Istoria UE: Polonia, o pasăre Phoenix în evantaiul Uniunii Europene

Henryk Sienkiewicz, Tadeusz Dolega Mostowicz, Karol Wojtyla, Lech Walesa cu a sa ,,Solidaritate“ sunt doar câteva nume ale culturii şi vieţii politice care şi-au pus amprenta pe societatea poloneză. Polonia, de la o mare putere medievală, Reczpospolita Polska, a ajuns la un moment dat să nu mai existe ca stat, dar a renăscut din propria-i cenuşă precum legendara Pasăre Phoenix. De aceea, pentru actuala Uniune Europeană, Polonia rămâne importantă atât prin istoria, cultura ei, dar şi reformele sociale din perioada contemporană, cum ar fi schimbarea adusă de ,,Solidaritatea“. Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea este o altă personalitate marcantă pe care a adus-o Polonia, mai ales prin lovitura de graţie dată comunismului.

De la ducele Mieszko la dinastia Jagiellonilor

Vechiul teritoriu al Poloniei a fost ocupat de civilizaţia lusaciană şi pomerană. În sec. I-II teritoriul ţării era străbătut de ,,drumul ambrei“ având legături cu Imperiul roman. În sec. V-VI slavii vor ocupa Oderul şi Elba iar ducele Mieszko va pune, în secolul X, bazele dinastiei Piast. Acesta va unifica principatele feudale iar Polonia va adopta creştinismul sub forma latină în anul 966. În anul 1025 Boleslav cel Viteaz va fi încoronat rege al Poloniei. Acesta s-a născut în anul 967, la Poznan. A fost fiul ducelui Mieszko I şi al soţiei acestuia, prinţesa Dubrawka a Boemiei. Boleslav a fost un politician talentat, mare strateg şi om de stat, ducând Polonia în elita monarhiilor europene. A purtat campanii militare de succes în vest, sud şi est, şi a consolidat ţara şi teritoriile cucerite în afara graniţelor moderne, Slovacia, Moravia, Rutenia Roşie, Meissen, Luzaţia şi Boemia. A fost recunoscut ca unul dintre principalii moderatori în cadrul afacerilor europene centrale. A fost unul dintre principalii aliaţi ai împăratului Otto III al Sfântului Imperiu Roman şi a purtat mai multe războaie împotriva Sfântului Imperiu după moartea lui Otto, campaniile sale fiind încununate de succes. Vărul lui Otto al III-lea şi moştenitorul acestuia, Henric al II-lea, a încheiat cu Otto un acord de pace la Bautzen, în 1018. În vara anului 1018, Boleslav capturează Kievul. Legenda spune că aici el şi-a crestat sabia lovind ,,Poarta de Aur“ din Kiev. Mai târziu, o sabie numită ,,Szczerbiec“ sau ,,Sabia crestată“ va deveni simbolul Poloniei, fiind folosită la încoronarea regilor Poloniei. Tot el a pus bazele bisericii poloneze întemeind o mitropolie la Gniezno, independentă de Arhiepiscopia germană de la Magdeburg, care încerca să pretindă şi zone poloneze. Boleslav se autoproclamă rege spre sfârşitul domniei sale. Boleslav I a fost primul iniţiator al sistemului monetar polonez instituind grzywna şi a bătut monedă proprie. După moartea lui Boleslav teritoriul se va împărţi în mai multe ducate. În sec. XIII teutonii cuceresc Prusia de Est şi interzic accesul Poloniei la Marea Baltică. Regele Cazimir cel Mare reuşeşte să reunească teritoriile. Cazimir a fost unul dintre fiii regelui Wladyslaw I cel Scurt şi al prinţesei Hedwig, fiica lui Boleslav. A fost singurul rege polonez care a purtat titulatura de ,,cel Mare“ în istoria Poloniei. A urcat pe tron într-o vreme nu foarte propice, economia era distrusă iar regatul depopulat şi secătuit de război. La sfârşitul domniei a lăsat ducatul mult mai mare ca dimensiune, acaparând Ucraina, pe care a denumit-o Ducatul Halicz. Universitatea din Cracovia este cea mai remarcabilă instituţie culturală fondată de acest rege. În anul 1386, Poloniei i se alătură Lituania şi va lua fiinţă dinastia Jagiellonilor. Statul polonez se întăreşte în urma victoriilor asupra teutonilor de la Grumwald (1410) şi Marienburg (1422). Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, a sprijinit aceste campanii împotriva teutonilor. În anul 1569 va lua fiinţă ,,Uniunea de la Lublin“ în urma căreia Lituania va fuziona cu Polonia formând un singur stat condus de un monarh şi având aceeaşi monedă. După sfârşitul dinastiei Jagiellonilor Polonia va intra în criză politică şi socială: nobilimea va fi cea care va alege monarhul prin Pacta Conventa din 1573, regele îşi va pierde astfel autoritatea centrală şi va lua fiinţă Republica Nobiliară. În această perioadă Polonia se va angaja într-o serie de războaie cu Suedia, Rusia şi Imperiul Otoman pe care le va pierde, iar cu aceste înfrângeri se va duce şi statutul de putere europeană.

Desfiinţarea statului polonez

În anul 1772 Polonia va fi împărţită între Austria, Rusia şi Prusia în următoarea ordine: Austria va prelua Galiţia, Rusia va acapara teritoriul de la est de Dvina iar Prusiei îi va reveni partea de nord-vest, mai puţin Gdanskul. În anul 1793 Prusia şi Rusia îşi vor împărţi ceea ce a mai rămas din Polonia. După insurecţia naţională a lui Tadeusz Kosciuszko va avea loc o a treia împărţire a Poloniei, lucru ce va duce la dispariţia statului polonez de pe harta Europei vreme de aproape un secol. În anul 1807 Napoleon creează Marele Ducat al Varşoviei, iar în 1815, în urma Congresului de la Viena, Regatul Poloniei va fi încorporat Rusiei, Galiţia va fi dată Austriei iar Prusiei îi va reveni principatul Posen. Rusia se va vedea stăpână pe aproximativ 65% din teritoriul Poloniei. ,,Era prima dată când un stat european era ciopârţit atât de complet şi de nemilos. Opinia de la curţile Europei era că, într-o oarecare măsură, Polonia îşi merita soarta din pricina constituţiei ei deficitare. Se trecea cu vederea, din comoditate, faptul că ţarii şi armata rusă fuseseră cei care blocaseră constituţia“ spune Martyn Rady. Au loc o serie de mişcări naţionale în anii 1830, 1846, 1848 şi 1863 care vor fi înăbuşite însă de ocupanţi. În anul 1918 Polonia îşi revine ca stat independent, care va avea ieşire la Marea Baltică prin aşa-numitul ,,coridor Polonez“. Între 1919-1920 va intra în conflict cu Rusia. La data de 1 septembrie 1939 Germania nazistă atacă Polonia şi, în ciuda dârzeniei unei armate slab înarmate, Polonia este ocupată în câteva zile.

Polonia în sfera de influenţă sovietică

Între 1-2 august 1944 va avea loc o insurecţie la Varşovia care va fi înăbuşită de ocupanţii germani iar 20% din populaţie va lua calea lagărelor naziste şi sovietice. În anul 1945 ruşii vor instaura un guvern prosovietic. Tot în acelaşi an vor fi trasate frontierele Poloniei la Yalta şi Potsdam. Teritoriul Poloniei ocupat de ruşi în anul 1939 va rămâne astfel în stăpânirea acestora. Frontiera vestică va fi stabilită pe Oder-Neisse iar Prusia Orientală şi Silezia vor reveni Poloniei. Tratatul polono-german din anul 1970 recunoaşte actualele graniţe ale Poloniei. Regimul comunist nu se va bucura de simpatie în rândul poporului polonez iar în anii 1956, 1970 şi 1980 vor avea loc mişcări anticomuniste.

Polonia, o societate aflată în disidenţă

,,Speranţa manifestată în octombrie 1956, spune Jean Francois Soulet, de a vedea Polonia comunistă pe un nou drum sub conducerea lui W. Gomulka a fost de scurtă durată. Dar ţara nu a revenit totuşi la situaţia din anii stalinişti. Moscova înţelege că trebuie slăbită puţin cureaua, urmarea fiind o satelizare mai puţin supărătoare şi mai puţin devastatoare pentru economie. Colhozurile dispar, iar agricultura rămâne în mâinile ţăranilor. Și, mai ales, se pot dezvolta două insuliţe de relativă autonomie: Biserica (ce reuşeşte să-şi păstreze o anumită independenţă) şi intelectualitatea, căreia i se garantează o mai mare toleranţă. Condusă de tenacele cardinal Wyzsynski, Biserica luptă pas cu pas împotriva Partidului, pentru a-şi menţine poziţiile şi a se opune oricărei restricţii în materie de cult şi practică. Mai mult, de câte ori are ocazia, deschide discuţia şi contestă însuşirea de către Partidul Comunist a statului şi naţiunii“. Iată ce afirma primatul de atunci al Poloniei: ,,Nu este posibil să se identifice Partidul cu naţiunea şi Statul, şi nici atitudinea critică faţă de conduita organelor administrative cu lupta politică. Nu toţi cetăţenii sunt membri de partid, aşa încât nu au obligaţia să asculte directivele sale. Dimpotrivă, ei au drepturi bine definite ca membri ai naţiunii şi cetăţeni ai statului“. Această luare de poziţie a fost adresată de către cardinalul Wyzsnski direct guvernului polonez, într-o scrisoare deschisă. Studenţii şi intelectualii care s-au arătat critici faţă de Gomulka devin obiectul unei represiuni severe. În anul 1964, 34 de scriitori cer o politică culturală mai transparentă şi abolirea cenzurii. Karol Modzelewski şi Jacek Kuron, doi tineri emancipaţi din rândul intelectualităţii, adresează o scrisoare Partidului Comunist de 100 de pagini. În această scrisoare, ei critică ,,birocraţia politică centrală ce guvernează în numele partidului muncitor, privând clasa muncitoare de organizare, program şi mijloace de autoapărare“. Cei doi tineri sunt arestaţi imediat şi condamnaţi la trei ani închisoare. Intelectualitatea contestatară va fi luată din acest moment în vizorul serviciilor de securitate iar dosarele nu vor lipsi din decor. În martie 1968 vor avea loc manifestaţii studenţeşti  care vor fi însă reprimate cu brutalitate de către autorităţi, fapt care va fi dezavuat de opinia publică şi va avea dezaprobarea din partea întregului status al episcopilor catolici. ,,În paralel cu această mişcare contestatară a elitelor, nemulţumirea creşte şi în rândurile clasei muncitoare, care suportă tot mai greu incapacitatea şi stângăcia regimului în rezolvarea problemelor economice fundamentale. O reformă brutală a preţurilor, anunţată la 12 decembrie 1970, care se traduce printr-o creştere puternică a preţurilor la carne, făină, lapte şi alte produse alimentare, declanşează violente tulburări în porturile litoralului Mării Baltice. Sute de muncitori sunt ucişi sau răniţi. W. Gomulka e nevoit să-i cedeze locul de prim-secretar lui Edward Gierek. Șase ani mai târziu, în iunie 1976, o greşeală identică a puterii (creştere bruscă a preţurilor la produsele alimentare) provoacă din nou o serie de greve şi manifestaţii muncitoreşti la Plock, Radom şi Ursus (în apropiere de Varşovia). Vrând să dea un exemplu, PC lansează o vastă şi nemiloasă represiune: 2500 arestări, mai multe sute de condamnări de la nouă luni la 10 ani închisoare. Această dezlănţuire a puterii indignează întreaga societate civilă poloneză şi suscită acţiuni de solidaritate decisive pentru viitorul mişcării poloneze de opoziţie“ (Jean Francois Soulet- Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre). Intelectualii şi muncitorii se vor reuni în KOR, Comitetul de apărare al muncitorilor. Această organizare va aduna nemulţumiţi din facturi diferite: ,,revizioniştii“, intelectualitatea catolică şi intelectualitatea anticomunistă, care va începe să se manifeste în rândul vieţii publice.

Ultima confruntare

Adam Michnik, care a fost pentru o perioadă de vreme ostil Bisericii, a afirmat în cartea ,,Biserica şi Stânga“ că unica soluţie rezonabilă pentru forţele de stânga a fost coalizarea cu Biserica. Întreaga societate civilă poloneză se strânge în jurul Papei Ioan Paul al II-lea la sfârşitul anilor 1970. În iulie 1976, un grup de intelectuali cer ,,sindicate libere, alegeri libere, o presă liberă“ urmând îndemnul lui Ioan Paul al II-lea, ,,Nu vă temeţi!“ din primul său discurs pontifical care va avea loc la data de 22 octombrie 1978. Cu această ocazie se va afirma Lech Walesa, viitorul preşedinte al Poloniei, care a fost electrician pe şantierele navale din Gdansk. Istoria contemporană a vorbit despre fenomenul numit ,,Efectul Ioan Paul al II-lea“. Soulet afirmă: ,,Conducătorii partidelor comuniste simţiseră foarte devreme pericolul reprezentat de Ioan Paul al II-lea, aşa încât la început au încercat să folosească forţa pentru a-l neutraliza: de la denigrare, în 1984, ,,Tribuna“, organ ideologic al PC cehoslovac, îl clasa pe Ioan Paul al II-lea printre ,,cei mai reacţionari papi ai secolului“, până la ideea eliminării fizice (atentatul din 13 mai 1981 înfăptuit de Mehmet Ali Agca, de care, în ciuda negărilor acestuia din urmă, KGB-ul nu era străin). Abia venirea lui Gorbaciov a făcut ca fenomenul Ioan Paul al II-lea să fie tratat cu realism, sau mai bine zis abia atunci Kremlinul se hotărăşte să profite de autoritatea evidentă exercitată de papă asupra unei importante fracţiuni din populaţia imperiului. Într-o perioadă de criză economică şi morală în care Gorbaciov avea multe dificultăţi în menţinerea direcţiei, un sprijin din partea Vaticanului nu era de neglijat şi merita unele concesii în materie de libertate religiosă. Poate că noul stăpân al Kremlinului a sperat o vreme că ar fi suficientă ameliorarea condiţiilor comunităţii catolice pentru a mulţumi Roma şi a obţine binecuvântarea perestroikăi. Dar lucrurile nu s-au petrecut astfel. Bineânţeles, Vaticanul nu a ratat nicio ocazie de a încerca îmbunătăţirea regimului catolicilor din est, cerând libertatea cultului pentru lituanieni, susţinând dreptul cehilor şi slovacilor de a dispune de un cler înalt, apărând interesele Bisericii catolice din Ucraina. El a încurajat continuarea tratativelor în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică. Acest ultim proiect, pregătit prin venirea la Moscova a Monseniorului Casaroli, cu ocazia ceremoniilor care marcau un mileniu de la creştinarea Rusiei, în iunie 1988, s-a realizat la 1 decembrie 1989, după întâlnirea la Roma a celor doi şefi de stat. Dar această reuşită remarcabilă, după şaptezeci şi trei de ani de întrerupere a relaţiilor şi de ateism militant din partea Moscovei, Vaticanul nu a realizat-o cu preţul (greu şi dezastruos) al unei eventuale treceri sub tăcere a situaţiei politice a populaţiilor imperiului. Dimpotrivă, cu perseverenţă şi abilitate, Ioan Paul al II-lea nu încetează să încurajeze liberalizarea sistemului, privilegiind ca spaţiu de apropiere Polonia, ale cărei probleme le cunoştea, şi ştia că poate servi ca model şi catalizator unei mutaţii generale. Va fi făcut el oare mai mult decât să acorde un simplu sprijin moral populaţiilor şi conducătorilor lor? Deşi pentru moment acest lucru nu poate fi demonstrat, în schimb el poate fi presupus. Fie prin intermediul clerului naţional, fie al statelor occidentale, pare probabil că Roma să fi încurajat soluţiile de tranziţie (,,compromis“ în Polonia între Solidaritatea şi PC; ,,consens“ în Ungaria cu echipa reformatoare) şi, în ultimii ani ai deceniului, să nu fi încercat nimic pentru a frâna rezistenţa împotriva puterii în Lituania şi Cehoslovacia“. În anul 1989 Polonia va beneficia de alegeri libere iar Solidaritatea va câştiga cu un scor zdrobitor. Este ales Wojciech Jaruzelski în funcţia de preşedinte al ţării iar partidul comunist va fi absolvit de rolul său de unic conducător şi partid al statului. În anul 1992 trupele ruseşti părăsesc definitiv ţara, în anul 1999 Polonia aderă oficial la NATO iar în 2004 se va situa în cel de-al V-lea val al aderării oficiale la Uniunea Europeană.

Katîn, în loc de epilog

În răsăritul Rusiei, lângă Smolensk, un grup de ofiţeri polonezi au fost executaţi în pădurea de la Katîn. În anul 1941, după invadarea Rusiei de către Germania, guvernul sovietic a fost de acord cu demersurile de a colabora cu guvernul polonez aflat în exil la Londra, care a cerut returnarea celor 15.000 de prizonieri polonezi luaţi în 1939, când Uniunea Sovietică ocupase partea de răsărit a Poloniei din timpul perioadei de colaborare dintre nazişti şi sovietici. Guvernul sovietic afirmă oficial că prizonierii au evadat în Manciuria şi nu puteau fi găsiţi dar, la data de 13 aprilie 1943, armata germană a descoperit gropi comune în care se aflau trupurile a 4443 de ofiţeri polonezi. Aceştia au fost împuşcaţi pe la spate. Sovieticii au pretins că prizonierii au fost ucişi de armata invadatoare germană în anul 1941, dar, deşi s-a demonstrat că ei au minţit, guvernul sovietic a negat orice amestec în acest masacru până în anul 1990. Despre ceilalţi prizonieri dispăruţi nu s-a aflat nimic nici până stăzi. Acesta a fost scopul pentru care şi Polonia a aderat la structurile nord-atlantice şi la Uniunea Europeană. Rusia înseamnă şi astăzi imperialism, totalitarism şi barbarie. Ceea ce se întâmplă în Republica Moldova demonstrează din plin acest lucru. Patriarhul Rusiei binecuvintează gloanţele lui Putin iar clerul ortodox din Rusia rămâne încă îndatorat ,,tătucului“ de la Kremlin. Contracararea pretenţiilor Moscovei, dorinţa de libertate şi prosperitate economică a fost mobilul aderării Poloniei la marea familie a ţărilor civilizate ale Europei concretizată prin U.E., cu toate derapajele actuale. Dacă unele state foste comuniste nu o duc mai bine în acest context, este din cauza faptului că acei conducători pe care şi i-au ales nu au ştiut să negocieze iar clasa politică şi-a văzut doar interesul personal. (Ştefan BOTORAN)