Incursiune în tainele Bibliei: Pe urmele lui Moise

De mii de ani, paşii lui Moise sunt căutaţi prin nisipul fin al deşertului, mai ales de către cercetători şi arheologi, aceşti scormonitori, reporteri şi redactori ai istoriei. ,,Marele lider şi dătător al Legii prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, făcând din ei o naţiune pentru a-L sluji, şi prin care i-a dus până în apropiere de ţara pe care a promis-o părinţilor lor” spune savantul britanic Keneth Anderson Kitchen, arheolog şi profesor de limba egipteană şi coptică la Universitatea din Liverpool. Biblia spune că Moise a fost fiul lui Amram. ,,Amram însă a luat de femeie pe Iochebed, fata unchiului său, şi aceasta i-a născut pe Aaron şi pe Moise, precum şi pe Mariam, sora lor. Iar anii vieţii lui Amram au fost o sută treizeci şi şapte de ani” (Ieşirea 6,20). Cercetătorul britanic este, însă, de altă părere. ,,Moise s-a tras din seminţia lui Levi, din clanul lui Chehat şi din casa lui Amram. Întrucât numele părinţilor lui nu sunt menţionate în relatarea detaliată a naşterii şi a copilăriei lui din Exod 2 (N.R- Ieşirea), se crede că, deşi născut de Iochebed, el a fost un urmaş mai distant al lui Amram, şi nu fiul lui. Lucrul acesta este aproape sigur, datorită faptului că Amram şi cei trei fraţi ai lui au avut foarte mulţi urmaşi după un an de la ieşirea din Egipt” spune Kitchen. Cum am mai spus, cunoaştem foarte puţine lucruri despre copilăria acestui mare om. ,,Ca să-şi salveze noul născut de parte bărbătească care urma să fie ucis împreună cu toţi ceilalţi noi născuţi de parte bărbătească ai evreilor în urma decretului lui Faraon, mama lui Moise şi-a aşezat copilaşul într-un coşuleţ de trestie uns cu smoală, l-a pus pe malul apei în stufăriş şi a pus-o pe sora lui, Miriam, să-l păzească. Curând la râu a sosit una din fiicele lui Faraon ca să se scalde împreună cu slujnicele ei, a găsit copilul şi i s-a făcut milă de el. Discretă, Miriam s-a oferit să-i găsească o doică pentru copil (de fapt, pe mama lui) şi aşa s-a întâmplat că viaţa lui Moise a fost salvată. Când doica l-a înţărcat, el a fost dat ,,mamei” sale adoptive, prinţesei egiptene. Nu ni se dă niciun detaliu cu privire la perioada care a urmat până când Moise a ajuns adult în societatea de la curtea Faraonului Egiptului, dar în perioada Noii Împărăţii, în situaţia lui de băiat la curtea împărătească, el nu a putut evita să nu primească o educaţie. (Kitchen) Ștefan, primul martir al Bisericii creştine, aminteşte de acest lucru în pledoaria pe care a făcut-o în faţa celor care-l vor condamna ulterior la moarte: ,,Și a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele şi în faptele lui (Faptele Apostolilor 7,22).

Educaţia din haremurile egiptene

,,Cunoştinţele pe care le avem astăzi cu privire la Egiptul antic, spune Kitchen, ne arată belşugul Egiptului în prima parte a vieţii lui Moise petrecută aici. Faraonii din perioada Noii Împărăţii (cca 1550-1070 î.d.Cr.) au avut reşedinţe şi harîm-uri nu numai în marile capitale cum au fost Teba, Memfis, şi Ramsesul, ci şi în alte părţi ale Egiptului. Caracteristic era harîm-ul din instituit de multă vreme în Eyaum, unde doamnele faraonului supravegheau activităţile unei adevărate industrii casnice. Este posibil că unul din aceste harâm-uri a fost prima casă a lui Moise în Egipt. În antichitate, copiii acestor femei din harîm puteau fi educaţi de un supraveghetor al harîm-ului (,,un învăţător al copiilor împăratului”). La timpul potrivit, prinţii primeau un tutore, de obicei un oficial înalt de la curte sau un ofiţer militar pensionat care era un colaborator apropiat al faraonului, fără îndoială că şi lui Moise i s-a întâmplat la fel. Pe deasupra, ca semit în Egipt, lui Moise nu i-a fost deloc greu să înveţe sau să se folosească de cele aproximativ 20 de litere ale alfabetului liniar protocanaanit, mai ales dacă a fost supus disciplinei şi mai exigente care-i cerea să înveţe zeci de caractere şi grupe de semne ale scrierii egiptene (deşi chiar şi acestea pentru a fi învăţate necesitau nu o minte strălucită, ci pur şi simplu sârguinţă). Faptul că Egiptul, şi nu Palestina, a fost căminul în care a crescut el, nu l-a împiedicat să se familiarizeze cu această scriere liniară simplă. Inscripţiile ,,proto-Sinaitice” din prima parte a sec. al 15-lea î.d.Cr. nu sunt decât nişte dedicaţii intime, note de lucru şi scurte epitafe (ca prinos) scrise de captivii semiţi din partea de est a deltei egiptene sau din aşezările din jurul Memfisului angajaţi în minele de turcoază şi ele zugrăvesc scrieri de către semiţii aflaţi sub stăpânirea egipteană, cu aproape două secole înainte de Moise. Ceea ce scoate în evidenţă şi mai mult faptul că scrierea liniară a fost folosită în mod curent de semiţii din Egipt este un ostracon găsit în Valea reginelor de la Teba, la aproximativ 560 km S de Palestina, Sinai sau de Deltă”.

Cosmopolitismul curţii egiptene

La curtea egipteană roia de funcţionari şi servitori semiţi sau asiatici, după cum ne arată documentele scoase la iveală de către cercetători. În armata egipteană serveau sirieni, apoi la curtea regală nu aveai loc de tineri asiatici care serveau la mese, îndeplineau funcţia de purtători de evantaie iar semiţii de aici puteau să avanseze chiar şi în posturi cheie, cum s-a întâmplat cu Iosif, fiul patriarhului Iacob, care a ajuns ministru al agriculturii, nu mai vorbim de Moise, care a fost adoptat de curtea egipteană şi recunoscut drept prinţ. ,,În timpul dinastiei Ramses, asiaticii erau încă văzuţi mai bine decât ceilalţi. Astfel, unul dintre paharnicii de încredere ai regelui Merenptah a fost sirianul Ben-Ozen din Sur Basan, care l-a însoţit pe vizir la supravegherea lucrărilor de construire a mormântului acelui faraon, în Valea Regilor. În plus, chiar la sfârşitul celei de-a 19-a dinastii, pentru o scurtă perioadă de timp, un sirian a ajuns chiar să conducă Egiptul: este posibil ca el să fi fost înaltul dregător Bay, care s-a bucurat de o putere imensă. Zeităţile canaaniţilor şi ale altor asiatici au fost acceptate în Egiptul din Noua Împărăţie (Baal, Reşef, Aştarot, Anat etc..); şi ca şi în cazul nenumăratelor cuvinte împrumutate de la canaaniţi, şi temele literare împrumutate ori asimilate în cele egiptene. Unii oficiali egipteni s-au mândrit că sunt capabili să rostească cuvinte canaanite şi cunosc geografia acestei ţări, ca să nu-i mai menţionăm pe cei care trebuiau să înveţe scrierea cuneiformă a Babilonului pentru motive diplomatice” spune Kitchen.

Ieşirea din Egipt

În ajunul Exodului, sau al Ieşirii, Moise împreună cu Aaron şi cu bătrânii lui Israel merg în audienţă la Faraon şi îi cer acestuia permisiunea de a ţine un praznic al Domnului în pustie, lovindu-se de refuzul dispreţuitor al acestuia. Se pare că faraonul din Ieşirea a fost Ramses al II-lea. Papirusurile egiptene includ cataloage cu lipsa de la muncă a unor lucrători. ,,Un astfel de papirus arată că lucrătorii de la un mormânt împărătesc nu au lucrat odată 30 de zile din 48. Un catalog de absenţe a consemnat faptul că mulţi lucrători ,,au adus jertfe zeului lor. După ce au fost refuzaţi categoric de Faraon, Dumnezeu l-a reasigurat pe Moise că El îşi va duce la îndeplinire legământul pe care l-a făcut cu urmaşii lor şi-i va scoate din Egipt, ducându-i în Palestina. Trebuie menţionat faptul că Exodul 6:3 nu neagă faptul că patriarhilor le era cunoscut numele YHWH (Yahwe), cu toate că este posibil să nege faptul că patriarhii au cunoscut semnificaţia adevărată a acestui nume. Plăgile succesive i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă. În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuţi, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără cusur şi să ungă cu sângele lui uşiorii uşii şi pragul de sus, aşa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii născuţi din casele lor; ,,jertfa de paşte în cinstea Domnului” (Exod.12:27). B. Couroyer a sugerat că termenul ebraic este un derivat al cuvântului egiptean ,,psh”, ,,lovitură, izbitură” (adică a lui Dumnezeu), dar acest înţeles nu este compatibil cu toate utilizările acestui cuvânt în ebraică, astfel încât originea lui este discutabilă” (Kitchen). Pe cine a condus, de fapt, Moise, când a ieşit din Egipt? Din ceea ce spun cercetătorii nu reiese că este vorba de tot poporul. ,,În ceea ce priveşte ieşirea din Egipt, pare sigur că ea reflectă un eveniment istoric. Totuşi, nu e vorba de exodul întregului popor, ci doar a unui grup, şi anume a aceluia condus de către Moise. Alte grupuri îşi începuseră deja penetraţia, mai mult sau mai puţin paşnică, în Canaan. Ulterior, exodul a fost revendicat de ansamblul triburilor israeliene ca un episod al istoriei lor sfinte. Ceea ce e important pentru problema noastră, e faptul că ieşirea din Egipt a fost pusă în legătură cu celebrarea paştelui. Altfel zis, un sacrificiu arhaic, specific păstorilor nomazi şi practicat de milenii de către strămoşii israeliţilor, a fost revalorizat şi integrat în ,,istoria sfântă” a iahvismului. Un ritual aparţinând religiozităţii cosmice (sărbătoarea pastorală a primăverii) a fost interpretat drept comemorare a unui eveniment istoric. Transformarea structurilor religioase de tip cosmic în evenimente ale istoriei sfinte este caracteristică monoteismului iahvist, şi va fi reluată şi continuată de către creştinism” spune Mircea Eiade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase.

Iudaism şi hinduism

,,În timp ce păştea oile lui Ietro, socrul său, preotul din Madian, Moise a ajuns, traversând pustiul, până la ,,muntele lui Dumnezeu”, Horeb. Acolo a văzut ,,o pară de foc ţâşnind din mijlocul unui tufiş”, şi s-a auzit chemat pe nume. Câteva clipe după aceea, Dumnezeu i se revela ca ,,Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov” (Ieşirea 3,6). Totuşi, Moise presimte că este confruntat cu un aspect nou al divinităţii, ba chiar, cu un zeu nou. El acceptă porunca de a merge să-i afle pe copiii lui Israel, ca să le spună: ,,Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi. Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?” (3:13). Atunci, Dumnezeu îi spune: ,,Eu sunt cel ce sunt” (ehyeh aser ehyeh). Și îl învaţă să se adreseze fiilor lui Israel cu aceste cuvinte: ,,Eu sunt” m-a trimis la voi” (3:14). S-a discutat enorm în jurul acestui nume. Răspunsul lui Dumnezeu este destul de misterios; el face aluzie la modul său de a fi, dar fără să-şi reveleze persoana. Tot ceea ce se poate spune este că numele divin sugerează,pentru a utiliza o expresie modernă, totalitatea fiinţei şi a existentului. Totuşi, Iahve declară că el este zeul lui Avraam şi al altor patriarhi, şi această identitate este acceptată astăzi de toţi aceia care revendică moştenirea avraamică. În fond, se poate decela o anumită continuitate între Dumnezeul tatălui şi Dumnezeul care i s-a revelat lui Moise” spune Eliade. Tot el îl citează pe R. De Vaux şi merge pe ipotezele acestui cercetător: ,,există dintru început realitatea faptului că iahvismul se naşte într-un mediu de păstori şi că se dezvoltă în deşert. Reântoarcerea la iahvismul pur va fi prezentată ca o întoarcere la situaţia deşertului; acesta va fi idealul nomad al Profeţilor. Ca şi Dumnezeul tatălui, Iahve nu mai e legat de un anumit loc: în plus, el are o relaţie specială cu Moise ca lider al unui grup. Dar diferenţele sunt semnificative. În timp ce Dumnezeul tatălui era anonim, Iahve este un nume propriu care pune în evidenţă misterul şi transcendenţa sa. Raporturile dintre divinitate şi credincioşi s-au schimbat: nu se mai vorbeşte de ,,dumnezeul tatălui” ci de ,,poporul lui Iahve”. Ideea alegerii divine, prezentă în promisiunile făcute lui Avraam (fac. 12:1-3), se precizează: Iahve numeşte pe urmaşii patriarhilor ,,poporul meu”; ei sunt, după expresia lui R. De Vaux, ,,proprietatea sa personală”. În continuarea procesului de asimilare a ,,Dumnezeului tatălui” cu El, Iahve a fost şi el identificat cu acesta. Iahve a împrumutat de la ,,El” structura sa cosmică şi a luat titlul de Rege”. (Eliade) De Vaux spune ,,De la religia lui ,,El”, iahvismul a luat şi ideea de curte divină alcătuită din bene elohim” Decalogul, despre care vom vorbi mai încolo, scoate în evidenţă esenţialul revelaţiei. Mircea Eliade susţine însă că prima poruncă nu are un caracter profund monoteist: ,,Să nu ai alţi Dumnezei afară de mine!” arată că nu este vorba de monoteism în sensul strict al cuvântului. Existenţa altor zei nu este negată. În cântecul de victorie înălţat după trecerea mării, Moise exclamă: Cine este asemenea ţie între dumnezei (Ieşirea 15:11)” (Eliade). Dumnezeu cere însă fidelitate absolută pentru că, conform capitolului 20, versetul 5 din Ieşirea, El este un Dumnezeu gelos: ,,Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. Lui Dumnezeu i se atribuie însă şi calităţi umane, ca şi zeilor panteonului greco-roman, în afară însă de vicii. Îl putem asemăna însă unor zeităţi hinduse când se mânie. ,,Semnificaţia celei de a doua porunci: ,,Să nu-ţi faci chip cioplit” nu este uşor de sesizat. Nu este vorba de o interzicere a cultului idolilor în concepţia lui Mircea Eliade. Se ştia că imaginile, familiare cultelor păgâne, nu erau decât un receptacul al divinităţii. Probabil, ideea subiacentă în această poruncă implica intedicţia de a-l reprezenta pe Iahve printr-un obiect cultual. Aşa după cum nu avea ,,nume”, Iahve nu trebuia să aibă ,,chip”. Dumnezeu se lăsa văzut, de anumiţi privilegiaţi, direct; pentru restul oamenilor, prin actele sale. Spre deosebire de alte divinităţi din Orientul Apropiat, care se manifestau sub formă umană, animală ori cosmică, Iahve este conceput exclusiv antropomorf (N.R: asemănător cu omul). Dar el a recurs şi la epifanii cosmice căci lumea întreagă este creaţia sa. Antropomorfismul lui Iahve are un dublu aspect. Pe de o parte, Iahve dă dovadă de calităţi şi defecte specific umane: milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare. Totuşi el nu arată slăbiciunile şi defectele zeilor homerici, şi nu acceptă să fie ridiculizat ca anumiţi zei Olimpieni). Pe de altă parte, Iahve nu reflectă, ca majoritatea divinităţilor, situaţia umană: el nu are o familie, ci doar o curte celestă. Iahve este singur. Trebuie să vedem oare o altă trăsătură antropomorfă în faptul că el cere credincioşilor săi o supunere absolută, ca un despot oriental? E vorba mai degrabă de o dorinţă inumană de perfecţiune şi puritate absolută. Intoleranţa şi fanatismul, caracteristice profeţilor şi misionarilor celor trei monoteisme, îşi au modelul şi justificarea în exemplul lui Iahve” susţine Eliade. Trebuie să recunoaştem că ,,chipul Tatălui” revelat de Iisus este diferit de Dumnezeul ,,furios” ce se arată uneori în Legea Veche, acesta se aseamănă mai degrabă unor divinităţi hinduse. ,,Tot astfel, violenţa lui Iahve sparge cadrele antropomorfice. ,,Furia” sa se dovedeşte câteodată atât de iraţională încât s-a putut vorbi despre ,,demonismul” lui Iahve. Desigur, unele din aceste trăsături negative se vor înăspri mai târziu, după ocuparea Canaanului. Dar ,,trăsăturile negative” aparţin structurii originare a lui Iahve. În fond, e vorba de o nouă expresie, şi cea mai impresionantă, a zeităţii ca absolut diferită de creaţia sa, ca ,,alta, prin excelenţă” (acel ganz andere al lui Rudolph Otto). Coexistenţa atributelor contradictorii, iraţionalitatea unora din actele sale, îl deosebesc pe Iahve de orice ,,ideal de perfecţiune” la scară umană. Din acest punct de vedere, Iahve seamănă cu unele divinităţi ale hinduismului, cu Şiva, de exemplu, sau Kali-Durga. Dar cu o deosebire considerabilă: aceste divinităţi indiene se situează dincolo de morală şi cum modul lor de a fi constituie un model exemplar, credincioşii lor nu pregetă să-i imite. Dimpotrivă, Iahve acordă cea mai mare importanţă principiilor etice şi moralei practice: cel puţin cinci porunci ale Decalogului se referă la aceasta”. De aici va începe rolul de legislator al lui Moise, extins în istoria întregii omeniri. Moise înrâureşte întreaga legislaţie umană, trecând peste graniţele religioase. De aceea rămâne un reper al întregii umanităţi. (Ştefan BOTORAN)