Rezistenţa Anticomunistă: Aiud, calvarul foştilor deţinuţi politic

•  Este închisoarea comunistă în care luptătorii anticomunişti din Ţara Făgăraşului au suferit chinuri cumplite

„Voi, cei care aţi mai rămas spuneţi şi scrieţi despre tot uraganul de ură şi minciună care a desfigurat şi otrăvit mintea şi inima omului în acele vremi satanizate, spuneţi şi scrieţi pentru însănătoşirea şi înnobilarea sufletului” era îndemnul avocatului  Virgil Mateiaş, fostul prefect al judeţului Făgăraş, care a fost încarcerat în închisoarea de la Aiud condusă de torţionarul Gheorghe Crăciun. Mulţi făgărăşeni au suportat chinurile acestei cumplite închisori în regimul comunist. Unii dintre ei au descris calvalul de la Aiud în cărţile de memorii editate după Decembrie 1989. În primavara anului 1948, odată cu instalarea la putere a comuniştilor, se va instaura un regim crunt de exterminare.  Valurile  de arestări vor umple închisorile din întreaga ţară.  Deţinutul intrat pe poarta Aiudului începând cu 1948 era supus unui ritual umilitor al numărării, identificarii, percheziţiei, confiscărilor. Nou-sosiţii erau cazaţi temporar pe sectii, apoi repartizaţi, după situaţie, condamnare sau antecedente, pe Celular, în Zarcă sau la izolare. Foştii detinuţi politici ărturisesc  cum zilnic, în perioada 1949-1951, 6-7 trupuri neînsufletite ieşeau pe poarta închisorii pentru a fi îngropate pe Râpa Robilor.  În închisoarea de la Aiud au fost încarceraţi legionari, criminali de război, intelectuali (avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, profesori, preoţi, scriitori, subofiţeri, ziarişti),  cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi.   În memoria victimelor Aiudului a fost edificat un momument care a fost amplasat în apropierea Râpei  Robilor, acolo unde au fost aruncate cadavrele celor decedaţi în această închisoare. Monumentul numit ,,Calvarul Aiudului”, a cărui construcţie a început în anul 1992, din initiativa AFDPR, reprezintă un templu al durerii. Perechi de cruci, înalte de 6 m, reprezentând oameni martirizaţi, fraţi prin moarte nu prin naştere. Monumentul este înalt de 18 m, lat de 6 m şi lung de 7 m. Pe acest amplasament au fost ridicate o capelă cu hramul Sf. Cruci, un osuar în care au fost puse osemintele găsite pe Râpa Robilor. În fiecare an la 14 septembrie, de praznicul ,,Sfintei Cruci” se comemorează victimele  regimului comunist care au sfârşit în penitenciarul de la Aiud.

Avocatul Virgil Mateiaş, ultimul eliberat de la Aiud

„Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferinţă şi seriozitate.  Atât de profunde şi de agonice au fost suferinţele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual şi, intrând neîngrijit în intimitatea lui, savârseşti o împietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi. Rostul jertfei  impune modestie, decenţă, tăcere. Suntem datori a spune întreg adevarul, numai adevarul şi a nu ascunde nimic din ceea ce ştim, cu puterea unui jurământ“ . Virgil Mateias a fost condamnat la 20 de ani de închisoare fiind considerat ca unul dintre cei mai importanţi capi legionari rămaşi în ţară. A trecut prin închisoarea Ocnele Mari, unde în primavara lui 1951,  începea reeducarea după modelul Piteşti. Timp de 6 luni, Virgil Mateiaş a refuzat demascarea camarazilor săi şi reeducarea prin bătaie, schingiuire şi înfometare. Poziţia lui constantă privind practica de reeducare a dus la desfiinţarea acestui mod de tortură. La 31 august 1953, lagărul de la Ocnele Mari s-a desfiinţat. Deşi toţi camarazii lui au fost mutaţi la Gherla, directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu, l-a reţinut doar pe Mateiaş: „Să văd cum îi şade unei trupe fără general şi unui general fără trupă“. A rămas singur în celulele de la Ocnele Mari,  cu  şobolanii, şoarecii şi cucuvelele, până la  23 octombrie 1953, când a fost mutat la Brasov, apoi la Securitatea Făgăraş, unde  securistul Brăila, un monstru,  îl va chinui în chip barbar.  A urmat  închisoarea de la Codlea, apoi, în luna martie 1954, a fost mutat la Văcăreşti.  A fost readus la Braşov şi din nou  la Codlea.  A fost judecat împreună cu Ioan Dare şi Mitu Banea, care au fost puşi în libertate, dar el a rămas.   După 8 ani de detentie, abia în 14 octombrie 1955, a fost pus în libertate prin clasarea dosarului, nefiind motive legale de trimitere în judecată.   În noaptea de 12 februarie 1958 a fost din nou arestat, iar anchetele au reînceput. Prin procesul început la  9 aprilie  1959, a  fost condamnat la 20 de ani de detenţiune grea pentru crimă şi uneltire împotriva clasei muncitoare. A fost depus la Jilava, iar din 1962  a început reeducareala  Aiud.   Toţi legionarii erau obligaţi să ţină discursuri patetice în care să-şi prezinte greşelile pe care le-au făcut, să înşire o serie de atrocităţi, exagerări şi minciuni şi să-şi blesteme conducătorii. Virgil Mateias nu s-a supus acestor metode. Teroarea, presiunea şi constrângerea continuau să macine rezistenţa oamenilor. Adunările deţinuţilor se încheiau întotdeauna prin sfâşieri sufleteşti. A  vorbit şi Mateias. Atunci a reuşit să spună tot adevărul, acuzând pe cei vinovaţi şi laudând pe cei drepţi şi fideli idealurilor de dreptate. Se aştepta atunci să fie  pedepsit. A urmat ancheta, a fost dezbrăcat, percheziţionat şi dus împreună cu Ştefan Dinescu, Toader Socaciu, Nicolae Biriş, Nicolae Popa, învăţătorul Ionică, la izolator unde au stat 20 de zile. „Celulele erau reci, fără pat, fără foc, cu tinete fără capac, cu haine de doc zdrenţuite şi mâncare numai a treia zi, un turtoi şi un polonic de apă caldă în care pluteau câteva boabe de arpacaş. Se lăsase un frig aspru. Picioarele goale în bocancii rupţi. Fără somn, cu mişcare prin celula mică şi ursuză, vreme de 17 ore pe zi, cu repaus pe marginea tinetei îngheţate“ era mărturia lui Virgil Mateiaş.    În octombrie 1962 au fost mutaţi în Zarca. După numai 3 zile, Virgil Mateiaş a fost adus din nou la izolare pe motiv că se descălţase. În 4 zile şi 4 nopţi a îndurat condiţiile inumane ale izolatorului. „Am făcut din această încercare un prilej de interiorizare, rugându-mă şi cântând. Acest du-te-vino între Zarcă şi izolator a mai durat. Era decembrie, ger, fereastra era spartă şi deschisă, aceleaşi haine şi bocanci rupţi şi acelaşi gardian cu inima împietrită. În acele condiţii, la 6 decembrie, mi-a batut Moş Nicolae la uşă şi a rămas în chip nevăzut cu mine“ scria av. Virgil Mateiaş. Această nesfârşită şi nedreaptă izolare era una din marile atrocităţi ale PCR pentru motivul că Virgil Mateiaş ar fi boicotat reeducarea.   La 3 octombrie 1963 un prim lot de deţinuţi a fost eliberat. Au urmat apoi şi altele. Virgil Mateias ramânea în continuare încarcerat. În primavara anului 1964 a fost scos la muncă unde s-a calificat zidar. Reeducarea continua. Aproximativ 100 de legionari din Zarcă au fost supuşi unui regim de exterminare: izolaţi, hrăniţi cu gogonele murate sau numai cu ciorbă. Erau aruncate căldări cu apă în hârdaiele care veneau de la bucătărie. În 16 aprilie 1964 se dăduse decretul de eliberare. Abia în iulie 1964 colonelul Gheorghe Crăciun, şeful închisorii, i-a anunţat că sunt oameni liberi. La plecarea din închisoare, Virgil Mateiaş a răbufnit într-un şir de cuvinte în faţa tuturor legionarilor condamnaţi de comunişti: „ Cu aceste gânduri trec şi eu azi pragul închisorii, care timp de 16 ani m-a ascuns cu puterea unei pasiuni ispititoare şi amare“. Atunci, colonelul Craciun i-a cerut lui Mateiaş  să-i lase discursul scris pe peticul de sac. A plecat cu ultimul lot de la Aiud. „Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne şi ne-am risipit pe tot cuprinsul ţării, să înnodăm firul rupt al unei vieţi care ne-a întins fără milă cupa ei de mătragună“scria av. Vrgil Mateiaş. Era 31 iulie 1964.

Olimpiu Borzea: ,,La Aiud, m-au aruncat într-o celulă cu apă şi motorină pe jos, alături dedeţinuţii bolnavi de TBC”

Procesul în care a fost judecat învăţătorul  Olimpiu Borzea din Viştea de Jos de către Tribunalul Militar Cluj a avut loc în perioada 15 – 20 iulie 1957, la Sibiu. A fost condamnat la moarte pentru  ,,complicitate la crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR, complicitate la crimă de acte de teroare şi constituire de bande în scop terorist şi delictul de deţinere ilegală de arme”. Conform Sentinţei nr. 136/15 iulie 1957 reprezentanţii tribunalului l-au caracterizat ca fiind un element pervers şi duşman de moarte al regimului. A fost încarcerat la închisoarea Uranus din Bucuresti, de unde a făcut recurs, care a fost respins. A cerut şi graţierea, dar fără rezultat.   Timp de şase luni a fost ţinut cu lanţuri la mâini şi la picioare şi anchetat. La sfârsitul lunii noiembrie 1957, Olimpiu Borzea a trăit cele mai cumplite momente din viaţa lui. Urma punerea în executare a sentinţei, adică împuşcarea.  Olimpiu Borzea a fost pus într-o celulă îngustă cât o cabină de telefon cu arma în poziţie de tragere, la câţiva centimetri de faţa lui. După un timp a fost  anunţat că pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. În iulie 1958 Olimpiu Borzea a fost mutat în lanţuri şi cu pază dublă la Aiud. Comandantul acestei închisori era atunci un evreu numit Koler. În temniţa din Aiud, Olimpiu Borzea s-a îmbolnăvit de TBC. „Am fost băgat într-o celulă alături de toţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză. Aici toate saltelele şi paturile erau pline de sânge şi îmbâcsite de mizerie. Camerele de detenţie nu au fost deparazitate sau curăţate înainte de a ajunge noi aici“ relata Olimpiu Borzea.  Din zi în zi starea sănătăţii lui se agrava. Tuşea în continuu şi scuipa sânge. După zile de suferinţă a fost dus la spitalul închisorii. Chiar dacă nu primea tratamentul necesar, era mai bine decât în celulă. Această situaţie a durat până când comandant al închisorii a fost numit colonelul Gheorghe Crăciun, cel care l-a răpit şi anchetat  la Braşov, unde era comandantul Securităţii. Prima măsură pe care Crăciun a luat-o a fost să transforme capela religioasă din incinta închisorii în celulă, pentru izolarea deţinuţilor. „Era luna noiembrie. Afară era deja foarte frig. M-a aruncat într-o celula de 3×1,5 metri. Pe jos era apă amestecată cu motorină. Încăperea avea un geam mare fără sticlă, o sobă ca decor şi o tinetă fără capac. Am primit o pătură abia la miezul nopţii. Simţeam cum îmi intră frigul în oase. Din cauza apei stăteam numai în picioare. A doua zi dimineaţa pătura mi-a fost luată. În acest regim m-au ţinut săptămâni în şir“, relata Olimpiu Borzea.  Regimul sever de la Aiud, dar şi din celelalte închisori i-au distrus sănătatea lui Olimpiu Borzea:  TBC pulmonar, TBC osos, TBC ganglionar, Zona Zoster, hepatită, afecţiuni renale. „Când am avut Zona Zoster nu m-am putut îmbrăca timp de 6 săptamâni. A fost cumplit. Deasupra sternului s-a colectat o pungă de puroi cât un cap de copil. După mai mult timp am fost operat şi au fost extrase de acolo 1,5 kg. de puroi. Credeam ca nu mai scap cu viaţă“ a relatat Olimpiu Borzea. S-a eliberat după  9 ani de chinuri cumplite, în august 1964.

Virgil Radeş, opt ani la Aiud

Virgil Radeş  din Berivoii Mici era student anul II la Facultatea de Construcţii din Timişoara. Odată cu greva studenţilor, s-a ascuns acasă, aşa cum au provedat şi alţi colegi ai lui. S-a încadrat în grupul de luptători din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Împreună cu Marcel Cornea, fiul farmacistului din Şinca Veche, student la Medicină, s-au dus la Părău unde învăţătorul Ion Pridon  organizase  un grup de rezistenţă. „Am discutat cu acest grup al învăţătorului Pridon până în jurul orei două din noapte. Împreună cu Marcel Cornea am vrut să dormim în şură. La insistenţele lui Pridon am acceptat să ne culcăm în casă. După vreo două ore am fost treziţi brusc. Miliţienii înarmaţi care au dat buzna în camera unde dormeam ne-au somat: Sus mâinile! Marcel a încercat să-şi ia mitraliera de la marginea patului. Gestul lui l-a surprins pe un miliţian care era din Veneţia şi care imediat a tras împuşcându-l mortal pe Marcel. Pe mine m-au legat, iar pe Marcel l-au luat într-o patură şi ne-au bagat pe amândoi într-o dubă. Am fost duşi la dispensarul din Şercaia. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu Marcel Cornea. Abia la proces am aflat că Marcel Cornea  murise atunci“, a relatat Virgil Radeş. A fost dus   la securitate în Brasov unde anchetele au fost însoţite de tortură. „Magnetoul electric a fost cea mai groaznică suferinţă. Măţtineau conectat la curent electric până cădeam jos. Simţeam că-mi iese creierul din cap. Era un chin extraordinar care nu poate fi descris în cuvinte. Am încercat cât am putut să ocolesc unele dezvăluiri. Chinul a durat până în 1951 când a avut loc procesul. În 16 iulie 1951 am fost judecat de Tribunalul Militar Stalin alături de un lot format din mai mulţi luptători: învăţătorul Pridon, o parte din oamenii care au făcut parte din grupul pasiv din Părău, Socol, Duminecă şi Stanciu. Am fost condamnat la 15 ani muncă silnică. Tot atunci Silviu Socol, Duminecă, Stanciu şi Pridon au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în 1955“, a mărturiszt Virgil Radeş. Sentinţa lui Radeş avea stipulată acuzaţia  ,,uneltire contra ordinii sociale”. El a fost întemniţat la închisorile din Piteşti, Gherla şi Aiud. ,,La închisoarea Aiud stam într-o celulă de 4/2 metri alături de alţi 12 detinuţi politici. Dormeam în paturi fără saltele, fără paturi, fără aerisire şi în semi-întuneric. Mâncarea pe care o primeam era foarte slabă: varză, gogonele care alternau cu fasole cu jumări foarte grase. Erau nişte şocuri alimentare care aveau scopul de a ne îmbolnăvi“ a mărturisit  Radeş. La intrarea în rezistenta Virgil Rades era un tânăr solid, chipeş, iar la ieşirea din închisoare a ajuns la 53 de kg. După decretul de gratiere din 1964, Virgil Rades s-a întors acasa.

Ioan Buta: ,,La Aiud, regizorul Marin Chiraleu s-a spânzurat în sala de mese”

Ioan Buta din Părău a activat în grupul ,,Vultanul” condus de învăţătorul Ion Pridon.  Procesul în care a fost judecat  s-a tinut pe 8 aprilie 1952, la Tribunalul Militar Sibiu. A fost acuzat de crimă contra statului, legături cu anglo-americanii, cu împăratul Japoniei, Hirosito şi cu luptătorii din munţi. Avocata apărării, pusa din oficiu,   a cerut o pedeapsă exemplară. Verdictul   fusese însă stabilit dinainte de Securitate, aşa încât procesul fusese doar o simplă formalitate. A fost condamnat la 13 ani de închisoare. A fost încarcerat  la Aiud, Periprava,   Balta Brăilei, Gherla, Jilava.    „Spre sfârşitul anului 1956 am fost transferat la Aiud, unde am stat două luni. La Aiud regimul era mai sever poate şi din cauză că nu am mai fost separaţi de legionari. Profesorul Chirulescu, legionar, m-a avertizat să fac tot posibilul să fiu mutat de la această închisoare pentru că regimul practicat este unul de lichidare. Am făcut cerere de transfer la alt penitenciar, motivând că nu sunt legionar. Comandantul închisorii, Koler, a aprobat într-un târziu cererea mea, după mai multe cercetări. Am fost trimis la colonia penitenciara a MI din Balta Brailei.“ relata Ioan Buta.  În acea iarnă însă a fost transferat din nou la Aiud, unde commandant venise col Gheorghe Crăciun.  ,,Am lucrat la tinichigerie, tratamente termice si acoperiri metalice. Lucram în mediu toxic, mai ales în sectia de acoperiri metalice.  Unii n-au mai rezistat regimului de detentie. Printre cei care au cedat a fost şi regizorul Marin Chiraleu. Eram în sala de mese, când, brusc, acesta s-a ridicat de la masă, s-a dus în secţia de turnătorie unde a fost găsit puţin mai târziu spânzurat. Pentru a rezista trebuia să fi rezistent, atât psihic, cât si fizic. Nimeni nu ştie exact câţi oameni au murit în toată această perioadă a terorii comuniste. Cei care au rezistat au rămas cu traume, multe traume, pentru tot restul vieţii. Dupa 3 ani petrecuti la Aiud am fost din nou supus presiunilor securiştilor. Doreau să devin informator, să-mi trădez colegii de suferinţă. Am refuzat. A fost motivul pentru care m-au transferat la Periprava, în Delta Dunării, în anul 1960.“ relata Ioan Buta.

Ioan Grecu din  Şoarş: ,,Ne -au aplicat metoda înfometării”

Ioan Grecu împreună cu fratele lui, Nicolae, cu drumarul Nicolae Puia şi Ioan Puşcaşu au fost un sprijin de încredere pentru luptătorii din Munţii Făgăraşului. Dar au fost descoperiţi şi   după Boboteaza din  ianuarie 1949, au fost arestaţi. Au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.  Au fost încărcati  în dubă cu lanţuri la mâini şi la picioare şi depuşi la Aiud. „Lui Puia i s-au umflat picioarele foarte tare încât lanţurile îl strângeau provocându-i dureri groaznice. A tras foarte mult, ţipa de durere. La Aiud am rămas timp de o lună împreună într-o celulă. M-au mutat apoi într-o cameră cu alte 42 de persoane. Printre noi erau şi informatori. Ne-au tratat dur şi ne-au aplicat metoda înfometării. Timp de cinci ani m-au ţinut în celulă. Beneficiam doar de puţin timp de plimbare prin curtea închisorii. Am fost obligat să găsesc ceva care să mă ajute să-mi păstrez mintea întreagă. Nevoia, însă, te învaţă. Erau în penitenciar încarceraţi şi Radu Gyr, Nichifor Crainic şi mulţi alţi oameni de onoare ai vremii, legionari. Am învăţat atunci sute de versuri. De folos mi-a fost alfabetul morse. Erau studenţi care ştiau morse. Din celulă în celulă ne transmiteam versurile marelui poet Radu Gyr, care compusese acolo, în gând, sute de versuri. Să pot repeta versurile trimise prin morse mi le scriam pe talpa ghetelor cu o sârmă. Rezistau înscrisurile până la prima plimbare în curtea închisorii. Aşa am învăţat cele 146 de strofe ale Baladei Codrului fără Haiduc şi multe alte poezii. Radu Gyr avea un regim special. Era scos la plimbare singur, foarte rar şi doar câteva minute. I-am întâlnit acolo pe Virgil Mateiaş, pe Emil Tokaci (era şef de camera), pe Costică Cişmaşu din Porumbacul de Sus, pe Olimpiu Borzea, care era foarte bolnav şi se chinuia mult. În ultimii doi ani am fost scos la muncă. Faceam sobe, tuburi şi tot felul de obiecte. Aveam în subordine o echipa de 12 preoţi. M-au pus şef de echipă, pentru că m-au văzut bun meseriaş. Am învăţat multe în închisoare de la ingineri renumiţi, precum Gavrilescu. Am făcut multe inovaţii, am copiat o maşină de ouat a englezilor, acumulatoare care reduceau consumurile cu 300% etc. Degeaba ne străduiam  că tot bandiţi ne numeau“, relata Ioan Grecu.  (Lucia BAKI)