În anul 1986 Spania şi Portugalia aderă la Uniunea Europeană. Portugalia, o putere navală şi colonială care a schimbat cultura unei bune părţi a planetei, o ţară cu ambiţii coloniale care are o istorie bogată în explorările maritime. Cînd vorbim de Spania gîndul ne duce la Reconquista, Inchiziţie, Cristofor Columb şi o bogată tradiţie culturală. Cînd spunem Portugalia, fără a avea o cultură deosebită sau o pasiune pentru istorie, gîndul ne duce rapid la Eusebio ,,perla Mozambicului“, unul dintre cei mai mari fotbalişti din istoria ,,sportului rege“. Despre Spania putem spune că a fost o forţă care a împins ofensiva catolică pe cele mai îndepărtate meridiane ale planetei.
Spania de la provincie a Imperiului Roman la urmele paşilor Sf. Pavel
Spania are o poziţie privilegiată, situată între Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană. S-a confruntat de-a lungul vremii cu diferite civilizaţii şi culturi. În mileniul I vin aici celţii, şi prin contopirea acestora cu ibericii rezultă populaţia celtiberică. În sec. XI-X î.Hr. aceste ţinuturi sînt colonizate de fenicieni iar în sec. VII î.Hr. îşi lasă amprenta grecii. Roma anexează Spania şi o transformă în provincia Hispania. În anul 264 î.Hr., pentru o perioadă, Franţa şi Suedia ocupă o parte din Spania. Triburile barbare vor semna un tratat de alianţă cu Roma, pentru a le permite stabilirea de colonii militare în Imperiu. Hispania va deveni centrul cultural al imperiului în care se va dezvolta creştinismul. Urmele paşilor Sfîntului Apostol Pavel vor rodi aici. ,,De prin mijlocul secolului al doilea, Fragmentul Muratori şi Faptele apocrife ale lui Pavel menţionează călătoria în Spania ca un fapt notoriu. Și atunci cînd papa Sf. Clement, la treizeci de ani după moartea Apostolului, afirmă că el a ajuns la marginile Apusului, care, mai ales pentru un roman, nu sunt Italia, ci Spania, unde se înalţă Coloanele lui Hercule (Gibraltarul). De la Roma în Spania, comunicaţiile pe mare erau mai uşoare şi constante“. (Ferdinand Prat, Pe urmele Sfîntului Pavel- Apostolul neamurilor). Invazia vizigoţilor (568-586) pune capăt stăpînirii Imperiului Roman în Spania.
De la Reconquista la puterea incontestabilă
În anul 1479, prin căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia se creează Regatul Spaniei. Granada este recucerită şi eliberată de sub stăpînirea arabă în anul 1492, moment ce marchează sfîrşitul Reconquistei. Celebrul inchizitor Torquemada, călugăr dominican şi preot, a fost confesorul lui Ferdinand şi al Isabelei, lucru ce i-a înlesnit funcţia de mare inchizitor. El a redactat un cod de procedură şi a autorizat folosirea torturii, devenind astfel celebru pentru metodele severe la care recurgea şi zelul de care dădea dovadă în aplicarea lor. A fost inchizitor al Castiliei, Aragonului şi Cataloniei, perioadă în care 2000 de persoane au fost arse pe rug şi alte mii au fost torturate. Sub influenţa acestuia, 160.000 de evrei au fost expulzaţi din Spania în anul 1492 pentru că au refuzat să treacă la creştinism. În sec. XIII-XIV Spania cucereşte Insulele Baleare, Sicilia şi Sardinia, devenind o mare putere continentală şi maritimă. La 12 octombrie 1492, Columb descoperă America, Lumea Nouă. În anul 1519 Carol Quintul devine împărat şi al Imperiului Romano-German şi moştenitor al posesiunilor habsburgice. Spania va deveni cea mai mare putere europeană cuprinzînd Regatul Neapolelui, Milano, Țările de Jos, America Centrală şi Meridională şi temporar Portugalia. ,,Entitatea politică ce va constitui coloana vertebrală a statului lui Carol, regatul Castiliei, se va dedica expansiunii majore de pe celălalt ţărm al Atlanticului, asupra insulelor şi zonelor continentale din jurul Mării Caraibelor. Proclamarea lui Carol ca împărat coincide şi a fost indisolubil legată de formarea unei enorme zone de expansiune care se va dezvolta, pînă la o întindere extraordinară, în cele două Americi şi în Filipine, în perioada cît el şi ulterior fiul său, Filip II (1556-1598), care nu i-a succedat însă şi pe tronul Sfîntului Imperiu, au domnit. Descoperirea Americii de către Columb, în 1492, a fost curînd urmată de campaniile reuşite ale lui Cortes (1519-1528) în Mexic şi Pizzaro (1532-1533) în Peru. Insulele Filipine au fost asimilate curînd după aceea (1564-1571). Cucerirea de noi teritorii şi subjugarea populaţiilor lor, într-o lume care fusese complet necunoscută europenilor, poate fi privită ca o prelungire a perioadei de expansiune a conducătorilor catolici spanioli în interiorul peninsulei iberice“. (Josef Fradera, Spania: genealogia colonialismului modern- Epoca Imperiilor, editor Robert Aldrich)
De la epoca modernă la Franco
Începînd cu anul 1516 urmează declinul: ,,Invincibila Armada“ este distrusă cînd încearcă să cucerească Anglia, iar în anul 1881 Olanda îşi proclamă independenţa. În anul 1808 Spania este ocupată de trupele ,,căpcăunului din Corsica“ aşa cum îl ,,alintau“ spaniolii pe Napoleon. Între 1808-1813 are loc un război de eliberare naţională sprijinit puternic de Anglia. Între anii 1810-1826 are loc emanciparea coloniilor din America Latină, iar în sec. XIX puterile Spaniei sînt slăbite de o serie de războaie civile. În urma războiului hispano-american Spania va rămîne fără Cuba, Puerto Rico, Filipine şi insula Guam, care vor fi cedate SUA. Anul 1931 aduce alegeri, iar Spania devine republică, liberalii vin la putere şi introduc votul universal separînd biserica de stat şi secularizînd averile mănăstireşti. Spania rămîne neutră în timpul celor două războaie mondiale dar va trece printr-un sîngeros război civil (1936-1939) ce se va sfîrşi cu dictatura fascistă a lui Franco.
Francisco Franco Bahamonde
Este celebrul general spaniol care conduce trupele naţionaliste la victorie în urma războiului civil. El a trăit între anii 1892-1975. La vîrsta de 14 ani se înscrie la Academia de Infanterie din Toledo pe care o va absolvi trei ani mai tîrziu. În anul 1915 devine unul dintre cei mai tineri căpitani din armata spaniolă şi se impune prin profesionalism şi devotament. Îl putem asemăna aici pe Franco cu generalul român Ion Antonescu. Ascensiunea sa este oprită odată cu proclamarea republicii şi abdicarea lui Alfonso XIII. În acest interval este adoptată o politică antimilitaristă. Alegerile din anul 1936 instaurează o guvernare de stînga, lucru ce îl motivează pe Franco să conducă o rebeliune militară împotriva republicii care va fi urmată de cumplitul război civil. Franco devine comandantul forţelor naţionaliste. Începînd cu anul 1937, naţionaliştii sînt sprijiniţi de Falanga spaniolă, o mişcare transformată de Franco în partid fascist. Ajutat de forţele germane şi italiene, Franco iese învingător, se proclamă prim-ministru şi, ulterior, şef al statului, instituind un regim centralist şi autoritar. Franco repune în drepturi Biserica Catolică din Spania şi este destul de inteligent pentru a rămîne neutru în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, în ciuda simpatiilor sale faţă de Axă. După anii 50-60 relaxează politica şi încearcă să negocieze relaţii mai bune cu SUA, care îl eticheta drept ,,ultimul dictator fascist supravieţuitor“. În anul 1975, după moartea lui Franco, este instituit un regim democratic de guvernămînt iar principele Juan Carlos de Bourbon, nepotul lui Alfonso XIII, este proclamat rege al Spaniei. Franco nu a fost nici el departe de readucerea Bourbonilor pe tronul Spaniei. Odată cu reconfirmarea coroanei, Spania va cunoaşte o perioadă de prosperitate. Spania se modernizează rapid iar în anul 1986 intră în Uniunea Europeană.
Forma de guvernare monarhia
Membru al N.A.T.O, din 1986 este şi membră a Uniunii Europene. Statul federal spaniol are ca formă de guvernămînt monarhia constituţională, iar organul său legislativ denumit Parlament este organizat după modelul bicameral cu un număr de 609 membri, 259 în Senat şi 350 membri în Congresul Deputaţilor. Legislatura se desfăşoară pe o durată de 4 ani.. Spania a trecut şi ea printr-o criză politică şi economică după atentatele teroriste de la Madrid, în urma cărora socialiştii lui Zapatero au venit la putere pe un fundal de isterie şi frică, acţionînd cu promisiuni populiste în acest context. Retragerea trupelor din Irak, tot ca urmare a politicii de stînga, a făcut ca americanii să-şi retragă la rândul lor o serie de investiţii producînd un declin economic. Astăzi Spania rămîne una dintre ţările cele mai dezvoltate ale Europei, demonstrînd că monarhia poate fi o soluţie de echilibru în stat, un simbol al coeziunii naţionale, indiferent de culoarea politică care este la guvernare. (Ştefan BOTORAN)
