. Conform statisticilor, cam 80% din familiile din Sâmbăta de Sus au cîte o ramură de emigranţi colonişti în alte părţi ale lumii. Învăţătorul Popaiov a fost primul pionier organizator al românilor americani şi a condus între 1910-1914 Societatea de binefacere şi ziarul românesc ce apărea la Cleveland, Ohio. Un alt val de emigranţi s-a înregistrat după 1990 cînd sâmbetenii ca de altfel şi alţi făgărăşeni au plecat în ţări europene pentru a obţine un trai decent. Pe la 1824 de exemplu, castelul satului era renumit şi era vizitat de artişti, ziarişti, pictori şi scriitori din toată ţara. Şi la cabana de pe Valea Sâmbetei poposeau în permanenţă turişti, aici existînd 200 locuri de cazare. Era cea mai căutată comună de la poalele Făgăraşilor, după Drăguş căreia Dimitrie Gusti i-a dat, cercetînd-o din punct de vedere sociologic, o importanţă deosebită. Era comuna cu un număr mare de mori de apă, dar care astăzi nu mai sînt nici măcar sub forma unui exponat de muzeu sătesc.

Legenda satului

     În jurul satului Sâmbăta de Sus s-a creat o frumoasă legendă pe care bătrînii locului n-au dat-o uitării şi o spun cu patimă şi astăzi. ,,Acolo unde este lacul Vlăgăreştilor erau mai demult un mănunchi de case împrăştiate, cam 1,5 km. Era un sătişor. Numele nu se ştie. Oamenii acestui sat erau necredincioşi şi nu posteau niciodată, nici chiar miercurea şi vinerea. Numai o singură familie era credincioasă. Într-o seară, pe cînd toţi locuitorii erau la şezătoare, au venit doi streini, dintre care, unul avea o măciucă în mînă. Tinerii necunoscuţi au început să glumească şi să se înveselească împreună cu toţii de la şezătoare. Aceasta a durat cam pînă la miezul nopţii, cînd una dintre fete le atrase atenţia celorlalte că acei doi tineri nu sînt ca oamenii, au picioare de gîscă şi mîini roşii. În cîteva clipe toată lumea aflase acest lucru. Numai familia credincioasă nu ştia nimic. În marea agitaţie, unul dintre streini chemă pe cei credincioşi afară, în timp ce acela rămas în casă, bătu cu bastonul în podea şi casa începu să se scufunde în pămînt ieşind apă. Toţi se înnecară, afară de familia care ieşise. Cei salvaţi auziră ţipete groaznice din interiorul lacului care apăru în locul micului sat. Ei o luară la fugă urmăriţi de glasurile înăbuşite ale celor scufundaţi. Cînd ajunseră într-un loc unde nu se mai auzi nimic se opriră. Acel loc a fost tocmai la 5 km depărtare de lac, acolo unde astăzi este satul Sâmbăta de Sus. Mai tîrziu veniră din jos dinspre miază-noapte nişte păstori cu oile. Pentru că ziua în care aceşti păstori s-au stabilit aici a fost sâmbăta, satul s-a numit Sâmbăta de Sus” legendă relatată de Ana Vijoli.

Petru al lui Dobrea

     A încercat o mică monografie, după modelul celei din Drăguş semnată de D. Gusti sau după a Răşinarilor semnată de prof. V. Păcală, d-şoara Maria Olga Cornilă, după cum menţionează Ioan Adămoiu, un localnic. Schiţa de monografie n-a mai fost completată de nimeni nici pînă astăzi. Olga Cornilă îl descrie într-un mod special pe feciorul din Sâmbăta de Sus. ,,Eu mi-s păstrăvălean de dincoace de vale. Sînt al lui Dumitru Dobrea, istul cel mare, Petru. Am fost cătană, Doamne sfinte, ce oameni răi sînt regăţenii ăia. Mai bine ne-ar fi dus pe front decît la Tg. Jiu unde am fost. Numai unul era de-ai noştri, mai bun, cu toate că şi el era de dincolo” Vorbele tînărului pornesc din adîncul sufletului, răzvrătit pentru nedreptate. Ce frumos era românaşul acesta. Înalt asemenea munţilor ce parcă l-au croit din măreţia lor, cu ochii mari, negri, cărbune stins dar cu privirea aprinsă, cu părul negru înfăţişînd în miniatură valurile unui rîuleţ tînăr de munte” este descrierea făcută de Olga Cornea unui tînăr al satului Sâmbăta de Sus în mica sa monografie. Ca şi acum în capul satului te întîmpină crucea cu Iisus răstignit. Alegînd să mergi în sus pe firul apei atras de zgomotul morii, între tufişuri se rotea roata morii de apă. Astăzi această moară nu mai există. În schimb cîteva sute de metri mai încolo, lîngă apă, se înalţă castelul lui Brâncoveanu urzindu-şi legendele vechi de secole. Ajuns o ruină, castelul a fost însă salvat după anul 2000 fiind vîndut unui privat. Uliţele satului sînt străjuite de o parte şi de alta de case văruite în alb şi albastru, case cu pridvor şi în spate cu frumoase grădini cu meri, peri şi pruni ale căror crengi rămîn toamna aplecate sub povara rodului. Astăzi s-au păstrat puţine case vechi, în locul lor edificîndu-se construcţii moderne, mari, etajate şi viu colorate.

Satul morilor de apă

     Dacă am descrie din punct de vedere geografic această comună, am putea titra fără greşeală că se află aşezată la altitudinea de 430 m deasupra nivelului mări, între meridianele 25 şi 24 grade longitudine estică şi între paralele 45 şi 46 latitudine nordică, în podişul Transilvaniei, cam la jumătatea distanţei între Munţii Făgăraşului şi valea Oltului. Înainte de anul 1922 erau două sate, Sâmbăta de Sus Răsăriteană şi Sâmbăta de Sus Apuseană. Pe cînd era sub stăpînirea austro-ungară, satele se numeau Nyuga-Sambatfalva şi Keleti-Sambatfalva. Sătenii mai folosesc şi astăzi aceste două denumiri, Răsăriteană şi Apuseană. Comuna a fost afiliată după 1919 la Arpaşul de Jos, Făgăraş, Cincu şi după 1931 din nou plasei Făgăraş. Rîul Sîmbăta îşi are izvorul la Pripon, sub Fereastra Mare, străbate zbomotos , în cascade, muntele şi intră în sat. Pe vremuri era oprit de ferăstraiele lui Traian Botă, al lui Gligor, de moara lui Pampu din centrul satului, de moara castelului, apoi de ferăstrăul lui Gheorghe Cornilă şi cel al lui Barbu. Ajuns în Răsăriteană trece de fierăstrăul lui Arsenie Bica, apoi pe sub podul cel mare din mijlocul satului, la fierăstrăul lui Vlăgărea. Îşi continuă drumul la marginea satului formînd bălţi ca apoi să ajungă la Sîmbăta de Jos şi să se reverse în Olt.

Puţină istorie

     A fost un sat de iobagi din sec. XIV-lea. Numele comunei apare prima dată menţionat într-un document datat 1437 cînd Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, dă fraţilor Roman şi Ştefan Stan satul Voivodeni şi nişte locuri din Sâmbăta de Sus. În 1653, Principele Ardealului Gheorghe Rakozi al IV-lea amanetează satul Sâmbăta de Sus, pentru 180 galbeni, boierului muntean, vornicul Preda din Brâncoveni. După el, stăpînitorul acestor locuri rămîne fiul său Popa. După moartea lui Popa, principele M. Apaffi confiscă averea acestuia, fapt ce-l revoltă pe domnul muntean Radu care la 26 octombrie 1665 îi scrie lui Apaffi şi-i cere să înapoeze moşia confiscată ameninţînd că va lua moţia lui Beldi. Astfel nepotul lui Preda, vornicul Constantin Brâncoveanu, viitorul domn al Munteniei dobîndeşte moşia. Acesta intervine în repetate rînduri la principii Ardealului pentru a uşura dările iobagilor de la Sâmbăta. În 1690 chiar pleacă la Viena pentru a cere scutirea dărilor pentru locuitorii de la Sâmbăta şi din celelalte sate învecinate. La 1712 intervine şi la episcopul român ortodox Dionisie Novocovici cerînd ajutor pentru preoţii din satele lui ameninţaţi de biserica unită. În 1770, fraţii Brâncoveni Nicolae şi Emanuel zălogesc moşia timp de 10 ani lui Dumitru Marca din Sibiu. La 1785 tot brâncovenii intervin la guvernatorul Ardealului pentru a ridica o biserică în Sâmbăta Apuseană în cinstea strămoşilor lor. La 1820, Grigore Brâncoveanu, ban al Olteniei, şi soţia sa Salta dăruiesc comuna Sâmbăta bisericii greceşti din Braşov de care aparţineau şi creştinii ortodocşi din Sâmbăta. Ea rămîne pînă în 1823 a lui Brâncoveanu trecînd apoi la greci în baza unui testament.

Castelul nou brâncovenesc

     Bătrînii spun că între anii 1876 şi 1882, acest castel cu teren a fost arendat cîte trei ani lui Clonţea din Tohanul Vechi şi apoi unui oarecare Fodor. Comunitatea bisericii greceşti din Braşov prin delegaţii săi, Paraschiv şi Ghenovice arenda castelul cu toate bunurile pe cel puţin şase ani. Preotul Ion Mardan a ţinut cu arendă castelul Brîncoveanu cu două mori de apă, teren arabil şi de păşunat începînd cu anul 1882 pînă în 1894, cu şapte sute zloţi pe an, plus ,,aruncurile” adică dările către stat. Preotul Ion Mardan a trăit 12 ani în castel şi aici a murit. În perioada 1894 – 1900 a urmat preotul Spiridon Ion Mardan cu o arendă de o mie fiorini pe an. În perioada 1901 – 1903 arendaş a fost Mihai Tiboldi. În anul 1906 arendaş este Leon Solomon notarul din Drăguş cu două mii de sloţi pe an. Continuă fraţii Matei şi Gheorghe Jicu din Drăguş pînă în 1912, iar din 1914 pînă în 1918 arendaş este notarul Sas Iohan din comuna Codlea. Primul proprietar al castelului este săteanul Petru Nicolae Cornilă de 54 de ani, invalid de război, care locuia la casa nr. 9. El a fost proprietarul acestui castel timp de un an. În decembrie 1924 acesta a cumpărat castelul împreună cu două mori de apă cu optsute mii lei de la Comunitatea grecească din Braşov. Actul de vînzare cumpărare a fost redactat de notarul public din Braşov şi apoi autentificat de Tribunalul Făgăraş prin avocatul Iulian Cîrje. În luna ianuarie 1925, pe baza dreptului de preemţiune, statul a anulat vînzarea făcută şi a restituit banii lui Petru Nicolae Cornilă. De atunci Castelul Brîncoveanu a trecut pe seama Ministerului Agriculturii şi Domeniilor care l-a transformat în cîmin de odihnă pentru scriitori, ziarişti şi artişti. În 1931 a fost trecut la Casa şcoalelor şi culturii poporului.

Castelul vechi şi poarta brâncoveană

     La mijlocul grădinii căminului spre Sud,către munţi, în dreptul casei cu nr. 262 se observă o ridicătură de pămînt de aproximativ 50 metri înălţime, acolo se văd şi astăzi ruinele din vechiul castel al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care a fost zidit înainte de anul 1697 odată cu biserica apuseană din localitate. Deasupra acestei mari movile au crescut arbori şi tufişuri, între care este şi un beci făcut din piatră şi cărămizi lung, lat şi adînc de 3 metri. Bătrînii din sat spun că ,,înainte şi pînă în anul 1848, cînd iobăgia a încetat, grecii îi aduceau în această pivniţă făcută de ei închisoare, iî băteau pe sătenii români care nu voia să lucreze cu zeciuială din toate sau nu puteau să facă muncă cîte trei zile pe săptămînă să nu fie plătiţi. Şi acum se vede vechea poartă ruinată a castelului Brâncoveanu. Frontispiciul porţii vechi este împodobit cu stema Brîncovenilor (o cruce încadrată de o cunună ovală de laurus nobilis: mauri, foi de dafin, simbolul izbîndei şi al gloriei). Castelul acesta a fost zidit în anii 1800 de Gr. Brâncoveanu, care a făcut şi poarta mai sus menţionată. La nivelul anului 1925, conform documentelor, valoare castelului cu 12 odăi era de 1,2 milioane de lei, grădina de 40.000 lei, iar fîneaţa cu 20.000 lei, ocuăînd o suprafaţă de şase jugăre şi 180 stînjini, adică 35.178 mp.

Devine încet, încet, o comună europeană

     Sâmbăta de Sus este comuna care astăzi se poate mîndri cu gospodării frumoase, bine întreţinute şi dotate. Din cele 615 case, puţine ies din tipar, fără să fie frumos zugrăvite, cu utilaje agricole la poartă şi multe animale în curte. Un proiect finanţat de Ministerul Dezvoltării în valoare de 2 milioane de euro redă comunei şi o reţea de canalizare.   Conform ultimului recensămînt, cel din 2011, în comună sînt înregistrate 1650 persoane din care 400 minori. Din deţinătorii de proprietăţi, doar 86% îşi plătesc anual contribuţiile faţă de bugetul local.   De cînd s-a înfiinţat comuna, în 2003, a fost condusă de 3 primari. Ioan Florea a fost ales primar pentru perioada 2003-2004, Ioan Croitoru pentru 2004-2008, iar Vasile Andreaş pentru 3 mandate 2008-2012, 2012-2016 şi 2016-2020.

 
Zona turistică

     În urmă cu patru decenii a apărut prima construcţie la poalele Munţilor Făgăraş, în apropiere de renumita Mănăstire Brâncoveanu, la care localnicii iubitori de drumeţii montane au putut poposi. A fost denumit ,,Complexul turistic Sâmbăta de Sus” şi aparţinea de OJT Braşov. Dacă la început a funcţionat doar un restaurant, cererile de cazare ale turiştilor sau ale persoanelor care vizitau mănăstirea au dus la construirea unor căsuţe. Prin anii ’80 s-au edificat patru astfel de căsuţe destinate cazării turiştilor. La 40 de ani distanţă, în zonă s-a ridicat un adevărat complex destinat turiştilor care are 4 hoteluri, 30 de pensiuni, dar şi restaurante moderne. ,,Zona turistică se întinde pe 125 hectare şi aparţine de comuna Sâmbăta de Sus. Cele mai multe construcţii s-au ridicat în perioada 2007-2009 pentru că a fost o perioadă benefică investiţiilor. Dacă la început nu toate pensiunile aveau autorizaţii, după Colectiv toţi proprietarii au intrat în legalitate, mai ales că unii dintre ei au fost somaţi de ISU să respecte legislaţia” a mai spus primarul Vasile Andreaş. Dacă au şi obţinut, nu se ştie. Am solicitat la ISU Braşov o situaţie a acestor autorizaţii, dar conducerea instituţiei nu s-a grăbit să ne ofere un răspuns nici după un an e la depnarea solicitării scrise.

Scandal pentru titluri de proprietate

     Sâmbăta de Sus este comuna cu cele mai multe probleme legate de aplicarea legilor fondului funciar. Mulţi localnici sînt nemulţumiţi de modul în care comisiile de fond funciar şi-au făcut treaba în decursul anilor. După 3 decenii  de la apariţia primei legi funciare, Legea 18/1990, mai sunt proprietari de pămînt din comuna Sâmbăta de Sus care aşteaptă să intre în posesia titlurilor care să le ateste proprietatea, dar şi să-şi folosească terenurile moştenite.   În decursul anilor, cele mai multe procese legate de proprietatea asupra pămîntului aflate pe rolul instanţelor de judecată s-au înregistrat la Sâmbăta de Sus.   ,,Noi am organizat mai multe adunări generale în sat în care am prezentat oamenilor posibilităţile de împărţire a pămîntului. Concluziile majorităţii oamenilor au fost de a împărţi pămîntul comasat. Noi am şi întocmit documentaţiile legale în acest fel. Mai sînt cîteva voci care s-au opus şi au rămas la vechea idee, de a primi terenurile pe vechile amplasamente” a spus primarul Vasile Andreaş.

Golul alpin este al comunei

     Comuna Sâmbăta de Sus deţine în proprietate 1228 hectare de pădure amplasate pe Valea Sâmbetei. Pădurea a fost dată de conducerea comunei în administrarea Ocolului Silvic ,,Codrii Făgăraşului” încă din anul 2005. De atunci, pădurea comunei este valorificată de acest ocol privat în baza unor planuri întocmite de acesta la înţelegere cu reprezentanţii primăriei Sâmbăta de Sus.  Primăria Sâmbăta de Sus   încasează de la ocol cam  190.000 de lei anual. Comuna mai deţine şi 600 hectare de păşune care a fost închiriată de primărie crescătorilor de animale prin licitaţie publică.

 
În decurs de un veac s-a înjumătăţit numărul elevilor

     Prima şcoală din Sâmbăta de Sus se pare că a fost lîngă mănăstire, în branişte, iar după ruinarea ei, dascălul Piltea a învăţat copiii în propria lui casă. Pe o pravilă veche se vede iscălitura proprie a lui Constantin Brâncoveanu. Prima şcoală din Sâmbăta Apuseană a fost făcută, după cum îşi amintesc bătrînii, din lemn, cu o singură sală de clasă, în dosul bisericii. Pe la 1830 şcoala aparţinea de biserică. Abia la 1912 s-a adăugat o a doua sală de clasă, iar din 1934 încă una. Director al şcolii a fost Gheorghe Ganea, iar dascăli Teodor Severean din Voivodeni şi Livia Cornilă din sat. În anii aceia erau cam 113 copii de la 8 la 16 ani. Şcoala avea şi cantină unde lucra Maria Bica. În Sâmbăta Răsăriteană a funcţionat prima şcoală în casa lui Dumitru Dobrea, la 1851. După 20 de ani s-a construit o şcoală din lemn de către săteni chiar pe locul unde se află astăzi şcoala, peste drum de biserică. Primul director a fost Nicolae Talabă venit din Vovodeni, iar învăţători au fost Vasile Pătraşcu din sat şi Nicolae Codrea din Drăguş. Erau 128 de elevi care învăţau în două săli de clasă, în a treia serveau masa copiii săraci. La Grădiniţă era educatoare d-ra Pistruţi din Basarabia. Astăzi numărul de copii ce frecventează şcoala este mult mai mic. (M.F.)