- Au mărturisit foştii deţinuţi politici din Ţara Făgăraşului care au fost încerceraţi în penitrenciarul Gherla condus de Lazăr, Gheorghiu şi Goiciu
Unul dintre cele mai cumplite locuri de teroare din România comunistă a fost închisoarea Gherla. Aici sute de făgărăşeni au simţit pe pielea lor cruzimea şi lipsa de milă a celebrilor torţionari. Aşa cum descrie Gheorghe Andreica în volumul ,,Masacrarea studenţimii române” închisoarea Gherla a avut în regimul comunist ,,trei comandanţi vestiţi prin care s-a înfăptuit programul de nimicire a oponenţilor regimului”.
- Primul s-a numit Lazăr. Era evreu pârlit, trecut cu toată fiinţa lui de partea comunismului. Avea el o metodă simplă de a înfăptui crime fără să lase urme sau să poată fi acuzat de crimă.
- Al doilea comandant al închisorii era Gheorghiu. Sub comanda acestuia s-au înfăptuit crimele reeducării , după terminarea Piteştiului. Prost şi plin de sadism, el se lăuda că face parte din echipa lui Gheorghiu-Dej şi e CFR-ist ca şi acesta. La un moment dat a dispărut din închisoare şi nu mult după dispariţia lui au încetat torturile reeducării.
- Al treilea ticălos a fost Petrache Goiciu, o matahală gata să sfâşie orice deţinut. În ticăloşia de care era stăpânit a inventat la Gherla nişte carcere de dimensiunea unui coşciug, în care deţinuţii pedepsiţi trebuia să stea în picioare până la şapte zile. Mulţi au decedat în carceră sau după ce au scăpat de acolo.
Ioan Buta din Părău s-a spânzurat cu o sârmă de la mătură în închisoarea Gherla
Ioan Buta din Părău a plătit tribut greu opresiunii comuniste. A executat 13 ani de închisoare în cele mai temute temniţe: Jilava, Aiud şi Gherla, dar a trecut şi prin experienţa lagărelor cu regim de exterminare din Balta Brăilei şi Delta Dunării. „Pe la sfârsitul lui august 1952 am fost transferat împreuna cu alţi deţinuţi la Gherla. Singurele îmbunătăţiri faţă de Jilava erau lumina şi faptul că puteam munci. Se muncea din greu 12 ore pe zi, iar hrana era calculată la un consum de 2000 calorii. Pentru că eram înfometaţi, unii dintre noi mâncau aracet pe mămăligă sau resturi prăjite de copite, care se foloseau la fabricarea nasturilor. Cine putea prinde lingea butoaiele în care era adusă mâncarea. Odată, ducând împreună cu un alt deţinut, doctorul Păunescu, nişte resturi de oase, colegul meu de suferinţă a dat peste un craniu de bovină pe care l-a spart şi i-a supt apoi măduva ce rămăsese prin oase. Foamea era principalul duşman, care, combinată cu bătaia, făceau victime. Unii n-au rezistat acestui regim sever. Aici i-am cunoscut pe Corneliu Coposu, Titel Petrescu, Ion Flueraş. În permanenţă eram supravegheaţi, astfel că nu puteam vorbi între noi. Am lucrat la Gherla în mai multe locuri. Existau 5 secţii, toate într-o clădire. La parter erau forja, tâmplaria şi mecanica, iar la etaj tinichigeria şi atelierul de nasturi. Confecţionam tot felul de obiecte: ciocane, cleşti, găleţi, stropitori, butoaie, rastele pentru arme, lăzi pentru proiectile, dulapuri, nasturi. Aveam normă pe zi. De exemplu, la fălci pentru cleşti norma era de 100 de bucăţi şi întotdeauna trebuia depăşită. În 1956, în preajma Revoltei anticomuniste din Ungaria, în Gherla s-a organizat o răzmeriţă. Deţinuţii au aruncat obloanele de la geamurile celulelor, dar au fost aspru pedepsiţi. Au fost scoşi din celule în curtea închisorii, iar pe drum au fost bătuţi de gardieni. Eu am primit un pat de armă la rădăcina nasului şi am leşinat. Auzeam rafale de mitralieră afara. Gardienii controlau care dintre deţinuţi erau morţi. Pe mine m-au dus într-o încăpere cu apă pe jos. Când m-am trezit, primul meu gând, în starea de disperare în care mă aflam, a fost să mă sinucid. Cu sârma de la o mătură m-am spânzurat de o conductă de la WC. M-a gasit Ion Cubleşan, un profesor deţinut, dereglat psihic de atâta bătaie. Acesta a urlat, iar gardienii m-au dus la infirmerie. M-a tratat doctorul Gheorghe Cornea din Veneţia de Jos, un renumit chirurg. Astfel am scapat cu viaţă. Pe gât îmi răaăeseră răni adânci de la sârmele cu care am vrut să-mi pun capăt zilelor. Coşmarul nu s-a oprit însă aici. Alexandru Drăghici, ministrul de interne, a ordonat bătăi şi ţinerea sub un regim de teroare permanentă a tuturor deţinuţilor. Prin urmare am fost bătut groaznic şi spânzurat cu capul în jos până mi-am pierdut cunoştinţa. Am ajuns iarăşi la infirmerie ş îngrijit tot de doctorul Cornea.“ a relatat Ioan Buta din Părău .
Tragedia familiei Ursu din Făgăraş
Familia Ursu din Făgăraş a trecut prin chinurile din închisorile comuniste, Romulul Ursu, profesor de istorie şi geografie la ,,Radu Negru”, sfârşind în temniţă în 23 noiembrie 1952, Victor Romulus Ursu, student la Facultatea de Drept din Cluj, a sfârşit într-un stupid accident rutier pe drumul spre Sâmbăta, în 1952, când încerca să-i ajute pe partizanii conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu. Prof. Corneliu Ursu a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru că a ajutat grupul condus de prof. univ Raul Volcinschi de la Cluj. A ajuns la Gherla în 1958. ,,M-au dus la Gherla într-o cameră în care erau 15 persoane care mi s-au părut suspecte. Ceea ce s-a întâmplat în celula aceea îmi amintea de reeducarea de la Piteşti. Ca hrană primeam 100 de grame de pâine pe zi şi o bucată de turtoi. Erau în celulă persoane care aveau misiunea să obţină de la noi informaţii, dar au fost depistate şi în cele din urmă scoase de ofiţerul politic, Vomir, din celula noastră. În acea perioadă se dase ordin ca deţinuţii să fie bătuţi. Veneau caralii furioşi şi fără motiv luau câte un deţinut şi-l duceau într-o cameră unde îl băteau. Acesta se întorcea dupa 15 minute mai mult târâş, cu părul smuls, roşu de lovituri, încât nu-şi revenea mult timp. A durat acest regim de bătaie şi în 1959. Eu am rămas în Gherla până în aprilie 1959. I-am cunoscut la Gherla pe Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Mihai Şerdaru, Ion Varlaam, Dumitru Darău, ziarist la Munca, cu care viaţa de detenţie parcă a fost mai uşoara. La Gherla era un medic cu grad de maior în securitate, Sin, un ticălos. Şi-a făcut un grup de medici dintre deţinuţi, printre care a fost şi un făgărăşean, nepot al doctorului Cornea. Ei aveau o cameră separată de restul deţinuţilor. Acest medic, Cornea, ca de altfel toţi ceilalţi, au ajutat foarte mult deţinuţii. Pe mine m-a sfătuit în timp ce venea la aşa-zisele consultaţii să plec la munci atunci când se va aplica ordinul de a fi scoşi deţinuţi la lucru. Medicul Cornea a ajuns vestit în închisori. El şi-a luat ca asistent un fost student de-al lui, unul Maier” a relatat prof. Corneliu Ursu.
Octavian Balaban: ,,Trăiam într-un program de înfometare”
Octavian Balaban din Toderiţa i-a ajutat pe Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş, consăteni ai lui care s-au alăturat grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu. A fost condamnat la 10 ani de închisoare. A fost dus la Gherla, după ce a trecut prin Jilava. ,,Într-ocameră am fost băgaţi vreo 150 de persoane. Nu aveam paturi şi dormeam pe podea. Aici a făcut cunoştinţă cu Ţurcanu şi cu tortura practicată de el. Cele mai dure chinuri se aplicau la etajul III. Pe noi meseriaşii ne-au repartizat laolaltă cu ţăranii într-o cameră şi ne-au dat în primire la studenţii reeducaţi. Dupăun timp ne-au scos la muncă, la fabrica de mobilă. Dacă făceam norma, primeam mâncare. Raţia d ehrană era formatădin 600 grame ciorbă, 300 grame felul 2 şi 200 grame pâine. Trăiam într-un program de înfometare. Lucram 12 ore pe zi, mâncam afară, primeam o gamelă şi o lingură pe care le duceam în fabric unde primeam acea mâncare sărăcăcioasă. Am stat acolo din octombrie până în 15 ianuarie 1952. M-am îmbolnăvit. M-au dus la o comisie. Aşa l-am întâlnit pe dr. Calciu Dumitreasa care mi-a dat pe ascuns aspirină. Dar a aflat Ţurcanu şi noaptea aceea m-abătut rău. Să vă daţi seama deumilinţa la care eram supuşi vă dau un exemplu: ne puneau să mâncăm ciorba fără lungură, pe burtă. LaGherla a fost iadul pe pământ” a relatat Octavian Balaban din Toderiţa. Comandantul închisorii era Gheorghiu, iar adjunct Avădanei, care s-a spânzurat.
Reeducarea de la Gherla cu torţionarul Ţurcanu
Ioan Roşca din Râuşor era minor, elev la Radu Negru, când a fost arestat la 23 aprilie 1951. În urma procesului care a avut loc la Sibiu în iulie 1951, a fost condamnat la 8 ani de temniţă grea, dar a stat în închisorile şi lagărele comuniste 12 ani, din 23 aprilie 1951 până la 23 aprilie 1963. La închisoarea Gherla a fost încarcerat până în 1955. ,,La Gherla lotul nostru a fost despărţit, elevii într-o cameră, iar ţăranii şi muncitorii în alta. Pe noi, elevii, ne-au băgat în reeducare aducând alţi elevi care au trecut déjà prin reeducarea lui Ţurcanu. Am fost ultimul grup care a trecut prin reeducare la Gherla. A durat câteva luni. A fost o teroare continuă, eram fără speranţă. Era director la Gherla unul Gheorghiu, iar locţiitor Avădanei. La reeducare unii recunoşteau pe faţă, alţii care erau informatori spuneau că au rezistat. Îmi aduc aminte că într-o seară a intrat Ţurcanu în camera noastră. Avea ceas la mână şi ţigări. Era un tip de 1,78 m, bine făcut şi o faţă ca sculptată, hotărât, dur. Ne-a zis şi eu sunt condamnat la 7 ani. Fac reeducare, sunteţi bandiţi. Primul care a luat o palmă tare a fost Boceanu. Cornea a zis: ce mă, ne reeduci tu cu 7 ani? A adus apoi alţi elevi în cameră. Ne-au pus să stăm pe pat, şezut, zile în şir. Amorţeam, era frig, dar ne cereau să ne gândim. Reeducarea avea câteva etape. Prima era demascarea când deţinutul trebuia să spună ce n-a declarat la Securitate şi o faptă de care îi era ruşine. Era inspirată din Poemul pedagogic al lui Macarenco. Faza a doua avea scopul de a determina deţinuţii să devină loiali comuniştilor. Nu ne lăsau să ne rugăm, ne puneau să spălăm pe jos. În primăvara lui 1952 am fost scos la lucru, după reeducare. Nu am lucrat prea mult la fabrica de nasturi pentru că m-am îmbolnăvit de TBC şi m-au băgat la infirmerie. M-au izolat şi la Capernaum, un izolator al TBC-iştilor de unde foarte puţini mai ieşeau afară. A fost cea mai grea perioadă din punct de vedere al frământărilor sufleteşti, trupeşti şi foamete. Am cunoscut aici pe mulţi care au fost torturaţi la Piteşti, dar şi pe torţionari. Am stat la Gherla 3 ani. Aveam dureri mari, vomitam sânge, mi-au făcut morfină. Aici au încercat să mă facă informator” a relatat Ioan Roşca din Râuşor despre infernul de la Gherla.
Gherla, locul execuţiilor
Comuniştii au transformat închisoarea Gherla într-un loc al terorii. Cu o istorie lungă, ce coboară până în secolul al XVI-lea, a fost consacrată în secolul al XVIII-lea, în vremea Măriei Tereza, ca spaţiu de detenţie pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave. Închisoarea a devenit celebră prin bestialitatea celor care au condus-o: Lazăr Tiberiu, 1948-1950; căpitan Constantin Gheorghiu 1950-1952. Sub conducerea lui aici s-aderulat cumplita reeducare organizată de slt. Sugigan Gheorghe şi slt. Avădanei Constantin, pusă în practică de studenţii veniţi din lotul Piteşti, Popa Ţanu, Ţurcanu, Livinski şi alţi torţionari; căpitanul Goiciu Petrache, 1952-1959, devenit cunoscut prin cruzime şi incultură, dar şi prin copiii săi fideli, Şomlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat să instituie şi să menţină teroarea; în anii 60 a ajuns la conducere Iosif Domokos. Gherla a fost locul multor execuţii, comandate împotriva foştilor membri ai rezistenţei anticomuniste, al unor prelungite torturi. Din vara anului 1948 aici au început să fie aduşi tot mai mulţi deţinuţi politici, astfel că, la sfârşitul anului, din cei 703 deţinuţi, peste 600 erau internaţi, preveniţi sau condamnaţi pentru fapte de natură politică. Este anul în care Gherla devine închisoarea celor condamnaţi la temniţa grea pe motive politice, în majoritatea lor ţărani şi muncitori, elevi şi studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi (peste 1600 au fost aduşi aici până în 1952), dar şi membri ai fostelor partide politice din perioadă interbelică. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1600 deţinuţi, din care 104 de drept comun, un sabotor, 1186 condamnaţi pentru fapte politice şi 304 internaţi de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Numărul deţinuţilor politici a fluctuat pe parcursul următorului an, în condiţiile în care o parte dintre aceştia au început să fie transferaţi la Canal, în timp ce alţii au intrat, fiind transferaţi de la alte penitenciare. Astfel, la 1 iulie 1951, populaţia penitenciară cuprindea 811 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 6 sabotori, 136 internaţi DGSP şi 41 de condamnaţi de drept comun. Clasificarea pe infracţiuni a pedepselor politice, la acea data, este după cum urmează: 454 uneltire contra ordinii sociale, 72 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 58 port ilegal armă, 42 instigare publică, 35 înaltă trădare, 19 coaliţie contra securităţii statului, 13 favorizarea infractorului, 10 răzvrătire, 8 omisiunea denunţării complotului. Pentru alte 261 infracţiuni politice este reţinută în sarcină deţinuţilor „apartenenta la fostele partide politice şi la grupuri şi organizaţii anticomuniste”.
Reeducarea de la Piteşti, continuată la Gherla
Pe modelul Piteşti şi Târgu Ocna, în vară anului 1951, la Gherla au pornit cumplitele reeducări comuniste, odată cu transferarea studenţilor de la Piteşti. Pe parcursul campaniei de lămurire şi reeducare au fost folosite cele mai cumplite tehnici de tortură, care au dus la decesul a numeroşi deţinuţi, alţii fiind grav răniţi. La sfârşitul anului 1951, pe fondul inspecţiilor de la Bucureşti, campania de teroare încetează, loturile de studenţi reeducatori fiind transferate în alte penitenciare sau colonii de muncă (în special la Baia Sprie). În locul acestora au sosit noi locatari pentru penitenciar. Transferul acestor deţinuţi politici a coincis cu numirea, în mai 1952, în fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace-cel mai adesea şi prin exemplul propriu-căpitanul Petrache Goiciu (devenit colonel, atunci când s-a pensionat, în 1959). Fost director al Penitenciarului Galaţi, obişnuit de acolo cu deţinuţi politici de prim rang-în perioadă când a funcţionat ca director acolo au fost depuşi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii)-Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă. Asistat de cel care avea să îi devină ginere, lt. Mihalcea, el a procedat la o rapidă transformare a reeducării prin violentă în una bazată pe muncă şi violenţă. Un protest al deţinuţilor s-a înregistrat la 14 iulie 1958, pornind din camera 86, cea a „frontieriştilor”. Deţinuţii au desprins şi aruncat în curte obloanele de la ferestrele cu vedere spre oraş, au scandat revendicări: Vrem pachet şi vorbitor! Suntem deţinuţi politici! Să vină procurorul! Să vină Crucea Roşie! Ne omoară Goiciu!, au semnalizat cu cearceafuri şi cămăşi albe, au cântat „Destepta-te, Române!”, „Pe-al nostru steag”, „Marseilleza”, s-au baricadat în cameră timp de două zile. Administraţia a intervenit în forţă cu focuri de armă, furtun cu apa al pompierilor, a fost spartă uşă, iar cameră evacuată, rebelii fiind crunt bătuţi, dispersaţi. A urmat anchetă, în regim de pedeapsă, cu 250 de grame de pâine şi o gamelă cu apă caldă la trei zile, bătăi crunte şi un proces în care 22 dintre grevişti au fost condamnaţi pe termene 5 şi 15 ani. Din 1958, la Gherla au fost reluate execuţiile. 28 de condamnaţi politici au fost executaţi intre august 1958 şi iulie 1960. În aceeaşi perioadă au decedat 200 deţinuţi. Teroarea s-a încheiat doar în 1964, atunci când penitenciarul a redevenit un spaţiu pentru deţinuţii de drept comun. (Lucia BAKI)
