23 august a fost sărbătorită ca zi naţională începând cu anul 1948 până în 1990. Întreaga ţară era în sărbătoare, un prilej de fastuoase serbări şi omagii pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu. La această dată, în 1944, România a întors armele şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Armata sovietică aflându-se deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele Mihai îşi dădea acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Ion Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului categoric al acestuia, regale l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor.
Un pic de istorie
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în prima fază au sprijinit alianţa cu Germania. Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziţioniste. La 23 august 1944 Regele Mihai şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat „Proclamaţia către ţară”, prin care anunţa revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.
Lupte pe teritoriul României
Principalele acţiuni la care armata română a participat în 1944 au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie şi vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflaţi în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuaţi 35.857 (54,61%). Cu unităţile refăcute, cele două armate române, a 3-a şi a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”. În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum şi produse industriale. România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti (Operatiunea Tidal Wave).
Fortele române pe frontul de vest
La 12 septembrie, România semnează Armistitţul cu Naţiunile Unite, asumându-şi obligaţia de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare. România participa la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldaţi. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenţei sovietice în România.
Exilul forţat al regelui Mihai
În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaţilor apuseni, un stat duşman învins. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat şi înlocuit cu guvernul Rădescu (decembrie 1944 – martie 1945), unde sunt incluşi reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiţia (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Deşi URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperarea Cadrilaterului (regiune locuita în majoritate de bulgari), totuşi contribuţia României de partea Aliaţilor nu ramâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea şi Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1918. Nordul Bucovinei şi partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, împreună cu o parte din fosta Republică Sovietica Socialistă Autonomă Moldovenească, a constituit o nouă republică a URSS denumită ,,RSS Moldovenească”. Aceasta a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova. La 6 martie 1945, Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu dominantă comunistă, care deţinea 14 ministere. Pentru a-şi atrage simpatia populaţiei, acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pamânt, care sunt date la 900.000 de familii de ţărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe ,,greva regală”. Între 7 şi 18 mai are loc procesul mareşalului Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareşalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniştii asociază pe mareşal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea. La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele reale indicau victoria decisivă a Partidului Naţional Ţărănesc, rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular). La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădau, liderii Partidului Naţional Ţărănesc sunt arestaţi şi trimişi în judecată (vor fi condamnati la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi plecarea acestuia în exil forţat.
Procesul si moartea
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din Bucureşti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei. Tribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi în absenţă, care nu şi-au mai executat pedeapsa. Raportul oficial a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: ,,Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va ramâne nici măcar cenuşa mea”. După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: ‘Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!’, după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mâna şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşca de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceea puşca s-a blocat şi ea. A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţă. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri în cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort.” Sentinţa din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel Bucureşti la 5 decembrie 2006. În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946. Soţia mareşalului, Maria Antonescu (Rica) a fost arestată în septembrie 1944 şi deţinută în custodie sovietică până în 1946. Retrimisă în România a fost pusă sub arest la domiciliu. În 1950 a fost judecată şi condamnată pentru crime economice în cadrul colaborării sale cu „Centrala Evreiască – CE” condusă de criminalul de război Radu Lecca. După cinci ani de detenţie, a fost exilată în satul Borduşani din Bărăgan. A decedat în 1964.
