Cu o istorie milenară, printre cele mai vechi leagăne ale civilizaţiei, Dumnezeu a înzestrat România cu cele mai frumoase privelişti, dar şi cei mai proşti conducători. România şi-a văzut visul cu ochii: scut anti-rachetă în faţa ruşilor şi deşeul Europei. Lagărul sovietic a fost înlocuit cu UE, un lagăr puţin mai comod. După lovitura de stat, care în manuale poartă denumirea de ,,revoluţie“, cu scenariul fabricat de Sergiu Nicolaescu, unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a dat cea de-a şaptea artă, dar şi unul dintre marii falsificatori ai istoriei noastre, ţara nu îşi găseşte busola. În anul 1990, la ,,duminica orbului“, majoritatea românilor au votat un ,,neo-stalinism“, adică un ,,comunism cu faţa umană“. Barbariile din Piaţa Universităţii au ţinut prima pagină a tabloidelor din ţările civilizate şi au întors România direct în Evul Mediu. Nu este meritul politicienilor noştri că am ajuns în N.A.T.O şi structurile europene, a fost nevoie de pădurile noastre şi spaţiul strategic cu care ne-a hărăzit cerul. În anul 2004 guvernul Năstase a reuşit să ne propulseze în N.A.T.O iar în ianuarie 2007 sărbătoream intrarea în U.E. De fapt, ce a obţinut România concret din această intrare în, chipurile, ,,lumea civilizată“? Codrii noştri cei seculari iau calea fostului Imperiu habsburgic iar satele sunt ,,retrocedate“ urmaşilor foşti grofi maghiari, cazul Nadăş este un exemplu elocvent. Având conducători slabi, România a fost transformată în colonie cu ajutorul cozilor de topor care s-au succedat la putere. România a fost vândută bucată cu bucată, sistematic.
Hoţul zâmbăreţ şi girul marilor trădări
Este fără noimă să mai vorbim despre Ceauşescu, adică ultimul dictator al trecutului comunist. Fost general de securitate, mână criminală, astăzi Ceauşescu este plâns de nostalgicii betoanelor reci. Vorbim despre ,,trecutul glorios“ uitând de frigul din apartament şi Jimy Hendrix ascultat la Europa Liberă. A fost Ceauşescu un mare patriot? Nu. Dar cei de după el s-au dovedit a fi aserviţi. La început a fost Iliescu, cel care a dat girul marilor vânzări: ţara a fost făcută bucăţi de banda numită ,,Frontul Salvării Naţionale“, o denumire copiată simbolic din umbrele anului 1789, când o bandă de asasini au fost consemnaţi de ,,istorie“ drept ,,revoluţionari“. Pentru că Ion Raţiu şi Corneliu Coposu n-au mâncat ,,salam cu soia“, şi vând ţara Occidentului, vajnicii patrioţi au început să o vândă între ei. După decembrie 1989, România a fost căpătuită cu un hoţ zâmbăreţ, un nevolnic care făcea pe Cuza Vodă, unul care făcea rabat de lupta anticomunistă şi, astăzi, un ,,mut“ care execută cu scrupulozitate tot ce vine de la Bruxelles. Ce este, de fapt, UE? Suntem bombardaţi cu tot felul de fake-news care vorbesc despre vânzarea ,,credinţei strămoşeşti“ (N.R- credinţa cui?) masonilor din UE, despre pericolul UE dar uităm că noi suntem propriile pericole prin politicienii şi primarii pe care îi votăm. Securitatea condusă de Ion Iliescu a dus o propagandă teribilă, cu ajutorul Televiziunii Române, de denigrare a partidelor istorice şi a ultimilor conducători autentici ai acestora. Să nu uităm că astăzi PNL a rămas doar o siglă sub numele căruia operează neo-marxiştii, nimic în comun cu doctrina liberală autentică iar guvernarea lor s-a dovedit a fi slabă, presărată de găinării îndreptate împotriva românilor. PSD a ajuns în fruntea ţării nu datorită competenţei, cu un ministru de finanţe care merge la locul de muncă direct din cluburile de noapte, ci datorită scârbei electoratului pentru neputinţa PNL şi a unui marinar care a distrus cea de a doua flotă comercială din Europa. Primul lucru pe care l-a făcut ,,guvernarea de dreapta“ a fost să le măcelărească buzunarele oamenilor simpli şi pensionarilor, care s-au întors să voteze stânga. În România actuală este greu însă să deosebeşti stânga de dreapta, pentru că un grup de interese înlocuieşte alt grup de interese. Să nu fim romantici însă în ceea ce priveşte ,,partidele istorice“ care au fost aureolate după 1989 prin reprezentanţii de seamă care au suferit în detenţiile comuniste. Antonescu le-a scris acestora o scrisoare foarte dură prin care îi acuza că au vândut România masoneriei internaţionale. Astăzi facem parte dintr-un mare circ orchestrat după 1990. Iliescu a fost primul care s-a folosit de ignoranţa şi lipsa de cultură politică a românilor, mai ales în mediul urban manevrat astăzi prin televiziuni de casă. Sub sloganul ,,nu ne vindem ţara“ au fost puse pe butuci marile uzine, iar Combinatul Chimic Făgăraş reprezintă unul dintre cele mai vii exemple. ,,La peste două decenii de democraţie românească (imperfectă, ezitantă, cu un debut extrem de frustrant pentru prietenii societăţii deschise), cred că este deopotrivă utilă şi legitimă o comparaţie între cei trei preşedinţi din perioada 1990-2012. Am scris pe larg despre stăpânii României comuniste. De altfel, pe lângă cei trei preşedinţi aleşi democratic, apare în carte şi cel care i-a precedat, cel responsabil de ,,instituirea sceptrului prezidenţial“, cum a spus Salvador Dali, Nicolae Ceauşescu, după cum apare şi Gheorghiu Dej, la rândul său un preşedinte. Am explorat atent, vreme de decenii, biografiile acestor doi lideri ai României comuniste. Am publicat studii şi cărţi despre comunismul dinastic şi despre fantoma lui Dej. Am discutat pe larg cu Ion Iliescu despre aceste personalităţi într-o carte de dialoguri apărută în 2004. Ion Iliescu este el însuşi copilul (ori, altfel, ,,produsul“) a ceea ce putem numi cultura politică a comunismului românesc, cu fixaţiile, complexele şi ambiţiile ştiute. Cred că sunt în măsură să compar tipurile de conducere în regimul totalitar cu cele din România postcomunistă, să observ discontinuităţile, dar şi unele neliniştitoare continuităţi la nivelul formelor mentale. În unele momente, mai ales în 2012, relaţiile dintre aceşti trei oameni (N.R- Iliescu, Constantinescu, Băsescu) au fost extrem de încordate. S-au spus lucruri dure, s-a turnat gaz peste foc. Să sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor în raport cu un şef de stat care trage un semnal de alarmă privitor la degradarea statului de drept este cel puţin stinghenitor. Ar merita scris un studiu despre felul cum înţeleg foştii şefi de stat din România postdecembristă să mistifice realităţile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun simţ detectează sugrumarea justiţiei independente, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au identificat, în consens cu dumvirii din fruntea USL şi cu Dan Voiculescu, lupta împotriva ,,tiraniei băsesciene“. Era nevoie ca doi foşti preşedinţi să intre în campanie deschisă pentru înlăturarea celui de-al treilea? Ion Iliescu ar trebui să ştie că statul de drept din România nu s-a consolidat datorită PSD, ci în pofida mafiei pe care a păstorit-o în aceste două decenii. Că oamenii săi au contribuit la deteriorarea fulgerătoare a ceea ce s-a clădit începând, practic, din 1997. În cazul lui Iliescu, este vorba de consecvenţă întru respingerea pluralismului veritabil“ spune Vladimir Tismăneanu.
De la teroarea minerilor la un lung şir de nevolnicii
Posturile principalelor televiziuni europene arătau în anii 90, din oră în oră, şepci, salopete şi răngi care fâlfâiau în vânt. Copilul de trupă al kgb-ului şi-a chemat tovarăşii din Valea Jiului să apere ,,statul de drept“. Cu mâinile pătate de sânge, Iliescu mai are încă puterea să zâmbească. „Ortacii“ din Valea Jiului au tăbărât pe bucureşteni stâlcind în bătaie elevi, studenţi, profesori, femei, copii. Ținta au constituit-o toţi cei îmbrăcaţi mai acătării, adică mai elegant. Precupeţele din pieţe, copii fidele ale ,,croşetoreselor“ de la 1789 le indicau minerilor persoanele care trebuiau anihilate. Iliescu a dus arta de a conduce o ţară la grad de nebunie, pentru că numai un nebun se răzbună astfel pe poporul care nu-l vrea. Bişniţarii, hoţii, asistaţii social constituie masa electorală a acestor preşedinţi demenţiali. A venit apoi anul 1996, cu un individ ce se dădea sobru şi rostea rugăciuni în direct. Constantinescu a fost un incompetent, iar Cerveni, care a trecut apoi la Vadim, spunea în direct la un post de televiziune care astăzi nu mai există: ,,I-am spus lui Coposu să nu îl bage pe ăsta (N.R- se referea la Constantinescu) în faţă pentru că e un dobitoc, dar nu m-a ascultat“. Naivii îl asemănau pe Constantinescu cu domnitorul Cuza, probabil că n-a fost să fie sau se pare că lipsea Obrenovicea. ,,Întâmplător, spune Tismăneanu, sunt printre aceia care îi acordă domnului Constantinescu un mare credit pentru curajul demonstrat în politica externă pe vremea când Iliescu şi PDSR-ul îl glorificau pe Slobodan Milosevic şi condamnau acţiunile NATO. Am spus-o într-un mesaj citit la lansarea teatrologiei profesorului Constantinescu la Ateneul Român şi publicat în revista 22, deci după încheierea mandatului său. E bine să nu uităm pădurea din cauza copacilor. Prima mare breşă, de fapt una decisivă, în sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanţa, criteriu esenţial pentru judecarea realităţii şi calităţii democraţiei. Au urmat însă numeroase eşecuri datorate pe de o parte rezistenţei îndârjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar şi, pe de altă parte, lipsei de voinţă politică a echipei Constantinescu, fragmentării forţelor antitotalitare.Emil Constantinescu era un intelectual critic. Transparent în raport cu propriul trecut, deschis spre societatea civilă, interesat şi sincer de tradiţia gândirii disidente a Europei de Est şi Centrale, unul dintre fondatorii Solidarităţii Universitare, un critic constant al autoritarismului colectivist şi etatist al echipei Iliescu, aşa îl vedeam pe Constantinescu atunci. Din păcate, odată ajuns preşedinte, au prevalat în comportamentul şi afectele sale elementare ce nu puteau fi uşor decelate mai devreme: orgoliul nestăpânit, vanităţi cât Everestul, incapacitatea de a suporta prezenţa oricui l-ar putea cumva eclipsa, nevoia disperată de a fi mereu în centrul atenţiei şi o neputinţă întristătoare de a spune măcar o singură dată ,,am greşit“. Sigur, în raport cu Corneliu Coposu ştia cum să camufleze, să mascheze aceste nu tocmai agreabile trăsături psihologice. Dar, odată dispărut domnul Coposu şi rămas singur la cârmă, acompaniat de muzica de fond a orchestrei Zoe Petre, Constantinescu s-a rătăcit în labirintul unei jenante autoadmiraţii. A ajuns să se creadă fiinţa providenţială, omul de neînlocuit, indispensabil, decisiv, esenţial. Mi se pare că aduce tot mai mult a fantoşă, iar cu marionetele nu se polemizează“ este portretul pe care Vladimir Tismăneanu i l-a creionat lui Constantinescu. ,,Când spun că Gabriel Liiceanu, H-R Patapievici, Mircea Cărtărescu sau eu am avea ,,suflete de sclavi“, Emil Constantinescu interzice ab nitio un dialog normal. Cât priveşte aversiunea sa pentru analizele neiertătoare ale lui Mircea Mihăeş, ea este de-acum proverbială. Aşa cum am spus, Emil Constantinescu a fost un om politic animat de bune intenţii şi a visat o Românie ieşită din marasmul economic şi moral al regimului Iliescu. A luptat împotriva mafiilor financiare, a încercat să reformeze serviciile secrete. Anticomunismul său este sincer, dar, iată, nu e suficient de solid pentru a-l împiedica, în anii din urmă, să se apropie de televiziunile voiculesciene şi să coopereze cu alte zone fetide. Înţeleg că omul are nevoie de lumina reflectoarelor, că prosperă, înfloreşte chiar, în studiourile de televiziune, dar poate că i-ar servi un anumit filtru, o selecţie mai riguroasă a locurilor unde decide să-şi exhibe rănile politice. Ceea ce l-a pierdut a fost o autosuficienţă greu de imaginat la un om inteligent. Astăzi este extrem de supărat pe intelectuali, dar când era preşedinte i-a privit ca pe un fel de anexe fără semnificaţie reală. De fapt, problema sa, este, poate, absenţa simţului umorului, inclusiv a capacităţii de a se autoironiza. Este mereu solemn, marţial, pompos, scorţos, convins că stă la masă cu Istoria. Ce l-a împiedicat pe Emil Constantinescu să iniţieze o comisie prezidenţială care să studieze crimele comunismului? Ce l-a împiedicat să pornească o acţiune similară despre mineriada din iunie 1990? Raportarea la comunism imălică, aşadar, opţiuni strategice, este elementul care subîntinde alte politici, inspiră valoric o viziune, o doctrină, un program. Ezitările, recululile, retorica fără substanţă, orgoliul nemăsurat, iată câteva dintre racilele acelei preşedenţii. Recunosc că s-au făcut lucruri foarte importante în politica externă, că a crescut semnificativ credibilitatea externă a ţării, dar în interior nu s-a purtat lupta decisivă împotriva oligarhiilor profitocratice, statul de drept a rămas şubred, iar decomunizarea amânată sine die“ (Tismăneanu). Faţă de Constantinescu, Iliescu s-a dovedit a fi un mare comisar ideologic şi a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a preveni o reală decomunizare.
Preşedinţii României şi comunismul
,,Ion Iliescu a fost omul care a prelungit speranţa de viaţă a unor structuri vetuste, care a pus toate piedicile posibile la declanşarea comunizării ţării. Pentru Iliescu comunismul a fost aplicat dezastruos, dar impulsul său iniţial a fost unul justificat. Cel mai anticomunist este Traian Băsescu. A devenit de fapt anticomunist în condiţiile unei acerbe campanii împotriva sa, a înţeles mizele jocului, mize care nu se reduceau şi nu se reduc nicidecum la planul simbolic. Traian Băsescu şi-a riscat preşedinţia luptând pentru condamnarea dictaturii comuniste din România ca ilegitimă şi criminală. Ura unor Dan Voiculescu şi Ion Iliescu la adresa lui Băsescu provine tocmai din această decizie, devenită parte a ceea ce eu numesc proiectul Băsescu“ (Vladimir Tismăneanu, Cristian Pătrăşconiu, Cartea preşedinţilor).
Ce a adus aderarea la UE?
Aderarea cu surle şi trâmbiţe a României la UE nu a prea adus noutăţi decât în plan negativ. O clasă politică mizerabilă a vândut străinilor chiar şi aerul pe care românii îl respiră. Retrocedări abuzive şi fanteziste mergând până la cazul Nadăş, un sat întreg devine iobag acum, în secolul XX. Pădurile au fost vândute de către localnici confuzi şi politicieni, haosul domneşte în toate sistemele vieţii româneşti: economie, învăţământ, cultură etc. România a început, după 1990, cu un regim ce a arătat ,,faţa umană“ a comunismului când minerii au tăbărât în Bucureşti, CDR s-a fragmentat în anul 1990 şi s-a dovedit neputincioasă în lupta cu structurile securiste şi neo-comuniste. Petre Roman a fost unul dintre groparii acestei alianţe care s-a vrut a fi un vis frumos şi a fost îngropat datorită incompetenţei şi ipocriziei. Emil Constantinescu a scos de pe eşichierul politic cel mai vechi partid istoric şi i-a dat o lovitură fatală Partidul Țărănesc. A urmat apoi perioada Băsescu, preşedintele jucător, care a pozat în anti-comunist dar i-a atacat pe români la buzunare şi a condus ca un dictator. Când se vorbea despre ,,austeritate“ se înălţau vilele lui Videanu, în aceeaşi perioadă când s-au tăiat salariile românilor. Băsescu rămâne unul dintre marii mincinoşi care i-a păcălit pe români după 1990. A urmat Klein Johannis care ne-a salvat de blestemul ,,Escu“ dar nu este decât o marionetă în mâinile intereselor străine. Cu o administraţie de tip mafiot, fără puterea de a se rupe de sechelele trecutului, România intră în anul 2007 în UE. Este o altă etapă însă a minciunii, din dorinţa de a se rupe de trecutul comunist, ţara a ajuns o colonie. Unii vorbesc despre soluţia monarhiei. Trebuie să le spunem acestora că instituţia regală a murit odată cu Mihai I de Hohenzollern. UE nu a adus mai mulţi bani în buzunarele românilor şi nici mai multă prosperitate. Țara a fost prădată cu acceptul unei clase politice rapace care îşi vede doar propriul interes. Iliescu rămâne un dinozaur al orizonturilor roşii, Băsescu a făcut pe anti-comunistul păcălindu-i pe români, Johannis rămâne omul care pune în aplicare orice directivă venită de la Bruxelles, iar Constantinescu întruchipează neputinţa şi laşitatea. El a făcut pe monarhistul până când s-a văzut preşedinte, apoi a uitat total ceea ce i-a promis Seniorului. ,,Emil Constantinescu a uitat de monarhism, ca şi cum nu el ar fi fost cel care-l încredinţase pe Senior că va face din această chestiune o prioritate. Tocmai de aceea mă amuză felul în care domnul Constantinescu îi acuză pe unii şi pe alţii de oportunism. Îmi vine să-i spun: de te fabula narratur“ spune Vladimir Tismăneanu.
Ce am pierdut pentru România?
Aflaţi mereu într-o confuzie totală, care afectează toate sectoarele vieţii, trebuie să ne gândim foarte sincer că am pierdut, în persoana lui Corneliu Coposu, un preşedinte demn şi vertical. După 1990 românii au avut un preşedinte care nu a vrut să se rupă de trecutul comunist în persoana lui Ion Iliescu, un neputincios care şi-a bătut joc de visul românilor în persoana lui Emil Constantinescu, Traian Băsescu a avut credit pentru că a îmbrăţişat pe faţă anticomunismul. Klaus Johannis nu are nimic în legătură cu acest popor, este doar o maşină de semnat directivele ce vin de la Bruxelles, unele dăunătoare ţării. Johannis a ajuns la putere datorită serviciilor şi este o persoană ştearsă atât ca om, cât şi ca politician. Vladimir Tismăneanu vorbeşte referitor la Coposu: ,,Ar fi fost un preşedinte demn şi vertical, ar fi luptat împotriva vestigiilor comuniste, s-ar fi opus oricăror exclusivisme naţionaliste. N-ar fi tolerat mizeria politicianistă şi corupţia endemică. Era un patriot sincer, un om luminat, deschis către dialog. Dar nu făcea rabat la principii. Știa să delege, avea o capacitate reală de a genera loialităţi robuste, nu fictive. Corneliu Coposu era un om politic autentic, făcea anumite compromisuri, dar la nivelul valorilor esenţiale. Între Corneliu Coposu şi Ion Iliescu exista o incompatibilitate categorică de viziuni, de filozofie, de destin politic. Corneliu Coposu era un pluralist până în măduva oaselor, Ion Iliescu este structural un adept al monopolismului ideologic şi politic. Sigur, a acceptat, forţat de circumstanţele interne şi externe, alternanţa din 1996, dar a făcut-o a contrecoeur, suferind psihic şi poate chiar fizic“. Vladimir Tismăneanu este însă un susţinător al lui Traian Băsescu. ,,Traian Băsescu, spune el, a îmbrăţişat proiectul condamnării dictaturii comuniste din tot sufletul şi fără rezerve. Exista Mircea Geoană, care căuta orice oportunitate pentru a-şi consolida autoritatea în PSD, de unde şi intensitatea atacurilor anti-Băsescu în perioada suspendării. Mai erau şi corifeii PNL care aveau impresia că li se ,,fura jucăria“. Fără Traian Băsescu, cercetătorii Comisiei Prezidenţiale n-ar fi avut acces la documente esenţiale. Traian Băsescu a jucat un rol decisiv în presiunile care au dus la democratizarea accesului la arhive. În acest sens, a fost opusul lui Ion Iliescu şi al lui Adrian Năstase“.
Momentul 2010
,,Momentul 5 noiembrie 2010, moartea lui Păunescu şi marele bocet naţional care a urmat, simbolizează de fapt începutul unei restauraţii deschise, fără scrupule şi fără jenă. Nu spun că am înţeles pe loc acest lucru. Dar instinctul meu a fost să ripostez imediat, să pornesc lupta pentru apărarea achiziţiilor anticomunismului civic. Am scris articolul de pe Contributors, reluat imediat pe Hotnews, despre ,,Menestrelul comunismului dinastic“ (a sărit rapid peste patruzeci de mii). Merită să arunci o privire pe forum, sunt sute de intervenţii, vei putea observa polarizarea pronunţată, antagonismele atitudinale. A urmat intervenţia de la TVR a lui Andrei Cornea, consonantă cu poziţia mea. În acelaşi timp, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Vadim Tudor, Eugen Simion etc. îi cântau osanale fostului poet de curte al familiei Ceauşescu. Rapsodul cultului personalităţii era comparat cu Eminescu. Ceremoniile oficiale erau transmise non-stop de televiziunile mogulizate. Preşedintele Băsescu a depus şi el o coroană de flori, a precizat că preţuieşte poezia lui Păunescu, dar că, din punct de vedere politic, s-au aflat pe poziţii diferite“ spune Tismăneanu care vede în reabilitarea lui Păunescu un test al nomenclaturii comuniste de a merge pe calea restauraţiei. ,,Dacă lumea va tolera o asemenea falsificare a adevărului istoric, atunci se pot face şi alte lucruri, care de care mai distructive, pentru a batjocori lupta antitotalitară şi a anihila, prin parazitare, piratizare şi subjugare, statul de drept“. Răzvan Teodorescu a făcut, la rândul său, parte din acest cortegiu funebru al dinozaurilor comunişti. Să nu uităm modul în care s-a purtat, sub conducerea lui, Televiziunea naţională care a dezinformat mereu opinia publică în problema Pieţei Universităţii. Minerii erau prezentaţi ca nişte eroi, nimic despre bestialităţile făcute de aceştia sub ochii pasivi ai miliţienilor care slujeau regimul Iliescu. Sunt două momente importante în istoria post-decembristă: politica de tip stalinist impusă de Iliescu şi momentul noiembrie 2010 când, odată cu moartea lui Păunescu, a avut loc o adevărată reabilitare a produselor comunismului. Tocmai de aceea România a aderat la Uniunea Europeană, ca să se rupă de trecutul comunist, pentru că ţara noastră a avut cea mai imbecilă formă de comunism, mai ales după întoarcerea ,,analfabetului iubit“ din Coreea, când a adus cultul personalităţii. Din caleaşca în care s-a plimbat cu regina Angliei, Ceauşescu s-a reinventat, transformându-se într-un satrap oriental. Aderarea României la grupul statelor UE nu a schimbat mare lucru în mentalitatea, încă eurasiatică a conducătorilor noştri. Personaje precum Iliescu, Ponta, Dan Voiculescu, Crin Antonescu, Răzvan Teodorescu, Dinu Săraru au devenit totalmente otrăvitoare pentru români. De aceea parcursul european al României este anevoios, presărat de gafe monumentale care au dat apă la moară nostalgicilor comunişti iar parlamentarii europeni nu pierd nici un prilej de a-i lua de urechi pe bravii noştri conducători. Din punct de vedere al mentalităţii, România se află în Asia şi este privită în continuare ca unul dintre ţinuturile Tartariei. România rămâne, din nefericire, tărâmul plângerii, copilul trist al Uniunii Europene. Să ne amintim de indicaţiile lui Băsescu: ,,Dacă nu vă convine, plecaţi!“ (Ştefan BOTORAN)
