O expoziţie foto-document a avut vernisajul luni, 15 aprilie a.c., în Crama Cetăţii Făgăraşului, intitulată ,,Război după război”. Expoziţia aduce în actualitate istoria Rezistenţei antisovietice din Lituania din anii 1944-1953, o istorie sângeroasă, o istorie a cruzimilor şi terorii asupra poporului lituanian de către armata bolşevică. Foto-documentarul lituanian a ajuns la Făgăraş prin intermediul prof. univ Mihaela Grancea de la Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, făgărăşeancă la origine, familia ei din Cincu fiind victimă a regimului comunist din România. ,,Război după război” este un proiect implementat de istoricii de la Centrul de Excelenţă Institutul ProMemoria de la Universitatea de Stat din Moldova. Este vorba despre prof. univ Ludmila Cojocaru de la Universitatea de Istorie din Chişinău şi prof. univ. Virgiliu Bârlădeanu de la Institutul de Istorie din Chişinău. Expoziţia va fi prezentată în câteva oraşe din România, primul fiind Făgăraşul, urmând apoi Bucureşti, Cluj şi Sibiu. La vernisaj au fost prezenţi elevi de la CN ,,Radu Negru” însoţiţi de prof. Ioan Streza, istorici de la Muzeul Ţării Făgăraşului şi localnici. Elena Bejenaru, directoarea muzeului făgărăşean, a moderat evenimentul. Rezistenţa anticomunistă din Lituania a fost similară cu cea din România, cu diferenţa că în lituanienii au fost bine organizaţi, pe când în România numărul partizanilor şi al susţinătorilor a fost mult mai mic, mulţi români trecând de partea regimului comunist. Dacă în Lituania lupta de gherilă a durat din 1944 până în 1953, în România, anul dedebut a fost 1944, dar lupta a început în 1947 şi s-a încheiat în 1957, după ultimii partizani arestaţi. Eliberarea din lagăre şi închisori a avut loc în 1964 în România, iar în Lituania în 1953, după moartea lui Stalin. În Lituania numărul persoanelor ucise a ajuns la 20.500, pe când în România nu se ştie încă numărul exact al victimelor. În Lituania statul s-aimplicat în stabilirea adevărului istoric, pe când în România foştii deţinuţi politici au prezentat pagina sângeroasă a regimului comunist prin memoriile scrise, statul fiind imun la restabilirea adevărului şi condamnarea comunismului şi a torţionarilor. La vernisaj au vorbit despre Rezistenţa anticomunistă făgărăşeană Lucia Baki, directorul ziarului Monitorul de Făgăraş, iar prof. Florentin Olteanu despre închisoarea din Cetatea Făgăraşului.
Război de gherilă în Lituania
Istoria perioadei a fost cercetată de Centrul de Cercetare a Genocidului şi a Rezistenţei Populaţiei Lituaniei şi de Muzeul Victimelor Genocidului şi a Rezistenţei Populaţiei Lituaniei din Vilvius, iar Centrul de Excelenţă ProMemoria din Moldova a reuşit să prezinte în cadrul proiectului ,,Război după Război” istoria Lituaniei anilor 1944-1953. ,,Aproximativ 4% din populaţia lituaniană a fost angajată direct, ca partizani, sau indirect, ca susţinători, în mişcarea armată de rezistenţă antisovietică. Uneori trei, patru şi chiar cinci fii din aceeaşi familie luptau în rândurile partizanilor şi au fost ucişi. S-a atestat că în această perioadă trei familii au pierdut câte şase fii, şase familii au pierdut câte cinci fii, 15 familii câte patru fii, iar 2-3 membrii dintr-i familie a fost un fenomen frecvent. De-a lungul unui deceniu întreg, mamele obişnuiau să-şi petreacă fiii în pădure, să aştepte cu groază ştirile despre fiecare ciocnire a partizanilor cu inamicul, să sufere persecuţii şi interogatorii din partea structurii KGB. Multe din ele şi-au văzut fiii morţi, expuşi pe caldarâmul din centrul oraşului sau seceraţi de gloanţele soldaţilor în ambuscade. Daţi Patriei voastre tot ceea ce sunteţi obligaţi să daţi!, era sloganul cu care se conduceau atât tinerii decişi să se opună ordinii sovietice, cât şi mamele şi taţii lor atunci când îşi petreceau copiii în viaţa plină de pericole” a explicat prof. univ. Virgiliu Bârlădeanu de la Institutul de Istorie din Chişinău. În exponatele din Crama Cetăţii au fost prezentate fotografii şi documente despre: fraţii Majauskas ucişi la 6 februarie 1951 şi 16 septembrie 1950; fraţii Saliliauskas, toţi 4 ucişi pe 29 septembrie 1949, Klanius Mikalojus ucis pe 22 august 1948, fraţii Setkus şi trei camarazi ai lor ucişi la 7 mai 1950, fraţii Lukosius ucişi în 1950 şi lista continuă cu mii de nume.
Organizare şi tactică militară în războiul antisovietic
În 1945-1946, membri ai Comitetului de Eliberare a Lituaniei, ai Uniunii de Partizani din Lituania, ai Armatei Lituaniene a Libertăţii, ai Consiliului Naţional al Lituaniei au fost arestaţi pentru că planificaseră o revoltă la nivel naţional prin care să fie restabilit statul naţional. În iunie 1946 au fost adoptate documente politice de rezistenţă: Legea privind înfiinţarea Mişcării Generale Democratice de Rezistenţă şi Declaraţia organului politic principal care au definit obiectivele mişcării de rezistenţă, au trasat strategia şi tactica unităţilor. După câteva luni a fost înfiinţat Statul major central al Forţelor Armate, care trebuiau să conducă structurile militare de partizani. Ministerul Securităţii de Stat a aflat şi au urmat noi arestări. Liderii Mişcării au continuat însă lupta care a durat încă 5 ani. În februarie 1949 s-a înfiinţat Centrul Comun pentru Conducerea Militară şi Politică a Rezistenţei, cu districte de partizani, liderul fiind Jonas Zemaitis, care a înfiinţat Mişcarea Militanţilor pentru Libertatea Lituaniei (LLKS), ca fiind cea mai înaltă autoritate legală din Lituania. Scopul era de a restabili Republica Lituania, independentă şi democratică. Ca structură organizatorică, partizanii erau grupaţi în echipe, plutoane, corpuri, districte şi regiuni. La începutul lui 1949 erau 9 districte şi 3 regiuni, Sud, Est şi Vest. În expoziţia de la Făgăraş au fost prezentate: jurământul luptătorului, declaraţia politică a Consiliului MMLL, statului Mişcării, regulamente, codul penal şi alte documente oficiale în copie. Toate aceste documente au avut scopul de a disciplina şi de a fortifica responsabilitatea partizanilor.
20.500 persoane ucise
,,Războiul de gherilă a avut 3 etape. Prima etapă s-a derulat între iulie 1944-mai 1946 când s-a înregistrat cea mai aprigă luptă, cu cele mai mari confruntări cu armata de ocupaţie şi cele mai multe victime. Partizanii se adunau cu sutele, mai mult prin păduri, organizau tabere fortificate, atacau satele mici, distrugeau oficiile autorităţilor de ocupaţie, dezarmau unităţile militare ale colaboraţioniştilor locali, eliberau persoane arestate, distrugeau documente de mobilizare, registrele de rechiziţii şi datorii. Pierderile de vieţi omeneşti au fost enorme între 1944-1945, de 10.000 de luptători ucişi. În a doua etapă, mai 1946-noiembrie 1948 , luptele directe au fost evitate, cei peste 4000 de partizanii fiind grupaţi în echipe mai mici, şi-au construit buncăre. S-a format o autoritate de rezistenţă comună care a stabilit relaţii cu Occidentul. În a treia etapă a războiului de gherilă (nov 1949-mai 1953) doar 2000 de partizani a continuat lupta activă. S-au elaborat documentele Mişcării Militanţilor pentru Libertatea Lituaniei” a mai explicat prof. Virgiliu Bârlădeanu. Partizanii implicaţi în Mişcarea de Rezistenţă purtau simbolurile Lituaniei: emblema dinainte de război, crucea, tricolorul, o panglică cusută pe mâneca stângă a uniformei sau a hainelor civile. Partizanii au stabilit relaţii cu organizaţiile lituaniene din străinătate, au editat publicaţii periodice, majoritatea tipărite în tipografiile proprii.
Deportaţi în Siberia şi închişi în lagăre
,,În timpul războiului de gherilă au fost ucise 20500 de persoane care n-au avut un mormânt, au fost aruncate trupurile în fântâni părăsite au în gropi de gunoi. După restabilirea independenţei, rămăşiţele luptătorilor pentru libertate au fost reîngropate în cimitire şi le-au fost înălţate monumente. Acţiuni organizate de statul lituanian. În a doua parte a anului 1945 ar putea să fi fost cca 60.000-70.000 de soldaţi şi oameni înarmaţi în Lituania, care au luptat împotriva partizanilor. În 1951, la dispoziţia Ministerului Securităţii de Stat se aflau 27.700 de agenţi. Conform datelor, între 1945-1959, grupurile speciale au ucis aprox 500 de partizani şi au luat aprox. 220 prizoniei, au ucis 60 de civili, au purtat insidios o anchetă de aprox 700 de participanţi la mişcarea de rezistenţă. În consecinţă, au fost arestaţi 5000 de susţinători şi persoane de legătură a partizanilor. Cele mai mari deportări au avut loc în mai 1948, martie 1949 şi octombrie 1951, mai ales din sate, oamenii au fost ridicaţi cu camioanele de animale şi transportaţi în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice, Siberia, Kazahstan, unde au fost puşi la munci grele, la pădure, mine, construcţii. Abia în 1953, după moartea lui Stalin, deţinuţii au revenit acasă şi deportaţii s-au putut întoarce în Lituania” a încheiat prof. univ. Virgiliu Bârlădeanu de la Chişinău. (Lucia BAKI)
