Rezistenţa Anticomunistă din România n-a fost încă scrisă de istorici. Nici nu ştim cum vor apărea filele acestei perioade istorice, ce eroi vor fi, dacă vor fi învingători, dacă vor fi victime şi călăi. Peste 50 de ani va fi scrisă această pagină din istoria românilor. ,,Istoricii nu se prea preocupă de această luptă, ba sunt unii chiar care susţin că istoria acestor vremuri s-ar putea scrie după 50 de ani. Până atunci, securitatea la Bervoieşti şi în alte părti are timp să distrugă documentele care nu-i sunt pe plac, iar noi, martorii, murim până atunci şi faptele să rămână în uitare, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria românească” spunea Ion Gavrilă Ogoranu prin anul 1997. Generaţiile de astăzi se pot documenta asupra luptei anticomuniste folosind cărţile de memorii scrise de cei care au trăit persecuţiile regimului din perioada 1947-1964, dar şi arhiva CNSAS scrisă de Securitate. Eroii Rezistenţei anticomuniste au fost români din toate categoriile sociale şi de toate vârstele. Lupta armată din munţii României a fost însă susţinută de tineri, elevi şi studenţi. ,,Munţii României au fost şi pe vremea aceea unde sunt şi astăzi, în mod egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii tineri s-au dus să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, atâţi câţi au fost şi suntem. Eram conştienţi că suntem ostaşi ai lui Christos şi ai neamului nostru. Eram şi ortodocşi, şi greco-catolici. Între noi nu existau diferenţe politice sau confesionale. Am căutat să ne încadrăm acţiunile noastre în onoarea militară şi morală creştină atât faţă de prieteni cât şi faţă de duşmani. Nu se va găsi nicăieri în lupta noastră o faptă de care să ne fie ruşine sau care să ne murdărească moral lupta. La urma urmei, ce-am vrut noi să fim? Un strop de demnitate pentru istorie, câteva lacrimi de sânge, cu care să spălam faţa mamei noastre România, murdarită de laşitate şi trădări. Pentru ca tinerilor de azi şi din viitor să nu le fie ruşine să se numeasca români!” explica Ion Gavrilă Ogoranu, liderul luptei anticomuniste din Munţii Făgăraşului.
1947 – an de pregătire pentru Rezistenţa Armată Anticomunistă
,,Comportarea brutală a guvernului comunist, după alegerile furate din 1946, a spulberat ultima speranţă de dezvoltare normală a democraţiei în România. Pentru cunoscătorii tacticii leniniste, era limpede că se grăbea declanşarea revoluţiei socialiste, în care toate piedicile din cale trebuiau înlăturate (inclusiv tovarăşii de drum). Distrugerea partidelor anticomuniste şi desfiinţarea monarhiei erau cele mai importante obiective. România ajunse prada forţei ocupantului şi slugilor lui autohtone. Lipsa unei reacţii din partea Occidentului a mărit şi mai mult lipsa de speranţă. Lumea românească se diviza pe zi ce evenimentele negre se succedau. Lichelele, de toate condiţiile sociale şi profesionale, treceau în rândul lupilor, devenind ei înşişi lupi, în stare de orice mişelie. Marea masa a românilor, demoralizată, şi-a plecat capul în faţa sorţii, rămânând fatalistă, ca de atâtea ori în istorie, mângâindu-se cu o tot mai iluzorie venire a americanilor, acomodându-se cu stăpânirea, rămânând să se descurce fiecare cum va putea. Firile tari, cei care puneau soarta ţării deasupra propriei lor vieţi, cei care prin educaţia lor creştină şi naţională, nu se puteau împăca cu compromisul şi resemnarea, au luat o altă cale: a rezistenţei, a luptei. Era o datorie de onoare de la care nu puteau abdica. În faţa forţei comuniste, trebuia opusă o altă forţă, pe măsura pericolului ce pândea fiinţa neamului. În toate mediile vieţii româneşti s-au constituit puncte de rezistenţă, având ca obiectiv final lupta armată împotriva stăpânirii comuniste. În centrele militare s-au organizat grupuri de ofiţeri activi şi deblocaţi, cum a fost cel al generalului Carlaonţ de la Craiova. Acelaşi lucru s-a făcut şi în cadrul partidelor anticomuniste: naţional-ţărănesc, liberal, legionar. Problema devenise acută în toate organizaţiile judeţene, mai ales în cele de sub munte. Ca exemplu aş da acţiunea liberală din Muscel, din care s-a ridicat colonelul Arsenescu, a naţional-ţărăniştilor din jurul lui Ilie Lazăr, ca şi a studenţilor din organizaţiile Spic şi T. Mişcarea legionară a acţionat pe trei fronturi:
- Organizaţiile judeţene (ca exemplu, cea a Dobrogei de sub conducerea fraţilor Fudulea, Gogu Puiu şi Ciolacu)
- Centrele studenţeşti (Centrul Cluj dispunea de circa 500 studenţi sub conducerea maramureşeanului Ion Bohotici)
- Frăţiile de Cruce, de sub conducerea lui Constantin Oprişan. Aici elevii de liceu primeau o educaţie creştină şi naţională, pentru a deveni schimbul de mâine al luptătorilor. Existau frăţii în toate liceele din ţară (ca de exemplu cea de la liceul din Sighet de sub conducerea profesorului Aurel Vişovan). Erau frăţii şi în mediile muncitoreşti (Braşov, Bucureşti, Ploieşti, Arad).
- În lumea satelor au apărut sute de organizaţii anticomuniste, iniţiate şi alcătuite de intelectualitatea satelor, învăţători, preoţi, ţărani deosebiţi (ca de exemplu a învăţătorilor Pridon şi Olimpiu Borzea din zona Făgăraşului) Între diferite organizatii locale exista o permanentă legătură (ca de exemplu a capitanului Capotă la Cluj cu Centrul Studenţesc legionar şi a căpitanului Sabin Mare la Făgăraş, cu organizaţiile judeţene ale partidelor politice)
În 1947 s-a ajuns la o înţelegere între partidele istorice, Rezistenţa din Armată şi Mişcarea legionară şi la un Comandament unic de acţiune. Înţelegerea a fost transmisă Consiliului Naţional Român din Franţa, care a informat guvernele apusene. Planul a fost deconspirat de agenţii sovietici din serviciile secrete engleze şi americane, dând posibilitatea regimului comunist de a face arestări la obiect şi la timpul potrivit. Procesul asa-zisei Mari trădări, din 1948, în care au fost implicaţi ing Pop, Bujor, Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu, profesorul Mărgineanu, amiralul Horia Măcelaru, alături de sute de luptatori (între care şi autorul acestor rânduri) a arătat existenţa unui Comandament Unic al Rezistenţei. Neaşteptata desconspirare şi – pe atunci – nebănuita cale prin care au fost informate autorităţile comuniste au avut consecinte grave asupra rezistenţei armate româneşti. Nu bănuiam că ne luptăm cu o forţă ocultă, cu tentacule chiar în ţările apusene, acolo, de unde noi speram ajutor. Fără un comandament unic, fără o tactică şi o strategie unitară, redusă numeric la, poate, nici 10% din efectivul iniţial, Rezistenţa Armată din Munţii României a fost diminuată ca eficienţă, dar nu într-atât încât să nu înscrie în anii următori, prin jertfa luptătorilor, o pagina glorioasă în Istoria României. (Cuvântare ce trebuia citită la Memorialul Sighet, iunie 1997, de Ion Gavrilă Ogoranu)
Ion Gavrilă Ogoranu la un dialog între Exil şi Ţară. 22 mai 1994, Paris
,,Vin din rândul acelora care au luat în serios versurile de piatră ale lui Aron Cotruş: Române, cel tare nu plânge / Răspunde sângelui prin sânge / Când ţara ţi-o voi-o cineva / Şi nu vei şti a o apăra / N-a fost nicicând a ta. Vorbesc de oameni care şi-au luat destinul în mâinile lor, gata de moarte. Aduc o mărturie recent descoperită la Sibiu şi raportul vestitului întru ticăloşie, colonel Gheorghe Crăciun (pe care voi, cei ce aţi făcut puşcărie, îl cunoaşteţi), adresat Securităţii din Bucureşti, lui Dulgerber (iarăşi cunoscut de voi), în care se arăta cum au ştiut să moară maiorul Dabija, conducătorul Rezistenţei armate anticomuniste din munţii Apuseni şi cei şase luptători de lânga el. Vă veţi mira că se poate avea recunoştinţă faţă de regimul comunist: pentru că ne-a acordat şansa să fim cei prinşi, împuşcaţi ca luptători şi nu ucişi altfel. Pentru că noi aşa ne socoteam, luptători şi nu victime. Victime au fost Lucreţiu Pătrăşcanu, Bellu Silber şi politicienii luaţi de pe băncile ministeriale, dar noi nu am fost aşa ceva. Este ceea ce regimul actual ar dori să ne prezinte, ba unii au formulat un proiect de lege de reabilitare, din partea aceloraşi tribunale care ne-au condamnat. Se încearca să se reducă lupta de rezistenţă armată la lupta ţăranilor împotriva colectivizării. A îmbrăcat rezistenţa noastră şi acest aspect, dar trebuie să se ştie că nu pentru hambare şi pătule sau pentru o pâine rumenăa au luptat Gheorghii şi Ionii. Nu pentru averi trecătoare, ci pentru dreptate şi demnitate au luptat aceşti oameni. Se mai încearcă să se spună că rezistenţa a fost ceva izolat şi un fenomen local. Pun martori pe doi prezenţi aici, pe care dumneavoastră îi iubiţi, Doina Cornea şi Octavian Paler. În satul din care provine aceasta luptătoare, Ileni, au fost o mulţime de luptători cu numele de Cornea, începând cu studentul Marcel Cornea, cel dintâi căzut dintre noi. De asemeni, în colţul de sat unde îşi are casa părintească domnul Octavian Paler, Lisa-Făgăraş, sat vecin cu satul meu, au fost zece luptători implicaţi în rezistenţă şi, dacă am trece prin satele vecine, aş putea enumera, numai din amintire, sute de nume. Când a început lupta de rezistenţă anticomunistă? O data cu intrarea trupelor sovietice pe teritoriul patriei. Ca punct de referinţă, au fost alegerile din 1946, de când regimul şi-a lepădat blana de oaie, barând orice cale de democratizare a României. Un lucru, care nu se prea ştie, este că, începând cu 1947, a existat în România un comandament unic al luptei de rezistenta armată, format din oameni ai partidelor istorice, ai mişcării legionare, ai formaţiilor de luptă din armată, studenţi şi elevi de liceu. Ecoul acestui comandament de luptă s-a facut simţit în aşa-zisul proces al marii trădări din toamna anului 1948, în care au fost implicati inginerii Pop, Bujoi, amiralul Horia Măcelaru, profesorul Nicolae Mărgineanu, Nicolae Petraşcu, George Manu, Nistor Chioreanu, împreună cu sute de persoane (intelectuali, militari, studenţi), toţi adunaţi în jurul unui ţel comun: lupta armată împotriva comunismului. Istoricii nu se prea preocupă de această luptă, ba sunt unii chiar care susţin că istoria acestor vremuri s-ar putea scrie după 50 de ani. Pâna atunci, securitatea la Bervoieşti şi în alte părti are timp să distrugă documentele care nu-i sunt pe plac, iar noi, martorii, murim până atunci şi faptele să rămână în uitare, aşa cum s-a mai întâmplat în istoria românească. Toţi munţii României şi-au adus contribuţia lor la această luptă: munţii Banatului, Olteniei, Vrancei, obcinele Bucovinei şi ai Maramureşului. Până şi dealurile Dobrogei (cărora numai cu îngăduinţă li se poate spune munţi) au avut luptătorii lor, munţi nepotriviţi pentru lupta de gherilă. Acolo au luptat aromânii care, după spusele lui Ţutea, sunt români şi jumătate. Printre aceste grupuri au fost şi cele patru din munţii Făgăraşului: Arsenescu, Arnăuţoi şi Matei, pe versantul sudic şi noi, făgărăşenii pe versantul nordic, precum şi grupul paraşutat în 1951, al lui Săplăcan. Fiecare din aceste grupuri îşi avea tactica şi strategia lui. Din acest punct de vedere le-am putea împărţi grupurile în două: cele în care au intrat ofiţeri de grad superior şi care au pornit la o luptă mare, decisivă. Într-adevăr au pornit-o, dar au şi terminat-o repede. Comunismul, inclusiv de la noi din ţară, era la apogeu, atunci. Raportul de forţe era de necomparat. Celelalte grupuri, formate din tineri studenţi, ofiţeri şi elevi au adoptat tactica de gherilă, care are darul ca o mână de oameni hotărâţi să ţină în alertă forţe inamice de mii de ori mai numeroase, fără a putea fi zdrobiţi. Rezistenţa noastră, de aproape opt ani, poate fi explicată în parte: eram un grup de tineri, care ne cunoşteam de mici, crescusem într-o sfântă frăţie. Infiltrarea duşmanului, între noi, era exclusă. Aveam la îndemână cel mai compact masiv muntos al ţării, munţii Făgăraşului, lung de 100 km, lat de 60 km, care ne-a apărat. Ne împărţeam în grupe mici, mobile; nu aveam un punct fix de rezistenţă, puteam să fim peste tot şi nicăierea. Am avut oameni devotaţi, care ne-au sprijinit. Oameni care ne iubeau şi pe care îi iubeam. Aş aminti femeile şi fetele, care s-au implicat cu un curaj care ne mira şi ne încălzea sufletele. În satul Ileni traieşte Maria Cornea, al cărei logodnic a fost ucis de securitate şi care s-a angajat alături de noi cu toată puterea. Ne-am pus la punct un sistem de informare la poalele munţilor, cu oameni devotaţi şi pricepuţi. Ca o simplă curiozitate – deşi, în afară de trei, au murit toţi luptăorii – în munţi n-a murit nici unul dintre noi. Răniti am fost, dar morţi, nici unul. În spatele fiecărui mort se află un Iuda, ştiut sau neştiut, care-şi ronţăie în linişte şi azi arginţii vânzării noastre. În general, rezistenţa armată anticomunistă din România a avut trei caractere: Caracter naţional. Ţelul luptei nu era al unui partid sau al unei mişcări, ci al neamului întreg. Am avut întotdeauna conştiinţa că noi reprezentăm atunci statul român adevarat. În condamnările noastre la moarte stă scris că ne-am însuşit prerogative ale statului. Exact aşa am şi făcut. În numele acestei conştiinţe am acţionat. O menţiune specială vreau să fac: cele mai multe grupuri de rezistenţă din ţară, ca şi al nostru, cel din Făgăraş, au fost iniţiate şi formate din frăţii de cruce din universităţi şi licee. Unora, culoarea ochilor acestor foarte tineri luptători – 16-20 de ani – nu le place. Le pot însă răspunde lucrul următor: munţii României au fost şi pe vremea aceea unde sunt şi astăzi, în mod egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii tineri s-au dus să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, atâţi câţi au fost şi suntem. Eram conştienţi că suntem ostaşi ai lui Christos şi ai neamului nostru. Imnul nostru a fost cel al studenţilor greco-catolici Astru. Eram şi ortodocşi, şi greco-catolici. Între noi nu existau diferenţe politice sau confesionale. Am căutat să ne încadrăm acţiunile noastre în onoarea militară şi morală creştină atât faţă de prieteni cât şi faţă de duşmani. Nu se va găsi nicăieri în lupta noastră o faptă de care să ne fie ruşine sau care să ne murdărească moral lupta. Acesta a fost cel de al doilea caracter al luptei nostre: cel creştin. Cel de al treilea a fost caracterul monarhist. Când într-o întâmplare dramatică, în 1952, am întâlnit la Cabana Bâlea, sute de turişti, le-am spus acestora: Vă rugăm spuneţi oamenilor din ţară, că mai există un colţ din regatul României, care nu şi-a plecat capul în faţa comuniştilor şi care va ramâne liber, cât timp capetele ce le vedeţi vor sta pe umerii celor ce le poartă . La urma urmei, ce-am vrut noi să fim? Un strop de demnitate pentru istorie, câteva lacrimi de sânge, cu care să spălam faţa mamei noastre România, murdarită de laşitate şi trădări. Pentru ca tinerilor de azi şi din viitor să nu le fie ruşine să se numeasca români! ,,În numele nostru al tuturora aş vrea să mulţumesc domnului Gavrila pentru această tulburătoare mărturie, care ne-a dat lacrimi. Văd că mai toţi plângem. Mai mult decât emoţionantă, mi se pare înălţătoare pentru că, undeva, un mare filosof spunea că există o mare deosebire între sfinţi şi mucenici. Sfinţii reuşesc să-şi asigure ridicarea lor personală, se sfinţesc şi câştiga cerul. Mucenicii, martirii, au marele merit că prin sacrificiul lor ajută la ridicarea în cer a unui neam. Eu cred că, prin cei care au murit în Făgăraş, o parte din fiinţa neamului nostru s-a urcat în cer pentru a dovedi, pentru a mărturisi acolo despre ce am trăit. Aş vrea să va rog un lucru, pentru a sfârşi cu demnitate acest moment, să sfinţim cu respect memoria lor şi pentru asta vă rog să păstrăm un moment de reculegere” Paul Barbaneagră, intervenţie la discursul lui Ion Gavrilă Ogoranu, la Paris, 22.mai 1994.
