Incursiune în tainele Bibliei: Facerea. Document

Vom începe această incursiune în misterele Cărţii Sfinte începând cu un lucru esenţial: Vechiul Testament este, atât pentru evreii credincioşi, cât şi pentru creştini, un izvor al revelaţiei care, pentru creştini se continuă cu Noul Testament. Atât pentru Vechiul, cât şi pentru Noul Testament, a fost stabilit un canon.

Canonul Vechiului Testament

,,Canonul Vechiului Testament s-a format cu încetul, pe măsură ce apăreau diferitele cărţi. Prima atestare a faptului că aceste cărţi constituiau o colecţie bine precizată, o găsim în Cartea …Regilor, capitolul 22, versetul 8, şi în Cartea 2 a Cronicilor, capitolul 34, versetul 14, unde se vorbeşte despre ,,Cartea Legii“, care a fost regăsită după ce fusese pierdută un timp“ scrie Ioan Vasile Botiza în lucrarea ,,Introducere în studiul Sfintei Scripturi“. (Ioan Vasile Botiza, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, 2005, p 20). El vorbeşte despre Cartea 2 a Regilor, capitolul 22, versetul 8 dar în ediţia siondală a Bibliei din 2015 avem capitolul 22 din Cartea IV a Regilor după cum urmează: ,,Iar Hilchia arhiereul a zis către Şafan scriitorul: Am găsit în templul Domnului Cartea Legii. Apoi Hilchia a dat lui Şafan cartea şi el a citit-o“. Indicaţia în ceea ce priveşte Cartea Cronicilor corespunde întru totul: ,,Când au luat ei argintul care se adusese în templul Domnului, atunci Hilchia preotul a găsit Cartea legii Domnului, care fusese dată prin mâinile lui Moise“. (II Paralipomena, 34, 14). La evrei, Legea însemnând cele cinci cărţi ale lui Moise. ,,Or evreii au desemnat întotdeauna prin ,,Lege“ cele cinci cărţi ale lui Moise, considerate împreună, motiv pentru care aceste cărţi nici nu au titlu, ci sunt desemnate doar prin primele cuvinte cu care încep. Primul canon ebraic s-a format după întoarcerea evreilor din robia babilonică (538 î.Hr.) şi este atribuit lui Ezdra, sau un urmaş apropiat de-al lui“. (Ioan Vasile Botiza). Canonul scripturistic al Vechiului Testament se înfăţişează astfel: Thora sau ,,Legea“ compusă din Geneza sau Facerea, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. A doua parte importantă este ceea ce evreii denumesc ,,Hanabiim harişonim“, adică ,,Profeţii cei dintâi“ din care fac parte cartea lui Iosua, Judecătorii şi cărţile Regilor. În unele ediţii primele două cărţi ale Regilor sunt numite cărţile lui Samuel, de la numele proorocului care i-a uns pe primii regi ai Israelului. Urmează apoi ,,Hanabiim haacharonim“ sau ,,Profeţii ulteriori“ în următoarea ordine- Isaia, Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece (Ozeea, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Miheea, Naum, Abacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Malahia). Ultima parte este ,,Ketubim“ sau ,,Hagiografii“ şi ea cuprinde ,,Tehilim“ adică ,,Psalmii“, Pildele lui Solomon (N.R- în unele ediţii se numesc Proverbele), Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Ecleziastul, Ester, Daniel, Ezra împreună cu Neemia şi cărţile Cronicilor.

Septuaginta

,,La scurt timp după moarta lui Alexandru cel Mare la Babilon (323 î.Hr.), prin împărţirea imperiului său între ,,diadochi“ (urmaşi), Țara Sfântă intră sub stăpânirea Egiptului, iar regele Ptolemeu II Filadelful dă dispoziţie evreilor să traducă Biblia pentru vestita Bibliotecă (Mouseion) din Alexandria. Legenda spune, că la traducere au lucrat 70 de rabini, fiecare separat, iar la sfârşit, confruntându-se traducerile, s-a constatat, că erau identice. Traducerea aceasta poartă numele de ,,Septuaginta“ (Şaptezeci), sau ,,Versiunea Alexandrină“. Acestui text i s-au adăugat în secolele III-I î.Hr. următoarele: Cartea Iuditei, Cartea lui Tobia, Cărţile 1 şi 2 ale Macabeilor, Cartea Înţelepciunii, Ecleziasticul (,,Înţelepciunea lui Sirah“) şi Cartea lui Baruch (cu epistola lui Ieremia), precum şi unele completări din Cartea Esterei şi capitolele 13 (Istoria Susanei) şi 14 (Bel şi Balaurul) ale cărţii lui Daniel. Astfel a luat naştere Biblia Grecească, sau ceea ce numim azi ,,Septuaginta“, iar canonul după care este orânduită este puţin diferit ca ordine de succesiune şi grupaj al cărţilor; el fiind cunoscut sub numele de ,,Canon Alexandrin“. Acest canon împarte cărţile Sfintei Scripturi în cărţi ,,istorice“, ,,didactice“ şi ,,profetice“. (Ioan Vasile Botiza, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Târgu Lăpuş, p. 20-21) Pentateuhul (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deutenoromul), Iosua, Judecătoi, Rut, Regi, Cronici, Ezdra, Neemia, Tobia, Iudita, Ester, Macabei reprezintă cărţile istorice. Cartea lui Iov, Psalmii, Pildele, Ecleziastul,, Cântarea Cântărilor, Cartea Înţelepciunii, Ecleziasticul (,,Înţelepciunea lui Iisus, Fiul lui Sirah“) constituie cărţile didactice. Urmează apoi cărţile profetice cu Ozea, Amos, Micheea, Ioel, Abdia, Iona, Naum, Abacum, Sofonie, Ageu, Zaharia, Malahia, Isaia, ieremia, Baruch, Plângerile lui ieremia, Ezechiel, Daniel. ,,Acest text era utilizat în viaţa de toate zilele de către evrei, fie în greceşte, fie în arameeană, şi tot pe acesta l-a utilizat Mântuitorul şi apostolii, respectiv textul ebraic (,,Cele 24 de Cărţi“) servind doar la citirile din Sinagogă, la serviciul divin. Acest text a fost folosit şi în Biserică până la apariţia primelor traduceri vechi (siriană, latină, etiopiană, coptă, armeană); acest text a fost citat în cărţile Noului Testament“ spune Ioan Vasile Botiza.

Religia cărţii

,,Religia lui Israel este, prin excelenţă, religia Cărţii. Acest corpus scripturar este constituit din texte de vârste şi de orientări diverse, reprezentând, desigur, tradiţii orale destul de vechi, dar reinterpretate, corectate şi redactate în cursul mai multor secole şi în medii diferite“ spune Mircea Eliade în  ,,Istoria credinţelor şi ideilor religioase“. (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, Chişinău, 1992, p. 170). Sunt indicate patru surse ale redactării Pentateuhului: iahvistă, elohistă, sacerdotală şi deuteronomică. ,,Probleme puse de izvoarele şi redactarea Pentateuhului, adică primele cinci cărţi ale Legii (torah), sunt considerabile. Pentru scopul nostru, este suficient să amintim că sursele au fost desemnate prin termeni de: sursă iahvistă pentru că acest izvor, cel mai vechi (sec. al X-lea sau al IX-lea ), îl numeşte, pe Dumnezeu, Iahve, elohistă (ceva mai recent: ea foloseşte numele Elohim- ,,Dumnezeu“), sacerdotală (cea mai recentă: opera preoţilor, ea insistă asupra cultului şi a Legii) şi deuteronomică (acest izvor se găseşte exclusiv în cartea Deuteronomului)“. (Mircea Eliade) Evreii au fost interesaţi mai mult de raporturile lor cu Dumnezeu decât de o istorie a originilor, dar acest lucru este înţeles mai mult după o anumită epocă, şi de o anumită elită religioasă. În toate religiile găsim o elită, o castă sacerdotală, care a intermediat între oameni şi divinitate sub diferite forme, ritualuri, concepte. Dacă depăşim contextul religios din care facem parte, şi vom privi cât se poate de obiectiv, la rece, prin prisma cercetătorului, vom observa că şi preoţii creştini constituie o elită. Aici se văd diferite forme, unele chiar protocultiste, îmbrăcând o formă naţională, vezi mai ales ideile ortodoxiei greceşti şi tot felul de viziuni, pe care unii le-ar considera fantasmagorice. Un exemplu elocvent îl constituie profeţiile lui Paisie Aghioritul: între NATO şi ruşi va izbuncni războiul, Turcia va fi distrusă iar Bizanţul se va restabili. Chiar şi la noi se pot observa asemenea interpretări. Adevărul este că trebuie să faci parte dintr-o tradiţie religioasă, pe care să o respecţi. Asistăm în unele medii la o ,,reiudaizare“ chiar a creştinismului, importanţa fiind pusă mai mult pe formă decât pe fond.

Facerea

Cuvântul care zideşte, dătător de viaţă, apare în prim plan: ,,La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie lumină! Şi a fost lumină…“. (Biblia sau Sfânta Scriptură…, Facerea 1, 1- 3…s.a.) Facerea reflectă ,,concepţii mai vechi decât saga lui Avraam“ după cum spune Mircea Eliade. ,,Imaginea oceanului primordial, deasupra căruia pluteşte un zeu creator, este foarte arhaică. Totuşi, tema zeului plutind deasupra abisului acvatic nu este atestată în cosmogonia mesopotamiană, deşi mitul relatat în ,,Enuma eliş“ a fost probabil familiar autorului textului biblic. (Într-adevăr, oceanul primordial se numeşte în ebraică tehom, termen solidar etimologic cu babilonianul tiamat). Creaţia propriu-zisă, adică organizarea ,,haosului“ (tohu wa bohu), este efectuată prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. El a zis: ,,Să fie lumină…Etapele succesive ale creaţiei sunt săvârşite întotdeauna prin cuvântul divin. ,,Haosul“ acvatic nu este personificat şi, prin urmare, nu este ,,învins“ într-o luptă cosmogonică. Această povestire biblică prezintă o structură specifică: 1) creaţia prin Cuvânt; 2) a unei lumi care este ,,bună“; şi a vieţii (animale şi vegetale) care este ,,bună“ şi pe care Dumnezeu o binecuvântează…; 4) în fine, opera cosmogonică este încununată de facerea omului. În a şasea şi ultima zi, Dumnezeu spune: ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele…“ etc. Nicio întâmplare spectaculoasă (luptă de tip Marduk-Tiamat), nici un element ,,pesimist“ în cosmogonie sau în antropogonie (lumea formată dintr-o Fiinţă primordială ,,demonică“- Tiamat- omul modelat din sângele unui arhi-demon, Kingu). Lumea este ,,bună“ şi omul este o ,,imago dei“; el locuieşte, ca şi Creatorul şi modelul său, în Paradis. Totuşi, aşa cum Facerea nu întârzie să sublinieze, viaţa este grea, deşi a fost binecuvântată de Dumnezeu, şi oamenii nu mai locuiesc în Paradis. Dar aceasta este rezultatul unei serii de erori şi păcate ale strămoşilor. Ei sunt aceia care au modificat condiţia umană. Dumnezeu nu are nicio vină în această deteriorare a capodoperei sale. Ca şi pentru gândirea indiană post-upanişadică, omul, mai exact speţa umană, este rezultatul propriilor sale acte“. (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase…, p. 172)

Primii oameni şi mitul androginului

,,În ce priveşte creaţia primului om din lut, tema era cunoscută, aşa cum am văzut, din Sumer. Mituri similare sunt atestate aproape peste tot în lume, din Egiptul antic şi Grecia până la populaţiile ,,primitive“. Ideea de bază pare aceeaşi: omul a fost format dintr-o materie primă (pământ, lemn, os) şi a fost animat prin suflarea creatorului său. Altfel spus, aşa cum am văzut cu privire la un mit sumerian, prin ,,forma“ şi prin ,,viaţa“ sa omul împărtăşeşte, întrucâtva, condiţia creatorului. Numai corpul său aparţine ,,materiei“. Crearea femeii pornind dintr-o coastă scoasă din trupul lui Adam poate fi interpretată ca indicând androginismul Omului primordial. Concepţii similare sunt atestate în alte tradiţii, inclusiv acelea trransmise de anumiţi midraşim. Mitul androginului ilustrează o credinţă destul de răspândită: perfecţiunea umană, identificată în Strămoşul mitic, comportă o unitate care este în acelaşi timp o totalitate. Vom judeca importanţa androginiei discutând anumite speculaţii gnostice şi hermetice. Să precizăm că androginia umană are ca model bisexualitatea divină, concepţie împărtăşită de numeroase culturi“ spune Mircea Eliade. (Istoria credinţelor şi ideilor religioase…, p. 173) ,,Adăugăm că, în numeroase tradiţii, îngropându-se omul, ,,spiritul“ se întoarce lângă creatorul său celest, şi trupul este redat pământului. Dar acest ,,dualism“ antropologic a fost respins de către autorii biblici, ca, de altfel, de către majoritatea contemporanilor lor din Orientul Apropiat. Abia destul de târziu noi concepţii antropologice au propus o soluţie mai îndrăzneaţă. Bisexualitatea divină este una din multiplele formule de ,,totalitate/unitate“ semnificată de unirea perechilor de contrarii: feminin-masculin, vizibil-invizibil, Cer-Pământ, lumină-întuneric, dar şi bunătate-răutate, creaţie-distrugere, etc“ explică Mircea Eliade. Profesorul şi cercetătorul A.E. Wilder-Smith spune cu privire la crearea primilor oameni: ,,În pofida tuturor eforturilor eroice ale evoluţioniştilor teişti de bună credinţă, va fi desigur foarte greu să interpretăm în mod sincer relatarea biblică despre origini într-un context consecvent evoluţionist. Oare relatarea originii Evei din coasta lui Adam, în urma unei miraculoase intervenţii chirurgicale, nu este suficientă pentru a dovedi că Biblia nu descrie aici un proces natural oarecare de evoluţie întâmplătoare, modificat prin selecţia naturală de-a lungul a milioane de ani? Eva a fost luată în timpul unui somn adânc direct din coasta lui Adam, ceea ce nu poate fi, prin orice efort de imaginaţie, o descriere a unor procese evolutive. De ce nu l-a înzestrat Domnul Dumnezeu pe Adam cu o soţie para-adamică potrivită, dacă a dorit să creeze rasa umană din ei prin mijloace şi procese ,,naturale“ de reproducere? Astăzi ne este cunoscut din lucrările de cultivare a ţesuturilor că, în lipsa unei creaţii, o metodă bună de a reconstrui un organism cu proprietăţi genetice şi rasiale identice a ţesuturilor, exact aşa cum ni se relatează originea Evei în Biblie. Relatarea Bibliei despre originea Evei din coasta lui Adam ar mai putea avea atât o semnificaţie simbolică, cât şi una pur fizică, de ordin chirurgical. Orice bărbat, psihologic vorbind, posedă o umbră de feminitate în personalitatea sa, care compensează natura sa dominant masculină. Aşadar, originea Evei din coasta lui Adam ar putea reprezenta o separare simbolică a două sexe combinate, prezente la origine în Adam. Aşa cum ştim, Hristos ne-a învăţat că la înviere nu va mai exista o separare a sexelor, omul înviat fiind aidoma îngerilor, nici parte bărbătească, nici parte femeiască. Aceasta înseamnă că starea finală sau eternă a omului, în care cele două părţi, masculină şi feminină, sunt unite într-o singură fiinţă, ar putea reflecta starea iniţială a omului, în care fiinţa unică Adam reprezenta întreaga posteritate de bărbaţi şi femei. Acest lucru ar reflecta, în afară de aceasta, poziţia scripturală, conform căreia starea eternă va poseda factori comuni cu Paradisul sau grădina lui Dumnezeu de la începutul creaţiei. Sfârşitul reflectă începutul într-un mod similar concepţiei lui Einstein despre spaţiul curbat- cu alte cuvinte, dacă privim fix drept înaintea noastră, în spaţiu, descoperim că ne uităm la partea din spate a capului datorită tocmai curburii spaţiului. Dacă luăm Biblia în serios, relatarea intrării în scenă a Evei elimină fără nicio îndoială posibilitatea unui proces evolutiv ,,natural“ de milioane de ani drept singura explicaţie a originii omului. Relatarea biblică este aceea a unei origini evident miraculoase şi non-uniformitariene (non-actualiste), cel puţin în cazul femeii. Ea reprezintă o rupere completă de metodele normale de reproducere din întreg regnul animal superior. Oricâtă imaginaţie am avea, nu putem în nici un caz să facem apel la procesele evolutive pentru a explica acest fapt“. (A.E. Wilder-Smith, Originea şi destinul omului, Wheaton, SUA,t 2004, Editura Agape,  Făgăraş, p. 24)

Nostalgia paradisului pierdut

Păcatul originar constituie şi astăzi o noţiune plină de consecinţe pentru dogmatismul creştin şi ebraic. Capitolul 3 din cartea Facerii ne prezintă această ,,cădere primordială“ şi consecinţele ei pentru omenire. Aici avem de-a face cu mai multe tradiţii şi legende, iar mulţi istorici ai religiilor au făcut paralele între diferitele culturi. ,,Grădina Edenului, cu fluviul său care se desfăcea în patru braţe şi ducea viaţă în cele patru regiuni ale pământului, cu arborii pe care Adam trebuia să-i păzească şi să-i cultive, ne aminteşte imageria mesopotamiană. Probabil că, şi în acest caz, povestirea biblică utilizează o anumită tradiţie babiloniană. Dar mitul unui Paradis originar, locuit de Omul primordial, şi mitul unui loc ,,paradiziac“ greu accesibil oamenilor, erau cunoscute dincolo de Eufrat şi Mediterană. Ca toate ,,Paradisurile“, Edenul se află în Centrul Lumii, acolo de unde izvorăşte fluviul cu patru braţe. În mijlocul grădinii se înălţau arborele vieţii şi arborele cunoştinţei binelui şi răului (2,9). Iahve i-a dat omului această poruncă: ,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (2:16-17). O idee, necunoscută în altă parte, se degajă din această interdicţie: valoarea existenţială a cunoaşterii. Cu alte cuvinte, ştiinţa poate să modifice structura existenţei umane. Totuşi, şarpele reuşeşte să o ispitească pe Eva. ,,Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi voi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (3: 4-5). Acest episod, destul de misterios, a dat naştere la interpretări nenumărate“. (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase…, p. 174) Şarpele reprezintă un model arhetipal în culturile lumii. ,,Simbolismul şarpelui transgresează graniţele dintre materie şi spirit: întruchiparea materiei primare, a pământului şi a apei, a amestecului dintre elementele naturii, el este, concomitent, şi o încarnare a raţiunii supreme, a Logosului divin sau a inteligenţei satanice (funcţie pe care o capătă şarpele din paradis în mitul biblic)“. (Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale,  Arhiepiscopia Timişoarei, 2007, p. 587) Nu poţi vorbi despre Biblie doar într-un anume context dogmatic şi religios, scoţând-o din rândul marilor tradiţii şi mitologii culturale. ,,Fundalul aminteşte o emblemă mitologică binecunoscută: Zeiţa goală, Arborele miraculos şi păzitorul său, Şarpele. Dar în locul unui erou care triumfă şi ia în stăpânire simbolul Vieţii (fruct miraculos, fântâna tinereţii, comoara etc.), povestirea biblică îl prezintă pe Adam victimă naivă a perfidiei şarpelui. În fond, avem de a face cu o ,,imortalizare“ ratată, precum aceea a lui Ghilgameş. Căci, odată ajuns omniscient, egal ,,zeilor“, Adam putea să descopere Arborele Vieţii (de care Iahve nu îi vorbise) şi să devină nemuritor. Textul este clar şi categoric: ,,Iahve Dumnezeu a spus: ,,Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci! (3:22) Şi Dumnezeu a alungat perechea din Paradis şi a condamnat-o să muncească spre a-şi câştiga existenţa. Pentru a reveni la scenariul evocat adineaori- Zeiţa goală şi Arborele miraculos păzit de un dragon- şarpele Facerii a izbândit, la urma urmei, în rolul său de ,,paznic“ al unui simbol al Vieţii sau al tinereţii. Dar acest mit arhaic a fost radical modificat de către autorul legendelor biblice. ,,Eşecul iniţiatic“ al lui Adam a fost reinterpretat ca o pedeapsă pe deplin justificată: neascultarea sa trăda orgoliul său luciferic, dorinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu. Era cel mai mare păcat pe care creatura putea să-l comită împotriva Creatorului. Era ,,păcatul originar“, noţiune plină de consecinţe pentru teologiile ebraică şi creştină. O viziune asemănătoare a căderii nu putea să se impună decât într-o religie centrată pe atotputerea şi gelozia lui Dumnezeu. Aşa cum ne-a fost transmisă, legenda biblică arată autoritatea crescândă a monoteismului iahvist“. (Mircea Eiade, Istoria…, p. 174-175). Urmează apoi blestemul divin, ce poartă conform Tradiţiei creştine şi o promisiune a regenerării spiţei umane tot prin femeie: ,,Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţăpa călcâiul“. (Facerea 3, 15). De aceea se vorbeşte despre mama lui Iisus că este ,,femeia din protoevanghelie“, cum mai este numit acest paragraf din cartea Facerii, în care se vorbeşte despre blestemul lui Dumnezeu. Prin Naşterea lui Hristos, capul şarpelui este zdrobit în viziunea creştină. (Ştefan BOTORAN) (Va urma)