Avraam, chemat de Dumnezeu din mijlocul unui popor idolatru conform celor trei religii monoteiste, care sunt aici de acord între ele, dă naştere unei genealogii, unei tradiţii şi unui popor care, astăzi, şade în mijlocul lumii arabe constituind, după unii, un echilibru, după alţii un focar de conflicte. Agar, alungată de Sarai în pustie, îl naşte pe Ismael, apoi Sarai îl primeşte în pântece pe Isaac, cadou divin consemnat la stejarii lui Mamvre de trei necunoscuţi, pe care unele tradiţii îi asimilează cu trei îngeri, iar tradiţia creştină vorbeşte chiar de Sfânta Treime. Trei religii şi-l dispută pe Avraam: iudaismul, creştinismul pornit din sânul iudaismului şi apoi islamismul, văzut de creştini ca pe un sincretism între iudaism, creştinism şi unele mituri, de musulmani ca pe ultimul cuvânt al lui Dumnezeu dat prin Muhhamad, ultimul profet în opinia acestora.
Suntem copiii lui Avraam!
,,În oraşul Ur al caldeenilor“ cum stă scris, spune Rene Guiton, după o noapte agitată petrecută într-un modest hotel din Nasiriyah, ajung, în sfârşit, în inima leagănului biblic, devenit astăzi zona militară din sudul Irakului. Soarele deşertului m-a ars de-a lungul acestui drum, care ajunge la un morman de bucăţi de tablă înnegrite. Aceste vestigii ale războiului din Kuweit constituie ultimul post de control înainte de Abraham. Suntem cu toţii copiii lui Abraham, strigă în cor evreii, creştinii şi musulmanii. Dar despre Abraham nu se ştie nimic. Deşertul din Orient, arid şi nemişcat în aparenţă, a dat la iveală mai bine de jumătate de milion de tăbliţe şi de rulouri de argilă, sculptate în vremuri străvechi, ale căror enigme au fost treptat dezlegate. Totuşi, nicio scriere, nici un obiect din trecut nu ne-a dezvăluit nici cea mai mică urmă a patriarhului; nicio atestare ştiinţifică sau epigrafică nu arată că el ar fi trăit vreodată. În privinţa asta, pământul refuză cu încăpăţânare să-şi dezvăluie secretul, dacă deţine vreunul. Grupurile nomade nu construiesc, nu lasă urme; or, pentru a califica un fapt sau un personaj drept istorice, raţiunea noastră are nevoie de dovezi. În ciuda acestui gol, anumiţi cercetători cred în realitatea lui Abraham, sprijinindu-şi convingerea pe corpusul de cărţi sacre şi pe mai multe scrieri vechi. Aceşti oameni de ştiinţă spun că a trăit cam între anul 2000 şi anul 1700 înaintea erei noastre. Unii dintre ei şi-l închipuie chiar a fi contemporan cu Hammurabi, regele Babiloniei, care a domnit între 1792 şi 1750 î.Hr. Mai recent, alţii înclină mai curând pentru perioada vârstei de fier, situându-l în epoca patriarhilor, ?-1500. Deşi nimic nu arată că a existat, nimic nu dovedeşte nici că nu a existat şi, necunoscându-i-se data naşterii, Abraham va avea un destin autentic, care va cuprinde toate erele următoare. Dacă Dumnezeu l-a făcut să iasă din cetatea caldeeană Ur, cum spune Biblia, putem presupune că s-a născut în această regiune şi că a crescut tot aici. Înţeleptul din Sfintele Scripturi, rupând cu credinţele de atunci, va fi dezaprobat un asemenea gigantism dedicat unor idoli de piatră. El va fi ştiut să deosebească adevărul de aparenţe. De la pactul originar dintre Dumnezeu şi Adam până la apariţia mesagerului Abram, două mari evenimente intră în rezonanţă directă cu viaţa patriarhului: Potopul Noe este strămoşul lui Abram prin Sem, tatăl semiţilor, şi turnul Babel, a cărui construcţie îi este atribuită lui Nimrod. Despre Abraham nu se ştie nimic, spun oamenii de ştiinţă. El rămâne totuşi nemuritor şi chiar nespus de viu. Personaj inventat din cap până-n picioare sau rod al unei realităţi născute în locurile şi în epoca în care mitul va fi luat naştere, el a putut fi un om devotat, charismatic, şef al unui grup semitic nomad. Imaginarul colectiv va fi adoptat astfel imaginea sa emblematică, sau chiar o alcătuire din mai multe imagini, pentru a înscrie aici nevoia sa de credinţă, atribuindu-i răspunsuri la întrebările esenţiale. Am asista astfel la rezultatul cumulat al istoriei şi al nevoii spirituale a oamenilor, împănat cu naraţiuni epice. Mitic sau istoric, Abraham reprezintă astăzi, în mod incontestabil, cel mai puternic simbol unificator al religiilor monoteiste, cel care a crezut în perfectibilitatea omului şi l-a scos din rătăcirea lui“. Avem, astfel, în Avraam, un al doilea iniţiat primordial, după Noe. Trei legăminte majore au avut loc în tradiţia iudeo-creştină: Curcubeul, prin Noe, tăierea împrejur a trupului prin Moise, şi o altă tăiere, în ,,duh şi adevăr“ prin Iisus Hristos, iniţiatul suprem, zeul coborât din ceruri să îşi asume tragedia umană. Astfel s-a scris o etapă din lunga istorie a spiritualităţii. Pe filiera Avraam-Isaac-Iacob s-au născut prinţii lui Dumnezeu.
Iosif, prinţ al Egiptului
Nărăvaşul fiu al lui Iacob, plămădit cu Rahela, nu le dădea pace deloc fraţilor săi cu visele sale şi va ajunge vândut rob în Egipt, de unde ascensiunea sa, mai întâi pe cale de tâlcuitor al viselor trimise de zei. Biblia vorbeşte despre această pecetluire a evreului Iosif în tagma princiară a egiptenilor. ,,Apoi Faraon a zis lui Iosif: Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului. Și şi-a scos Faraon inelul din degetul său şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haina de vison şi i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului lui. Apoi a poruncit să fie purtat în a doua trăsură a sa şi să strige înaintea lui: Cădeţi în genunchi! Şi aşa a fost pus Iosif peste tot pământul Egiptului. Şi a zis iarăşi Faraon către Iosif: Eu sunt Faraon! Dar fără ştirea ta, nimeni nu are să-şi mişte nici mâna sa, nici piciorul său, în tot pământul Egiptului! Şi a pus Faraon lui Iosif numele Ţafnat-Paneah şi i-a dat de soţie pe Asineta, fiica lui Poti-Fera, marele preot din Iliopolis“ (Facerea 41, 41-45). Asineta i-a rodit lui Iosif încă două ramuri, pe Efraim şi pe Manase, alţi doi prinţi. Nobleţea lui Iosif este relatată în capitolle 42-45 ale Facerii, când el se arată fraţilor săi, care nu-l mai cunoşteau, răsplătindu-le răul cu binele, astfel familia sa se va muta în Egipt, bucurându-se de faima lui. Cartea Facerii se încheie cu moartea lui Iosif, devenit un adevărat prinţ al Egiptului. Iacob este înmormântat, la dorinţa lui, în ţinutul Canaanului, dorinţă lăsată şi de Iosif ca rămăşiţele sale să fie strămutate acolo la întoarcerea evreilor. Haina de vison, ca semn al rangului înalt, este amintită şi în Noul Testament, pilda bogatului şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). Vizonul este un animal sălbatic înrudit cu vidra, a cărui blană este extrem de preţioasă. Visonul cu care era însă îmbrăcat Iosif era o haină subţire de in.
Cadrul istoric al perioadei lui Iosif
Povestea lui Iosif este evidenţiată şi de documentele istorice. ,,Data cea mai probabilă a istoriei lui Iosif este perioada faraonilor hicsoşi, cca 1720-1550 î.d.Cr. Aceştia au fost domnitori semitici care s-au infiltrat din Canaan, dar care au respectat cu scrupulozitate convenţiile egiptene. La început ei au preluat administraţia birocratică egipteană existentă, dar mai târziu au numit în funcţii importante semiţi care trăiau în Egipt“ spune cercetătorul R.E. Nixon. În ceea ce-l priveşte pe Iosif acesta ,,nu a fost decât unul dintre numeroşii semiţi tineri care au devenit slujitori în casele egiptene între 1900 şi 1600 î.d.Cr. Papirusul Brooklyn 35.1446, o parte din registrul unei închisori, are pe revers o listă de 79 de slujitori dintr-o familie egipteană din jurul anului 1740 î.d.Cr., iar dintre aceştia cel puţin 45 nu au fost egipteni ci ,,asiatici“, adică semiţi, la fel ca şi Iosif. Mulţi dintre aceştia aveau nume tipice pentru semiţii din NV, nume înrudite lingvistic cu cele ale lui Iacov, Isahar, Aşer, Iov (Ayyabum) şi Menahem. Unii erau ,,servitori“ întocmai ca şi Iosif. Există numeroase indicii cu privire la numărul asiaticilor din Egipt în perioada aceasta, iar unii dintre ei au ajuns să ocupe poziţii înalte şi poziţii de încredere în slujba stăpânilor lor, la fel ca şi Iosif, care a devenit administratorul lui Potifar. Titlul lui Potifar (sar-hattabbahîm) ,,căpitanul gărzii“, adică al gărzii personale a lui faraon ar fi o traducere a termenului egiptean ,,shd-smsw“, ,,Instructor de păzitori“. Incidentul cu soţia nestăpânită a lui Potifar, care a minţit cu privire la Iosif, este comparat adesea cu un incident foarte similar relatat în ,,Povestea celor doi fraţi“. Totuşi, între cele două naraţiuni nu există niciun alt punct de contact: întâmplarea cu Iosif este biografie, în timp ce ,,Povestea celor doi fraţi“ este pură fantezie. Documentele egiptene mai prozaice arată că soţia lui Potifar nu a fost unică în păcatul ei“ (Dicţionar Biblic, J.D. Douglas).
Funcţia lui Iosif în Egipt
Iosif ar fi ocupat funcţia de vizir sau un fel de ministru al agriculturii conform specialiştilor în arheologia biblică. ,,Iosif a trebuit să fie bărbierit şi îmbrăcat în haine de in ca să apară la curte. Propunerea sa practică pentru a rezolva problema foametei l-a impresionat pe faraon, care l-a investit cu o funcţie înaltă după moda egipteană tradiţională, dându-i un inel cu sigil, haine de in subţire şi un lanţ de aur. Rangul exact al lui Iosif este controversat; pare să fie cel mai probabil că el a fost vizir, fiind inferior numai lui faraon; dar unii susţin că el a fost un ministru al agriculturii care era răspunzător direct înaintea regelui“ (Dicţionar Biblic).
Hebron şi sanctuarul patriarhilor
Hebronul este astăzi un oraş situat în partea de Sud a regiunii Cisiordania, mai exact în Palestina istorică, sau Eretz Israel. Localitatea este aşezată în Munţii Iudeei, la aproximativ 35 kilometri de Ierusalim, la o altitudine de 927 de metri în mijlocul Muntelui Hebron, care face parte din Munţii Iudeei. Făcând o călătorie jurnalistică pe urmele patriarhului Avraam, cu repere istorice contemporane, Rene Guitton povesteşte de sanctuarul de la Hebron: ,,După câteva zile, ajung la Hebron fără nicio dificultate, deşi nici aici vizitele nu sunt recomandate, din cauza permanentei stări de tensiune. Ca şi Ierusalim, acest oraş reprezintă o cetate sfântă pentru cele trei religii monoteiste (N.R iudaismul, creştinismul şi islamismul). Conform tradiţiilor, s-ar părea că Mormântul conţine rămăşiţele pământeşti ale patriarhilor. Hebronul a fost ocupat rând pe rând de seldjukizi, de cruciaţi, de sultanii Egiptului, de mameluci, de otomani, de englezi. Ziduri, citadele au fost construite, distruse, apoi restaurate, revolte au fost reprimate, comunităţi evreieşti masacrate, în întregime, mai ales în 1929. Astăzi, fanaticii religioşi ultranaţionalişti ocupă în majoritate colonia vecină de la Qiryat Arba. În regiune, toţi îşi amintesc de acel colon care a năvălit în moscheea din Haram, în 1994, şi a tras la nimereală cu mitraliera în credincioşii care se rugau. Oamenii îşi aduc aminte de zecile de morţi. Amintirea lor face ca ambianţa să fie aici mai apăsătoare decât oriunde. Taxiul colectiv pe care l-am luat din Ierusalimul de est, percheziţionat de două ori pe drum, m-a lăsat la gară. Am aici întâlnire cu un ghid palestinian care mi-a fost recomandat pentru marea lui erudiţie. Este istoric, mi s-a spus, licenţiat al unei universităţi din Londra, şi profesor la Amman. Mergem pe jos până la mausoleul cel mai apropiat. Un edificiu dreptunghiular, impunător, adăposteşte acest sanctuar, al cărui secret au încercat să-l afle mulţi oameni de ştiinţă, aventurieri sau simpli curioşi. Pe plan arhitectural, construcţia e impresionantă. Totul e perfect echilibrat. Aporturile succesive, adăugate de-a lungul secolelor, mai ales crenelurile arabe, îi sporesc măreţia şi frumuseţea. O puternică energie fizică şi spirituală se degajă din acest ansamblu. Aici se spune că au fost îngropaţi Sarah, Abraham, fiul lor Isaac, soţia acestuia Rebecca, Iacob şi Lea, precum şi Iosif. Încă de la intrarea în acest vast spaţiu, mă găsesc în faţa celor două morminte poligonale, cel al lui Sarah şi cel al lui Abraham, înşiruite unul după altul, slab luminate de nişte mici lămpi. Oamenii de ştiinţă n-au căzut de acord asupra epocii când au fost construite; ei o situează între secolele VII şi XI î.Hr. Sunt morminte sau cenofale? Cine poate fi sigur că rămăşiţele lor pământeşti au fost aşezate şi păstrate aici, după cum se spune? Înmormântarea lor a avut loc acum atâtea secole şi chiar milenii, distrugerile şi reconstrucţiile succesive stârnesc în mintea mea nenumărate întrebări. Ghidul meu însă nu are nicio îndoială şi îmi citează din Geneză, ritmând fiecare silabă: ,,Apoi Abraham îşi dădu obştescul sfârşit. Isaac şi Ismael, fiii lui, îl îngropară în grota de la Makpelah“. Stă scris în Sfintele Scripturi, deci e adevărat. Săpături arheologice au permis datarea vechiului Hebron în secolul al XVIII-lea î.Hr., perioadă care corespunde celei în care ar fi putut trăi Abraham“ (Rene Guitton, Prinţul lui Dumnezeu- pe urmele lui Abraham). Țara Sfântă este, aşadar, presărată nu doar cu războaie, ură şi intoleranţă între ,,urmaşii“ lui Avraam, ci şi cu puncte energetice care se fac simţite. (Va urma) (Ștefan BOTORAN)
