istoria UE: Bulgaria, graniţa balcanică a Uniunii Europene

În anul 2007 România şi Bulgaria au aderat oficial la Uniunea Europeană, sunt două ţări care nu îşi mai revin din trecutul satrapic al dictaturilor de gen oriental. Vizita suveranului pontif, Papa Francisc, în Bulgaria a demonstrat faptul că ţara rămâne tributară fostului colos sovietic prin intermediul Bisericii Ortodoxe de aici. Comportamentul ierarhilor bulgari demonstrează faptul că Bulgaria rămâne încă ghetoizată în trecutul comunist.

Spre Tartaria

Robert D. Kaplan, corespondentul publicaţiei ,,The Atlantic Monthly“ scria în jurnalul său: ,,După câteva minute, trenul s-a oprit la Ruse, pe malul bulgar al Dunării, unde contrabandiştii au coborât. În gară mişunau vânzătorii ambulanţi ţigani. Am schimbat ultimii lei româneşti cu leva bulgăreşti şi am plătit 22 de dolari pentru o viză de Bulgaria unei femei în vârstă aflate în spatele unui grilaj ruginit. Întorcându-mă în compartiment, am văzut o bătrână măturând mizeria lăsată de contrabandişti, în timp ce un controlor ne verifica biletele. La începutul secolului XX, când, într-o familie de evrei sefarzi, s-a născut aici scriitorul Elias Canetti, viitor laureat al Premiului Nobel, Ruse era un avanpost cosmopolit multietnic al Europei Centrale. Acum, oraşul aparţinea unor ţărani dezrădăcinaţi şi urbanizaţi. Statele moderne care s-au format după prăbuşirea Turciei otomane, monoetnice, deşi câteodată şi democratice, au expulzat anumite minorităţi; nazismul a continuat cu celelalte. A urmat comunismul care, sub masca justiţiei sociale, a distrus ceea ce mai rămăsese din clasa mijlocie. Accidentele favorabile din punct de vedere istoric şi geografic au creat iluzia că progresul umanităţii este inexorabil. Canetti era conştient de acest lucru şi, ca urmare, şi-a petrecut o mare parte din viaţă analizând înclinaţia oamenilor spre violenţă în masă şi spre isterie. Trenul se îndreaptă spre sud, străbătând câmpia Dunării, apoi spre vest, de-a lungul părţii nordice a ceea ce bulgarii numesc Stara Planina sau Munţii Vechi, cunoscuţi de străini sub denumirea de Lanţul Balcanic. Am traversat câmpii verzi şi ruginii, străbătute de râuri ameţitor de frumoase; am zărit multe case sărăcăcioase, căruţe trase de cai şi acoperişuri din care lipseau plăci de azbest, dar şi câteva maşini şi antene parabolice. O dată, când trenul încetinise, am observat o piaţă ţărănească aglomerată cu gherete pline de haine vechi şi alte lucruri triste, care mi-a amintit de pieţele din Asia Centrală. Bulgaria mi se păruse o altă Românie, o ţară ortodoxă, fostă comunistă, trecând din lumea a doua în lumea a treia, deşi satele păreau mai puţin răvăşite decât cele ale României, cu mai puţine fabrici hidoase şi urme adânci lăsate de poluare. În tren nu puteai găsi mâncare sau apă, însă un vecin de compartiment mi-a oferit nişte ouă fierte. Peisajul a devenit magnific spre sfârşitul zilei, când trenul a intrat într-un canion şerpuit, destul de abrupt. După o oră, când trenul a descins într-un podiş anost, am văzut la orizont capitala Bulgariei, Sofia. Gara din Sofia era un produs al gigantismului perioadei târzii a conducerii lui Jivkov, din anii 70. Arhitectura a căpătat proporţii inumane pe măsură ce angoasa şi nesiguranţa conducătorului comunist au sporit. Sala de aşteptare, îngheţată şi imensă, aproape cât două terenuri de fotbal, era construită din piatră gri neprelucrată şi din beton de un maroniu murdar şi dominată de un basorelief de beton ce înfăţişa scripeţi şi angrenaje industriale. Chioşcurile micuţe şi dărăpănate şi cele câteva bănci rupte de lemn, singurele locuri unde te puteai aşeza, contribuiau la impresia de vastitate a sălii. Pe o platformă murdară din spatele gării se afla o comunitate de tineri fără adăpost şi de ţigani săraci. Peisajul acestei zone demonstra cum tirania da naştere unui gol social. La fel ca în România, am găsit aici nişte nenorocite ce împrejmuiau oraşul în plină dezvoltare de unde sub fantoma comunismului dispăruse, alungată de clăririle în construcţie, de aglomerări de maşini, magazine şi restaurante noi, de străzile înţesate de cerşetori şi trecători îmbrăcaţi după ultima modă. Camera mea de hotel dădea spre statuia ţarului Alexandru al II-lea, ,,Țarul Eliberator“, care a declarat război Turciei otomane în aprilie 1877, război ce s-a sfârşit cu tratatul de la San Stefano din martie 1878, prin care se recunoştea Bulgaria independentă ce includea o mare parte a Macedoniei şi a Traciei. Aniversarea a 120 de ani de la acest tratat s-a sărbătorit cu o zi înaintea venirii mele, pe 3 martie 1998. Statuia era acoperită cu ghirlande. Am observat că bărbaţii şi femeile de pe stradă, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în costum, haine obişnuite sau chiar după moda punk, arborau nişte fire roşii şi albe pe haine sau pulovere. Erau aşa-numitele mărţişoare, martinitas, de la denumirea bulgărească a lunii martie. În martie 680 î.Hr., fondatorul primului regat bulgar, hanul Asparuh, a pierdut o bătălie împotriva împăratului Bizanţului, Constantin al IV-lea. Atunci, hanul a legat o panglică albă la piciorul unui porumbel, trimiţându-i semn mamei sale că era în viaţă. Porumbelul a sângerat puţin din cauza panglicii prea strânse, aducând astfel o jertfă alb-roşie ceea ce avea să dovedească a fi victoria hanului Asparuh. Bulgarii poartă mărţişoare toată luna martie sau până când în sud apare prima barză. Pentru păgâni, mărţişoarele simbolizează renaşterea adusă de primăvară, roşul întruchipând fertilitatea, iar albul, puritatea. Astfel, în mijlocul unei tranziţii economice globale care ducea la eroziunea treptată a statelor-naţiune şi a caracteristicilor naţionale, aici, ca şi în România, am găsit un alt popor vechi, puţin cunoscut în afara graniţelor sale, dar unit totuşi de experienţa istorică în comun şi de un caracter etnic singular, datorită faptului că bulgarii hanului Asparuh reprezentau un poor turcic din nordul Caucazului, veniţi în Balcani şi uniţi prin căsătorii cu slavii. Mărţişoarele aminteau de această moştenire dinaintea slavilor şi a creştinismului, la fel ca şi feţele întunecate şi colţuroase ale multora dintre oamenii de pe stradă, ce-mi aminteau de basoreliefurile cu luptători traci, alt popor balcanic care a îmbogăţit descendenţa bulgarilor. De vreme ce bulgarii şi românii s-au concentrat asupra propriei istorii reciproce, Bulgaria a pierdut sudul Dobrogei în favoarea României după cel de-al doilea război balcanic, în 1913, dar l-a recâştigat în 1940 sub presiunea nazistă, fiecare şi-a văzut de propriul drum, în ciuda situaţiei similare, aşteptând cel de-al doilea val al extinderii NATO. În ultima noapte pe care am petrecut-o la Bucureşti, am fost întrebat de un grup de prieteni români de ce mă mai duceam în Bulgaria. Niciunul dintre ei nu fusese acolo. ,,Te vei întoarce în România după câteva zile, m-a avertizat unul. Aceeaşi atitudine am găsit-o şi în Sofia. Puţini dintre ei erau curioşi cu privire la România. Exceptându-i pe contrabandişti şi pe ţigani, pentru ceilalţi Dunărea ar fi putut foarte bine să însemne capătul lumii. În loc să caute să se sprijine reciproc la sfârşitul secolului XX, aşa cum făceau la începutul secolului, fiecare naţionalitate din Balcani căuta consolare din partea marilor puteri. Sondajele efectuate de Centrul pentru Studiul Democraţiei din Sofia şi de Organizaţia Lambrakis din Atena, aflate sub egida Comisiei de la Helsinki, au relevat faptul că 86% dintre albanezi îi urăsc pe sârbi, 59% urăsc grecii, iar 58% urăsc macedonenii şi 47% urăsc bulgarii; dintre bulgari 23% îi urăsc pe turci, iar şi 51 % pe ţigani; dintre greci, 38% îi urăsc pe toţi slavii, 55% urăsc ţiganii, 62% urăsc musulmanii, iar 75% urăsc albanezii“.

Mobilul aderării Bulgariei la NATO

,,Grija noastră cea mai mare este faptul că, încă o dată, nimeni din Vest nu ne va da atenţie şi vom rămâne uitaţi la capătul Balcanilor“ i-a declarat lui Robert Kaplan Atanas Paparizov, fostul ministru al Comerţului din ţara vecină. Bulgaria şi-a dorit, ca şi alte ţări din fostul lagăr socialist, prosperitate, siguranţă şi ruperea de trecutul comunist. Ca şi la noi, derapajele democraţiei sunt vizibile, iar mafiile locale fac legea cu ajutorul autorităţilor. ,,Cea mai mare frică a bulgarilor era ca nu cumva să fie uitaţi“ spunea Kaplan. ,,Aşadar, ce credeţi cu adevărat despre Bulgaria, domnule Kaplan? Pentru că noi, cei aflaţi în această cameră, nu ne minţim singuri. Ceea ce veţi scrie ar putea afecta politica SUA aici“ îi spunea lui Kaplan, Avis Bohlen, expert bulgar în politică. ,,Preşedintele Bulgariei, Petăr Stoianov, mi-a mulţumit chiar pentru că am binevoit să scriu despre ţara lui. Paşii m-au purtat prin multe ţări ai căror conducători ar fi vrut ca eu să nu fi venit, astfel am fost uimit de asigurarea preşedintelui că aproape orice fel de publicitate ar fi bună pentru Bulgaria“ scria Kaplan în itinerariul său jurnalistic intitulat ,,La Răsărit, spre Tartaria“. Stoianov a fost mult mai tranşant cu ziaristul american decât fostul nostru preşedinte, Emil Constantinescu. ,,Am făcut, din dorinţa de a intra în NATO, o alegere a civilizaţiei. Nu vrem să devenim victime ale unui schimb politic, aşa cum s-a întâmplat la Yalta. Timp de aproape patruzeci de ani am fost asemenea unei persoane căreia i s-a făcut o operaţie la ochi şi nu i s-au dat jos bandajele. Comunismul ne-a privat de o tehnologie avansată, de călătorii sau de bunuri de consum moderne, ca să nu mai vorbesc de distrugerea psihologică. Comunismul a fost o religie proastă, dar cu un sistem de securitate modern. Din cauza Cortinei de Fier, investitorii erau mai bine informaţi despre Sri Lanka decât despre Europa Centrală şi de Est“ spunea preşedintele pro-occidental. Angoasa rămânerii departe de lumea civilizată a propulsat Bulgaria spre aderarea la Uniunea Europeană din 2007. Bulgaria intră în structurile nord-atlantice în anul 2004, iar 2007 le aduce bulgarilor fericirea de a face parte din paradisul prosperităţii, dar, ca şi românii, iluziile s-au prăbuşit destul de devreme. În primul rând, UE mai mult a luat decât a dat. Fostele ţări comuniste, în disperarea de a deveni parte integrantă a lumii civilizate, au fost transformate în colonii, la discreţia multinaţionalelor. Bogăţiile naturale au luat calea Vestului, lăsându-le şi mai sărace, iar marea masă a oamenilor au început să regrete ,,binefacerile“ comunismului.

Un salt în istorie

Mai întâi trebuie să menţionăm că aceste ţări au fost vândute la un ,,târg de vite“ iar iniţiativa a aparţinut occidentalilor, lucru care se uită lesne acum. ,,În aceste condiţii, iniţiativa discutării unor probleme de perspectivă era luată de către URSS şi Marea Britanie. Am văzut, de asemenea, că, în 1944, era rândul lui Churchill, cu încuviinţarea lui Roosevelt, să reia problemele într-un context istoric substanţial schimbat. Prima mare înţelegere survenea cu prilejul ,,Conferinţei Tolstoi“ (octombrie 1944): este vorba de faimosul ,,acord al procentelor“. El avea drept preliminarii acţiunea lui Eden, care, pe 5 mai 1944, în baza instrucţiunilor lui Churchill, îi propusese ambasadorului sovietic la Londra ca Uniunea Sovietică să aibă principala responsabilitate în problemele româneşti, un statut asemănător revenind Marii Britanii în problemele privind Grecia“ scrie Constantin Vlad în ,,Istoria diplomaţiei. Secolul XX“. Churchill descrie discuţiile astfel: ,,I-am spus lui Stalin: Haideţi să reglementăm afacerile noastre în Balcani. Armatele dumneavoastră sunt în România şi Ungaria. Noi avem acolo interese, misiuni şi agenţi. Să nu ne ciocnim pentru lucruri mărunte. În ceea ce priveşte Anglia şi Rusia, ce-aţi spune de o predominare pentru dumneavoastră de nouăzeci la sută în România, iar noi să avem nouăzeci la sută în privinţa Greciei şi fiecare câte cincizeci-cincizeci în Iugoslavia? În timp ce se traducea, am scris pe o jumătate de coală de hârtie România: Rusia 90%, alţii 10%; Grecia Marea Britanie (de acord cu SUA) 90%, Rusia 10%. Iugoslavia 50-50%, Ungaria 50-50%; Bulgaria: Rusia 75%, alţii 25%. I-am întins apoi hârtia lui Stalin, care ascultase traducerea. A fost o mică pauză. Apoi el şi-a luat creionul albastru şi a făcut un mare semn de bifare şi mi-a dat hârtia înapoi. Totul a fost rezolvat în nu mai mult timp decât trebuia pentru consumarea aceasta în scris. Nu s-ar putea socoti că am fost cam cinici dacă s-ar afla că am luat aceste hotărâri, fatale pentru milioane de oameni, într-un mod atât de detaşat?“. Churchill a spus: ,,Să ardem hârtia“, la care Stalin a replicat: Nu, păstraţi-o“. Astfel s-a decis soarta Europei de Est şi nu numai. Istoricul american Daniel Yergin a descoperit hârtia în arhiva personală a generalului Hasting Ismay, aghiotantul premierului britanic.

OIRM

Este o grupare numită sugestiv Organizaţia Internă Revoluţionară Macedoneană. ,,OIRM a dat secolului XX primii săi terorişti atunci când, cu ajutorul Bulgariei, aceştia au încercat să submineze părţile Macedoniei ,,furate“ de la bulgari de către Serbia şi Grecia după cel de-al doilea război balcanic din 1913. OIRM a ieşit din nou la suprafaţă după prăbuşirea fostei Iugoslavii şi acum era un partid politic destul de moderat în Skopje, capitala macedoneană. Însă extremiştii săi, bătrâni cu amintiri triste, se aflau aici, în Sofia. În 1997, violenţa la care au dus demonstraţiile de stradă împotriva unui guvern corupt şi incompetent de foşti comunişti a culminat cu jefuirea parlamentului. Teroriştii OIRM au bătut deopotrivă studenţi demonstranţi şi ţigani nevinovaţi, pe cei din urmă doar din cauza originii lor“ spune Kaplan. Stoianov, preşedintele bulgar din acea perioadă, spunea: ,,După căderea regimului Jivkov, în noiembrie 1989, am trecut printr-o perioadă de euforie postcomunistă. Oamenii se aşteptau ca peste noapte să ajungem din urmă Elveţia. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, UFD (N.R- coaliţia democratică din acea perioadă) a încercat o reformă care nu a creat decât nostalgie pentru comunism atunci când a fost clar că nu aveam experienţă în competiţia capitalistă. Au urmat apoi trei ani de letargie neocomunistă. Dar sărăcia din acea perioadă a făcut oamenii să se trezească din iluziile lor. Toţi şi-au dat seama că nu mai există cale de întoarcere în trecut. Această psihologie explică trecerea rapidă de la anarhie la stabilitate în 1997“.

O ţară terorizată

După schimbările din 1989, în Bulgaria, mafiile au început să-şi facă simţită prezenţa. ,,În era comunistă, spune Kaplan, Bulgaria avea o puternică tradiţie în privinţa luptătorilor săi la Jocurile Olimpice. Atunci când protejaţii regimului şi-au pierdut subsidiile, s-au îndreptat către escrocherii, cu ajutorul prietenilor din serviciile de securitate, şi-au strâns averi fabuloase în perioada confuză ce a urmat prăbuşirii regimului. O bună prietenă de-a mea, bulgăroaică, specializată în cazuri legate de drepturile omului, mi-a spus: ,,Luptătorii sunt toţi puternici şi duri, cu telefoane mobil şi maşini luxoase, costume Versace şi fete tinere la braţ. Toate iubitele lor au cam acelaşi aspect: slabe, cu părul lung şi blond, inexpresive şi pline de aur. Într-un restaurant unde un meniu costă mai mult decât salariul pe o lună al cetăţeanului bulgar de rând, am auzit una dintre aceste fete spunându-i întruna iubitului său, luptător: ,,E atât de ieftin. Nu-mi vine să cred ce ieftin e“. Luptătorii, împreună cu iubitele lor, merg prin cluburi de noapte foarte scumpe, cu muzică asurzitoare, în care dansatorii interpretează texte ieftine. Este un lucru bine ştiut că maşina îţi va fi furată dacă nu e ,,asigurată“ la una dintre firmele de asigurări ale luptătorilor. O altă denumire a luptătorilor este mutra ,,feţe înspăimântătoare“. Comportamentul lor ne repugnă tuturor, dar tot nu trebuie să-i înfruntăm. În ţara asta oamenii şi-au transformat economiile în făină şi zahăr din cauza inflaţiei şi totuşi există o clasă delincventă, cu maşini Audi şi Mercedes, furate“. De multe ori i-am văzut pe luptători în Sofia. O maşină luxoasă, ultimul model, opreşte cu scrâşnet de roţi, din ea coboară bărbaţi musculoşi cu telefoane mobile şi parfumaţi de se simte de la cinci metri. Șeful are de obicei lângă el două femei frumoase, câte una la fiecare braţ. Înspăimântător şi jalnic în acelaşi timp. Reşedinţele lor foarte scumpe sunt plasate pe pantele Muntelui Vitoşa, deasupra norului de fum ce planează peste Sofia, înconjurate de ziduri înalte de cărămidă şi împânzite cu antene parabolice. Lângă aceste locuinţe se întinde o vastă aşezare a ţiganilor, cu cocioabele lor sărăcăcioase şi câinii mârâind printre ele“. Bogomil Bonev, ministru de interne în acea perioadă, spunea: ,,Unul dintre motivele pentru care grupările criminale au devenit atât de puternice la noi este acela că au fost organizate chiar de către stat. Este ceva specific Bulgariei. Celălalt factor foarte important este embargoul impus Serbiei: violarea embargoului a devenit catalizatorul crimei organizate în Bulgaria, aşa cum a fost Prohibiţia pentru Statele Unite“. Și în zilele noastre şoferii vorbesc pentru aventura pe care o ai la volan străbătând Bulgaria. Cete înarmate jefuiesc cu precădere tirurile. Siguranţa cetăţeanului este incertă şi acum în Bulgaria, ca şi la noi de altfel. Bulgaria rămâne una dintre ţările nesigure, alături de România. În anul 1997, fostul Partidul Socialist (N.R- fostul Partid Comunistaflat la guvernare între 1992-1997) a dus ţara în pragul unui colaps economic. Petar Stoianov, candidatul alianţei anticmuniste UFD, Uniunea Forţelor Democratice, a lansat un program forte de reforme pentru redresarea economiei Bulgariei dar şi în vederea aderării la structurile nord-atlantice şi NATO. (Ştefan BOTORAN)