Incursiune în tainele Bibliei. Facerea (2)

,,Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cerurile sale. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din locul din care au plecat. Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare“ (Eclesiastul 1, 2-9)

De la Paradisul pierdut spre un lanţ de nenorociri…

Căderea primilor oameni a adus cu sine un lanţ de nenorociri, şi trebuie să înţelegem că nu ,,atragerea sexuală“ a constituit acest păcat, după cum stipulează o anume opinie bigamă, întâlnită din păcate şi la unii dintre părinţii Bisericii primelor veacuri, ci dorinţa primului om de a vrea ,,să fie ca Dumnezeu“, adică mândria, orgoliul, sursa tuturor relelor, pentru că toate pornesc de la mândrie. Zoomorfizarea răului prin şarpele care s-a dus să o înşele mai întâi pe femeie este încărcată de simbolism. Mai apare aici un lucru foarte important: bărbatul, Adam în cazul de faţă, se poartă cu o laşitate ieşită din comun: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat“ (Facerea 3, 12). Trebuie să conştientizăm faptul că cei care au redactat textul Bibliei sau al Sfintei Scripturi nu erau nişte oameni lipsiţi de carte, şi au ştiut să caute simbolismul cel mai profund în tradiţiile pe care le-au redactat, şi care alcătuiesc Biblia. În mod normal ,,Adam“, al cărui nume, pe lângă faptul că este un nume propriu, mai înseamnă şi omenire, trebuia să-şi apere femeia, el nu îşi asumă greşeala, dă vina pe consoarta lui, care este mult mai plăpândă decât el în unele privinţe. Aşadar, prin această ,,neascultare“ de porunca divină, omul cade şi în ceea ce priveşte virtutea, devine fricos, laş. ,,Numele Adam, în afară de faptul că este un nume propriu, are şi sensul de ,,omenire“, un sens care apare în Vechiul testament de vreo 500 de ori aşa încât atunci când numele apare însoţit de articolul hotărât (ha adam) trebuie tradus ca substantiv echivalent cu un nume propriu şi nu ca nume. Cuvântul ,,adm“ apare de asemenea în limba ugarită şi are sensul de ,,omenire“ (J.D. Douglas, Dicţionar Biblic). Primul păcat sau ,,păcatul primordial“ cum i se mai spune, a transformat nu doar ,,firea omului“ ci şi condiţia sa. ,,După autorii capitolelor 4-7 din Facerea, acest prim păcat nu numai că a dus la pierderea Paradisului şi la transformarea condiţiei umane, dar a devenit, într-un fel, izvorul tuturor nenorocirilor care au copleşit omenirea“ (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase). După ce a fost alungat din paradis, cuplul a zămislit doi fii care au preluat şi ,,condiţia căderii“: ura, invidia, orgoliul nesăţios ce a dus la crimă. Prima familie tipic umană, ne-paradisiacă, pământeană, a fost alcătuită din Adam, Eva, Cain, Abel, apoi Set, dăruit ca o mângâiere în locul pierderii lui Abel.

Eva

Am vorbit despre Adam şi care este simbolistica numelui său, să privim puţin spre Eva. ,,Eva a fost cea prin care şarpele l-a făcut pe Adam să mănânce din fructul oprit, şi ca urmare a acestui fapt Dumnezeu a condamnat-o să nască copiii cu durere şi să fie sub stăpânirea (masal be) lui Adam (Gen 3:16). Adam a numit-o după aceea Eva (hawwa, Gen 3,20), ,,pentru că ea a fost mama tuturor celor vii“ (hay). Au fost emise multe teorii cu privire la numele ,,hawwa“. Unii consideră că este o formă arhaică a cuvântului ,,hayya“, ,,lucru viu“. Septuaginta, adoptă această idee şi îl traduce în Gen. 3:20 cu ,,zoe“ viaţă, dar alţii observă o similaritate cu cuvântul aramaic ,,hiwya“, ,,şarpe“, care este legat de o zeitate feniciană ,,hwt“ (care ar putea fi un şarpe), dar la fel ca şi în cazul cuvintelor ,,is“ şi ,,issâ“, textul se pare că nu cere decât asonanţă formală. Numele ,,hawwa“ apare numai de două ori în Vechiul Testament (Gen: 3:20; 4:1), dar cuvântul ,,femeie“ este folosit mai frecvent. În LXX şi Noul Testament apare sub forma ,,Heua“ (Eua în unele ms), care în Vulgata a devenit Heva şi de aici a ajuns să fie Eva în traducerile noastre“. (J.D. Douglas).

Legătura cu miturile sumeriene

Este interesantă părerea unor cercetători între Biblie şi unele mituri sumeriene. ,,O informaţie adiacentă în legătură cu afirmaţia biblică despre Eva este întâlnită în mitul sumerian al zeului Enki. În acest mit, Enki suferă de o serie de boli şi pentru a le trata, zeiţa Ninhursag produce o zeiţă specială. De aceea, când el spune: ,,Mă doare coasta“ (ti; scris cu logogram, care în limba akkadiană era ,,sîlu“, ,,latură, coastă“), ea îi spune că a creat-o pe zeiţa ,,Nin-ti“ (,,Doamna din coastă“) din coasta lui. Dar numele sumerian ,,Nin-Ti“ poate însemna la fel de bine ,,Doamna care face viaţă“. Se poate ca acest mit să reflecte într-o oarecare măsură o naraţiune originală comună cu relatarea din Genesa“ ( J.D. Douglas).

Cain şi Abel

Cain este fiul cel mare al lui Adam şi al Evei, iar la naşterea sa Eva a spus: ,,Am dobândit om de la Dumnezeu“ (Fac. 4.1). Cain era agricultor, Eliade extinde însă ocupaţia sa adăugând-o şi pe cea de fierar ,,Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ“ (Facerea 4,2). De la o jertfă adusă lui Dumnezeu, între cei doi fraţi apare invidia, mai bine zis în inima lui Cain, care este asociată cu uciderea. ,,Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: ,,Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l! După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: ,,Să ieşim la câmp!“ Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât“ (Facerea 4, 3-8). Mircea Eliade vorbeşte aici despre un conflict între două pături sociale. ,,Se poate descifra în acest episod opoziţia dintre cultivatori şi păstori, şi, implicit, apologia acestora din urmă. Totuşi, dacă numele Abel înseamnă ,,cioban“, Cain semnifică ,,fierar“. Conflictul lor reflectă situaţia ambivalentă a fierarului în anumite societăţi pastorale, în care este fie dispreţuit, fie respectat, dar întotdeauna temut. După cum am văzut, fierarul este considerat ,,stăpân al focului“ şi dispune de puteri magice de temut. În orice caz, tradiţia conservată în povestirea biblică reflectă idealizarea existenţei ,,simple şi pure“ a păstorilor nomazi, şi rezistenţa împotriva vieţii sedentare a agricultorilor şi locuitorilor din oraşe“ (Mircea Eliade). Nu degeaba Cain devine ziditor de cetăţi ,,După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh“ (Facerea 4, 17).

Pedeapsă şi răscumpărare

Teologic vorbind, şi nu numai, judecata este doar a lui Dumnezeu, de aceea introducerea pedepsei cu moartea pentru criminali, lait-motiv foarte plăcut în nou-isterizata societate românească, trebuie privită mult mai prudent. Textul Bibliei este cât se poate de clar în acest sens, Cain este pedepsit, dar nu ucis ,,Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: ,,Unde este Abel, fratele tău? Iar el a răspuns ,,Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? Şi a zis Domnul: ,,Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: ,,Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide“. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: ,,Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi“ Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden“ (Facerea 4, 9-16).

Set, al treilea fiu al lui Adam şi al Evei

A fost al treilea fiu al lui Adam şi al lui Eva, născut după uciderea lui Abel, deoarece Eva a spus: ,,Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain“ (Facerea 4, 25). ,,Ar fi inutil să rezumăm descendenţa lui Cain şi a lui Set, spune Eliade, al treilea fiu al lui Adam. Urmând tradiţia atestată în Mesopotamia, în Egipt şi în India, după care primii strămoşi atingeau o vârstă fabuloasă, Adam l-a conceput pe Set la vîrsta de 130 de ani şi a murit 800 de ani după aceea. Toţi descendenţii lui Cain şi ai lui Set s-au bucurat de o existenţă de peste 800 şi 900 de ani“ (Mircea Eliade).

Oameni şi personaje celeste

Urmează apoi o succintă genealogie de la Adam până la Noe (Facerea 5, 1-32), după care avem de-a face cu unul dintre cele mai misterioase pasaje din Biblie, foarte mult disputate din punct de vedere al simbolismului istoriei religiilor, teologic sau din prisma adepţilor UFO. ,,Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime“ (Facerea 6, 1-4). Erich von Daniken scrie: ,,Iată-i că apar din nou aceşti fii ai lui Dumnezeu care se amestecă printre oameni. Şi iată că aici este, de asemenea, vorba pentru prima dată de uriaşi. Uriaşii apar mereu şi pretutindeni, în mitologiile din răsărit şi apus, în legendele de la Tiahuanaco şi în epopeile eschimoşilor. ,,Uriaşii“ apar fantomatic în mai toate scrierile din vechime. S-ar părea, aşadar, că au existat. Ce soi de fiinţe or fi fost oare aceşti ,,uriaşi“? O fi vorba cumva de strămoşii noştri? Poate că ei sunt cei care au clădit acele gigantice construcţii de piatră, mutând de colo-colo, parcă în joacă, blocuri enorme. Sau este vorba despre cosmonauţi stăpâni pe tehnică veniţi de pe altă planetă? Un lucru e sigur: Biblia vorbeşte de ,,uriaşi“ şi îi desemnează drept fii ai lui Dumnezeu, şi aceşti ,,fii ai lui Dumnezeu“ trăiesc printre oameni, împerechindu-se cu fiicele oamenilor“. (Erich von Daniken, Amintiri despre viitor). Legendele Greciei antice îi evocă pe marii eroi, personaje semi-divine, plămădite de zei cu pământencele. Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, Belerofon, Meleagru sunt doar câteva exemple. Să spicuim puţin din epopeea lui Heracle: Zeus se preface în chipul regelui Amfitrion al Tebei, soţul Alcmenei, şi intră în iatacul acesteia plămădindu-l pe marele erou Heracle la greci, Hercule la romani. (Alexandru Mitru, Legendele Olimpului). Avem şi ipoteze teologice creştine în acest sens. ,,Rezultatul încrucişării dintre ,,fiii lui Dumnezeu“ şi fetele oamenilor a fost apariţia pe pământ a unei superrase umane numită, în textul ebraic al Bibliei, ,,gibor“. Efectul genetic şi moral al acestor uriaşi asupra rasei umane a fost devastator. Scopul acestei contaminări drăceşti şi alterarea genetică era distrugerea neamului omenesc pentru a bloca, pentru a zădărnici naşterea Mântuitorului care, potrivit promisiunii lui Dumnezeu, trebuia să se nască din femeie (Gen 3,15). Păcatul îngerilor căzuţi fusese tocmai acesta: în mândria lor, nu puteau admite ca Mântuitorul să ia natura unui om, şi nu a unui înger, superior omului, duh pur. Având în vedere mărturiile unor vestigii de dinainte de potop, savanţii presupun că aceşti uriaşi au realizat, la timpul lor, un progres tehnologic extraordinar, comparabil cu cel din zilele noastre. Cunoşteau probabil şi ingineria genetică“ (Pr. Claudiu Dumea, Îngeri şi diavoli). Este foarte interesant un text al cărţii lui Enoh, redat de preotul romano-catolic, român, Claudiu Dumea, în lucrarea mai sus amintită: ,,Azael i-a învăţat pe oameni să facă săbii, pumnale, scuturi, zale, şi i-a făcut să cunoască metalele şi arta de a le lucra şi brăţările şi podoabele şi folosirea antimoniului, trucarea sprâncenelor şi toate tipurile de pietre preţioase şi toate vopselele. Le-a sădit o poftă puternică de aur, i-a împins la desfrâu şi au fost scoşi de pe calea cea dreaptă. Semiazd i-a învăţat să facă farmece. Armorosthe i-a învăţat să desfacă farmecele, Baraqyal i-a învăţat astrologia, Kobabel, Zodiacul, Ezequeel, să citească în nori, Araquil, să cunoască semnele pământului, Shamisial, semnele soarelui, Sariel, mersul lunii. Azael ( sau Azazel, nume de diavol) i-a învăţat pe oameni toată nedreptatea pe pământ şi a descoperit secretele eterne care erau păstrate în cer, iar oamenii se sforţau să le înveţe“. Mircea Eliade sintetizează: ,,Un episod curios marchează această epocă prediluvială: unirea anumitor fiinţe celeste, ,,fiii lui Dumnezeu“, cu fiicele oamenilor care le-au dăruit copii ,,vestiţii viteji din vechime“ ( 6:1-4). Este vorba, foarte probabil, de ,,îngeri căzuţi“. Istoria lor va fi amplu relatată într-o carte târzie (Enoch VI-XI), ceea ce nu implică însă în mod necesar concluzia că mitul nu era cunoscut înainte. Într-adevăr, găsim credinţe analoage în Grecia veche şi în India: este epoca ,,eroilor“, personaje semidivine a căror activitate s-a desfăşurat înainte de începuturile timpurilor actuale (,,în zorii istoriei“) adică în momentul în care instituţiile specifice fiecărei culturi erau pe punctul de a fi instaurate“ (Mircea Eliade). (Ştefan BOTORAN) (Va urma)