Prima extindere a Uniunii Europene. Istoria UE, serial în Monitorul de Făgăraş

În data de 1 ianuarie 1973 are loc prima extindere a Uniunii Europene după ce, cu patru ani înainte, în urma întîlnirii de la Haga, grupul ,,celor şase“ (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au luat în discuţie extinderea Comunităţii. Pe data de 1 ianuarie 1973 Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la această comunitate parafrazînd prima extindere a Uniunii Europene.

Regina mărilor se întoarce

Marea Britanie nu a vrut să rămînă în afara polului de putere al Europei, bătrîna regină a mărilor mai avea un cuvînt greu de spus. Marea Britanie a creat unul dintre cele mai puternice imperii colonialiste iar Compania Indiilor de Est, care se bucura de o clădire somptuoasă, a jucat un rol primordial în acest aspect. Clădirea era împodobită cu lucrări alegorice precum ,,Orientul oferindu-şi bogăţiile Britanniei“. O mare importanţă l-a jucat, la începutul secolului XIX, familia Lascelles. ,,La Yorkshire, în primăvara neobişnuit de fierbinte a anului 1807, Imperiul Britanic se dovedea a fi o binecuvîntare şi un blestem pentru candidatul electoral al partidului Tory, Henry Lascelles. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, bogăţia adunată de-a lungul aproape două sute de ani de expansiune colonială transformase profund peisajul social şi geografic al insulelor britanice. Nu era o întâmplare că şi cultura populară era obsedată de parveniţii ,,nouveaux riches“, în epoca respectivă sau că termenul ,,vulgar“ dobândise de curând sensul pe care obişnuim să i-l dăm astăzi. În parte sub influenţa bogăţiilor imperiale, aristocraţia britanică îşi sporise rândurile într-un ritm fără precedent, între 1780 şi 1830. Bogatul ,,nabab“ şi propiretarul de plantaţii din Indiile de Vest au devenit figuri ale dezbaterii publice şi satirei populare“ spune Kirsten. Aceste figuri aristocratice au devenit subiectul piperat al ziarelor de şicane şi subiect de inspiraţie pentru comediile de teatru precum ,,Nababul“ de Samuel Foote, 1778 şi ,,Indianul din Vest“ de Richard Cumberland, 1771. ,,De-a lungul Angliei, clădirile în stil palladian se înălţau în ritm rapid, finanţate în multe cazuri de bogăţiile provenite în urma expansiunii britanice în lumea atlantică şi, într-o măsură tot mai mare, în India. Familia Lascelles din Yorkshire folosise bogăţiile adunatre în Indiile de Vest pentru a crea una dintre cele mai impozante dintre aceste edificii, în egală măsură un centru nervos al puterii politice şi un cămin. În casa Harewood, ei au realizat o viziune a neoclasicei Arcadia. Era un splendid exemplu referitor la ceea ce puteau face banii imperiali, cu interioare pictate de Robert Adam şi un parc imaginat de Capability Brown. Orice sugestie că noul edificiu, clădit cu un bun gust demn de secolul al XVIII-lea, nu găzduia o străveche familie aristocratică, casa a precedat cu cîteva decenii înnobilarea familiei, şi orice aluzie la legătura ocupanţilor săi cu economia sclavagistă a Caraibelor erau cu grijă extirpate din reprezentările contemporane ale domeniului“. Aceştia erau marii nobili colonialişti care au început să transforme ţara. Astfel, aceştia ce visau noaptea, aveau puterea să împlinească dimineaţa prin puterea financiară pe care au acumulat-o în urma afacerilor din Indii. Comerţul cu sclavi nu lipsea nici el, ca şi în Olanda şi alte puteri imperiale. De fapt, ne place sau nu, aşa s-a constituit puternica Europă a ,,drepturilor omului“, prin sudoarea sclavilor de pe plantaţii. Acum Europa, care se prăbuşeşte sub acte teroriste şi crize de identitate, nu face decît să ia peste gură bumerangul pe care l-a aruncat în urmă cu cîteva secole şi pe care nu a învăţat mai întâi să îl prindă. Un angajat al domeniului Harewood exclama: ,,Zeii înşişi ar putea crede că aici sînt Câmpiile Elizee“. De aici derivă puterea mândrei Anglii, din cuceriri, putere, tenacitate şi o mare disciplină. Un comerţ puternic înseamnă o economie puternică şi, implicit, o armată înzestrată pe măsură. Totuşi presa a avut grijă să scoată la iveală ce se ascunde sub bogăţia acestor nobile ,,case“. ,,Chiar dacă imperiul, în perioada la care ne referim, ocupa un loc central în cadrul Marii Britanii, acest lucru nu a împiedicat trecerea cu vederea a unor situaţii delicate. Scandalurile privitoare la brutalitatea imperială au ieşit la iveală în maşinaţiile politice, precum tentativa făcută în 1788 de a-l destitui pe Warren Hastings, guvernatorul britanic al Bengalului. Pentru mulţi, mai ales pentru cei ce foloseau avuţia imperială spre a avansa pe scara socială britanică, era poate mai bine să nu vadă, să nu ştie, să nu audă. Și totuşi, cârligul dezvăluirilor publice putea zgâria suprafeţele delicate ale veşmintelor de mătase purtate de un parvenu“ (Kirsten McKenzie). ,,Bîlciul deşertăciunilor“ al lui William Makepeace Thackeray reprezintă o frescă literară importantă în acest sens. ,,În 1807, anul în care comerţul britanic cu sclavi a fost abolit, familia Lascelles a suferit o înfrângere în alegerile, aprig disputate, pentru comitatul Yorkshire. Descrisă ca fiind ,,apărătoare comerţului cu sclavi“ şi învinuită că ,,îşi datorează importanţa Africii sângerânde“, familia Lascelles era acuzată de ţesătorii rămaşi fără lucru din Yorkshire că ar fi încercat să extindă practicile sclavagiste din Indiile de Vest asupra muncitorilor britanici. Iar britanicii n-ar fi acceptat niciodată să devină sclavi“. Puterea Angliei constă şi acum în moştenirea imperiului. ,,În primul rând, dacă Marea Britanie a creat imperiul, în egală măsură acesta a fost responsabil de construirea şi reconstruirea ei. Dacă expansiunea imperială britanică şi colapsul ulterior au schimbat vieţile a milioane de oameni, de-a lungul globului, şi Marea Britanie, şi britanicii înşişi au fost transformaţi de această istorie. În al doilea rând, metamorfoza a prins contur nu doar la nivelul social, ci şi cel al identităţii personale. Familia Lascelles s-a putut înnoi, graţie bogăţiei imperiale, dar la un nivel mai larg, experienţa imperială se va dovedi fundamentală pentru a stabili cum anume conceptele de rasă, sex, clasă şi statut au funcţionat în Marea Britanie şi în coloniile sale. Aceste identităţi schimbătoare au avut implicaţii politice concrete, cu referire la drepturile individuale şi la practica libertăţii. A treia temă ce va fi abordată aici constă în modul în care bogăţia şi libertăţile britanice au fost predicate, pe baza exploatării şi lipsirii de libertate a altora. Aşa cum ţesătorii din Yorkshire ştiau prea bine, la 1807, cine era inclus şi cine era exclus de la aceste drepturi şi libertăţi a constituit o problemă definitorie de dezbătut, în cursul istoriei imperiale britanice“ spune Kirsten McKenzie.

Uniunea Coroanelor

În anul 1603 această Uniune va încorpora regatele Angliei, Scoţiei şi Irlandei. ,,Regele Iacob VI (al Scoţiei) şi I (al Angliei) folosea termenul Britania pentru a-şi denumi regatul, dar va trebui să mai treacă un secolo până când noţiunea de ,,britanici“ să se înrădăcineze în mentalitatea populară. Similar, ideea de imperiu nu include în mod obligatoriu şi ambiţiile expansioniste de peste mări. Totuşi, pe la finele secolului al XVII-lea o mare parte din şablonul cuceririi imperiale fusese deja stabilit: bogăţiile se revărsau asupra insulelor britanice, prin extracţia de materii prime de peste mări, teritoriile respective fuseseră cucerite cu scopul protejării exploatărilor, iar munca silnică necesară susţinerii acestor economii dusese la o imigraţie forţată de proporţii nemaivăzute în întreaga lume. La începutul secolului al XVIII-lea succesul acestor întreprinderi însemna că identitatea britanică putea să se afirme prin intermediul statutului naţiunii, ca putere protestantă globală, ridicată împotriva Franţei şi Spaniei catolice“ (Kirsten McKenzie). Putem observa cum marile rivale au început, după cel de-al II-lea Război Mondial să se coalizeze în această comuniune, U.E. pentru a preântâmpina ascensiunea Americii. noul imperiu de necontestat. În ceea ce priveşte modul în care liderii Uniunii tratează noile state din Europa de Est care au aderat după 1990, ne aduce aminte cum britanicii predicau, în sec. XVIII-XIX, libertatea pe baza exploatării altora. Este, de fapt, un imperialism mascat într-un mod cât mai subtil. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea Compania engleză a Indiilor de Est avea să devină cea mai de succes întreprindere europeană în Asia. În secolul XVIII ea va reuşi să-şi creeze un adevărat imperiu. Marea Britanie va deveni stăpâna mărilor, mai ales prin victoriile asupra Franţei de la Trafalgar şi Abukir sub conducerea lui Nelson. Ducele de Wellington a avut un mare rol la înfrângerea lui Napoleon în 18 iunie 1815 la Waterloo, în Belgia, lucru care a făcut să crească importanţa Marii Britanii. În cele două războaie mondiale Marea Britanie şi-a mărit prestigiul, mai ales prin apariţia trupelor S.A.S care s-au născut în focul celui de-al II-lea Război Mondial, făcând din Anglia una dintre marile puteri ale lumii.

Falkland un punct de cotitură

Pe data de 2 aprilie 1982 va începe conflictul dintre Marea Britanie şi Argentina în disputa asupra insulelor Falkland. ,,Colegul meu argentinian şi cu mine am putea dezbate la nesfârşit bunele şi relele istoriei, şi mă îndoiesc că vom cădea vreodată la înţelegere“ spunea Sir Antony Parson, reprezentantul britanic pe lîngă O.N.U. la 1 aprilie 1982. Falkland reprezintă un punct de cotitură în istoria relaţiilor post-belice în care Marea Britanie a demonstrat că va rămâne o forţă intenaţională de care trebuie să se ţină cont. Conflictul a avut oc în Oceanul Atlantic de Sud, la aproximativ 500 de km. de coasta Argentinei şi 13.000 de km. de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Aceste insule au fost denumite în onoarea trezorierului Marinei britanice, vicontele Falkland, de către primul european a cărui debarcare în arhipelag  a fost consemnată oficial, căpitanul John Strong, în 1690. Falkland-ul este împărţit în Falkland de Vest şi de Est, având capitala la Port Stanley şi un număr de două sute de insule mai mici , printre care Georgia de Sud şi Sandwich de Sud, ce nu aparţin de arhipelag dar fac parte din colonie. Insulele au fost descoperite de olandezi la începutul sec. XVII- sec. XVIII şi au constituit subiect de dispută între Spania, Franţa şi Marea Britanie. La începutul secolului XIX Argentina devine independentă şi revendică insulele în baza dreptului de succesiune preluat de spanioli. În anul 1833, insulele intră în posesia Marii Britanii şi vor fi populate de colonişti anglo-saxoni. Londra a exercitat asupra arhipelagului o suveranitate continuă până la invazia argentiniană din data de 2 aprilie 1982. Articolul 2, aliniatul 3 din carta O.N.U. menţionează că orice dispută internaţională se rezolvă prin mijloace paşnice dar când Argentina a adus chestiunea spre dezbatere, Marea Britanie a replicat faptul că insularii sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor englezi. Acesta este un adevăr istoric, pentru că în momentul invaziei argentiniene, locuitorii din Falkland au spus că ei sunt englezi şi aşteaptă ca Marina britanică să-i elibereze. Pe data de 2 aprilie 1982 forţele militare argentiniene debarcă în Falkland şi întâmpină rezistenţa îndârjită a garnizoanei britanice în jurul reşedinţei guvernatorului britanic Rex Hunt. Operaţiunea ,,Rosario“ continuă cu invadarea insulelor Georgia de Sud şi Sandwich de Sud. Prim-ministrul Margaret Thatcher declară: ,,Trebuie să spun Camerei că insulele Falkland şi dependenţa lor rămîn un teritoriu britanic. Nicio agresiune şi nicio invazie nu pot afecta acest simplu fapt. Obiectivul guvernului este acela ca insularii să fie eliberaţi de sub ocupaţie şi să se întoarcă sub administraţia britanică cât mai repede cu putinţă“. A fost instituit rapid ,,cabinetul de război“ iar operaţiunea de eliberare va purta numele de ,,Corporate“ şi va fi condusă de amiralul Sandy Woodward. A fost un război fără declaraţie. La 25 aprilie Anglia recuperează insula Georgia de Sud. Pe data de 1 mai are loc o diversiune navală cu scopul de a permite infiltrarea trupelor de comando (S.A.S.) în arhipelag. O semnificaţie crucială a constituit-o un post de observaţie amplasat de membrii redutabilei S.A.S. în Chile. Britanicii au pierdut multe nave dar acţiunile S.A.S. au evitat capturarea şi au redus mult numărul pierderilor. Pe data de 2 mai 1982 crucişătorul argentinian ,,General Belgamo“ este torpilat şi scufundat de submarinul nuclear ,,Conqueror“. Peste 370 de militari argentinieni îşi pierd viaţa iar marina militară argentiniană se va retrage din porturi. Pe data de 4 mai două avioane Super Etendard au scufundat distrugătorul ,,HMS Sheffield“, 20 de militari îşi pierd viaţa, iar 24 sînt răniţi. Pe plan terestru, argentinienii sunt copleşiţi de superioritatea tehnică, profesionalismul şi eficienţa britanicilor. Pe data de 21 mai va avea loc o debarcare amfibie britanică în portul San Carlos pentru stabilirea unui cap de pod aici. În noaptea de 28/29 mai 1982 Batalionul 2 din Regimentul de paraşutişti au înfrânt o forţă argentiniană net superioară continuându-şi marşul spre Port Stanley. Argentinienii se retrag spre zonele muntoase Kent, muntele Longdon şi Two Sisters. În noaptea de 11/12 iunie au loc lupte violente, iar în 14 iunie aviaţia argentiniană înregistrează mari pierderi. Pe data de 14 iunie 1982 generalul Mario Mendez se predă cu toate trupele staţionate în Islas Malvinas. În anul 1990 se reiau relaţiile diplomatice între Londra şi Buenos Aires. Falkland a demonstrat faptul că Marea Britanie rămâne încă o mare putere colonială.

Irlanda

Irlanda se formează ca regat în sec. X, iar în sec. XII este cucerită de englezi (1171), sub conducerea lui Henric II. Englezii doresc să impună protestantismul dar irlandezii nu-şi părăseau religia de bază, catolicismul. În anul 1641 are loc o răscoală care este înăbuşită de Cromwel. În anii 1688, 1798 se duc războaie contra englezilor care sînt înăbuşite, iar Irlanda este alăturată Angliei făcând parte din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. O parte a populaţiei alege migraţia din cauza condiţiilor vitrege de trai. Irlandezii încearcă să se desprindă de Anglia în repetate rânduri dar sunt învinşi de armata britanică. În anul 1914, Adunarea Constituantă de la Dublin proclamă independenţa Irlandei. În anul 1921 Irlanda devine dominion englez, cu excepţia Irlandei de Nord. În anul 1922 are loc un război civil între cei pro şi contra împărţirii Irlandei. În anul 1932 Irlanda se declară independentă şi suverană sub denumirea de Eire şi este adoptată o nouă Constituţie. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial Irlanda se declară neutră. În anul 1948 Irlanda se retrage din Commonwealth, în anul 1955 devine membru O.N.U., iar în 1973 aderă la Uniunea Europeană alături de Marea Britanie şi Danemarca. În anul 1993 reâncep discuţii cu privire la uniifcarea insulei dar cu anumite condiţii. În anul 2006 guvernele britanic şi Irlandez au început implementarea Acordului St. Andrew, bazat pe Acordul Good Friday din 1998. Capitala este la Dublin iar forma de guvernământ este republica. Aşadar, în anul 1973 aderă la Comunitatea Europeană o putere colonialistă şi o ţară care a luptat să se emancipeze de sub tutela acestei mari puteri.

Danemarca pretenţii colonialiste chinuite

O altă ţară care face parte din primul val al aderării la ceea ce se va numi Uniunea Europeană este Danemarca, o ţară cu pretenţii colonialiste. ,,Ca mulţi alţi suverani europeni, regele danez Christian IV (1588-1648) avea ochii aţintiţi asupra activităţilor de pste mări ale olandezilor şi britanicilor, privind cu invidie uriaşele profiruri din negoţul oriental ce se acumulau în capitale comerciale precum Amsterdam şi Londra. În mintea lui, regele danez, atât de plin de încredere în sine, era convins că se poate bucura şi el de succesul obţinut de puterile maritime occidentale. Întrebarea era doar ce cale trebuia să urmeze danezii pentru a obţine acces direct la profitabila piaţă orientală fără să intre în conflict deschis cu naţiunile puternice din punct de vedere comercial. Desigur, soluţia optimă era găsirea unei rute alternative spre India, în locul celei obişnuite, ce viza ocolirea extremităţii sudice a Africii. Astfel de consideraţii au născut ideea găsirii unui pasaj nordic, în jurul Americii de Nord sau a Asiei. Din punctul de vedere al danezilor, aceasta ar fi însemnat, în plus, avantajul traversării Atlanticului de Nord, zonă unde regii Danemarcei pretindeau că deţin supremaţia. Primele tentative daneze demonstrează însă că pasajul de nord-est, spre Rusia, nu era o opţiune viabilă. Prin urmare, guvernul de la Copenhaga a decis să decsopere dacă exista o alternativă prin nord-vest, pe la nordul continentului american“ spune Knud J.V. Jespersen. Între 1618-1619 o expediţie a fost pusă sub comanda experimentatului navigator norvegian Jens Munk cu o fregată şi un vas mic de comandă. Echipajul număra şaizeci şi patru de oameni. În vara anului 1619 expediţia porneşte din Copenhaga şi se îndreaptă spre Golf Hudson care a fost descoperit recent pentru a-i explora interiorul şi a găsi o rută nouă spre Asia. Cele două ierni înfiorătoare petrecute în climatul aspru al Arcticii fac ca această expediţie să se încheie tragic. Toţi membrii echipajului pier în afară de Jens Munk şi alţi doi tovarăşi care abandonează fregata şi armează micul vas pentru călătorie. După două luni de navigaţie extenuantă peste Atlantic ating coasta norvegiană în vara anului 1621. Acesta este primul val al extinderii Uniunii Europene: o mare putere şi un imperiu colonialist, o ţară mică care a luptat pentru libertate şi un chalenger în politca colonialistă. Vom vedea în numărul următor cum va reuşi Danemarca să se impună între forţele colonialiste, ce rol joacă ea astăzi în cadrul Uniunii şi vom discuta despre a doua extindere cu Grecia, în anul 1981.

(Ştefan BOTORAN) (Va urma)