După cel de-al II-lea Război Mondial, cînd S.U.A şi Rusia au devenit cei mai importanţi poli ai puterii pe mapamond, Europa a încercat să îşi ia revanşa. Orgoliul colonialist a ieşit la iveală iar nostalgia marilor imperii s-a reiterat. SUA le-a amintit fostelor puteri colonialiste din Europa ce înseamnă imperiul.
Modelul imperial american
,,Vom continua să creăm ceea ce omenirea numeşte un imperiu, dar în acelaşi timp vom continua să credem foarte sincer că acesta nu este un imperiu, fiindcă noi nu ne simţim aşa cum ne imaginăm că ar trebui să se simtă nişte imperialişti“ spunea Walter Lipmann în anul 1927. ,,Este America astăzi, sau a fost vreodată, o putere imperialistă? se întreabă Frank Schumacher. Au existat episoade cînd ea şi-a impus puterea asupra unor teritorii străine, dar manifestările acestei puteri au variat. Colonizarea de modă veche este una dintre metodele aplicate. O alta este reţeaua internaţională de baze militare. În fine, o a treia, foarte apropiată zilelor noastre, este afirmarea dominaţiei culturale şi comerciale, realizarea unui imperiu ideologic. Primii ani ai expansiunii americane din secolul al XIX-lea au constituit un model ideal pentru făurirea unui imperiu, cel puţin în accepţia europeană. Dar într-o alegorie precum ,,Progresul american“, accentul cade nu pe cucerire, ci pe introducerea căilor ferate şi telegrafului, cu alte cuvinte a civilizaţiei, într-un teritoriu practic pustiu. Americanii se puteau astfel considera nu imperialişti şi nici colonizatori, ci binefăcători şi aceeaşi atitudine au continuat să o aibă neîncetat, de atunci“. Uniunea Europeană a copiat modelul american dar l-a readaptat la tradiţiile şi cultura vechiului continent.
Conştiinţa occidentală, colonialismul
Nu există transformare modernă care să nu fie făcută prin colonialism. Precum pionierii români ai anilor 70/80, care preamăreau progresele făcute în numele partidului, aşa şi elevii americani au fost îndoctrinaţi şi spălaţi pe creier cu nişte cîntecele foarte simpatice. Să ne amintim puţin din beneficiile anilor 80: ,,De n-ar fi partidul cu o mie de sori/ Și cîntecul nostru s-ar pierde prin nori“. Vlăstarele americane preamăreau o altă opţiune, sub masca aceluiaşi limbaj de lemn: ,,În o mie patru sute nouăzeci şi doi/ Columb a trecut oceanul, prin vînt şi ploi“. Școlarii britanici aniversează ,,Ziua Imperiului“ iar cei francezi rostesc cu emfază denumiri precum ,,Chandernagor“, ,,Mahe“, ,,Karikal“, ,,Pondichery“, ,,Yanaon“- nume cu adîncă rezonanţă în istoria Franţei, de fapt denumiri ale unor enclave colonialiste din India. Memoria ,,vitejilor conchistadori“, în realitate nişte aventurieri şi criminali, constituie o pagină de aur în cărţile de istorie din Spania iar grija deosebită în ceea ce priveşte republicile sud-americane manifestată de Spania este vădită în acest sens. Acestea sînt considerate ca făcînd parte din marea familie hispanică. ,,Saga lui Camoes, dedicată ,,descoperitorilor“ portughezi, ,,Lusiadele“, a fost la fel de faimoasă pentru conaţionalii săi precum sînt romanele lui Kipling şi Conrad pentru anglofoni. Efigiile lui Stanley şi Livingstone, Brazza şi Lyautey se înalţă mîndre în galeria marilor personalităţi ale lumii coloniale. Moştenirea comerţului cu Indiile de Est a invadat cultura olandeză, de la articolele ,,Delft“, modelate după porţelanul chinezesc şi pînă la mistuitorul roman al colonialismului din Java, scris de Multatuli. Germanii şi italienii au fost mai puţini familiari cu imperiile lor efemere de peste mări (deşi unii italieni tînjeau după grandoarea Romei antice), în vreme ce ruşii şi americanii au pretins adesea, contrar evidenţelor, că Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au fost nicicînd state imperialiste. Dispariţia totală a imperiilor austro-ungar şi otoman a aruncat într-un con de umbră dimensiunile imperiale ale acestor state defuncte. Cu toate acestea, lumea colonială, s-a reîntors atît în conştiinţa foştilor colonizatori cît şi în cea a popoarelor supuse“ spune Robert Aldrich. Reminiscenţele se găsesc şi aici, lîngă noi. Octavian Paler se lamenta într-o emisiune de faptul că, consătenii săi din Lisa aveau nostalgia fostului imperiu, dezamăgiţi de viaţa pe care o duc: ,,Era mai bine sub unguri“. Chiar şi prin anii 80 se auzea prin Țara Făgăraşului: ,,o duceam mai bine sub unguri“, după ce făgărăşenii se întorceau din vizitele în Ungaria care, deşi sub regimul comunist al lui Kadar, ,,trăda“ occidentalismul. Studenţii de la Cluj puteau auzi la radio, prin anii 50 revoluţia din Ungaria în direct, înainte ca trupele pactului de la Varşovia să invadeze ţara. Revoluţia din Ungaria, înăbuşită în sînge, a avut loc în anul 1956. Chiar şi marele nostru romancier, Slavici, ,,plîngea“ după fostul Imperiu. Trebuie să recunoaştem că fruntaşii Partidului Naţional Român au avut un adevărat şoc cînd au întîlnit ,,elitele“ politice de pe malul Dîmboviţei. După Unire, orgoliul ,,ardelean“ s-a manifestat şi în sînul Bisericii. Sînt documente în acest sens. Chiar şi acum circulă prin regat ,,mitul“ ardeleanului corect şi civilizat. Un alt mare intelectual al Transilvaniei spunea ,,Avem şi noi miticii noştri“.
Jean Monnet, vînzătorul de iluzii
Un comerciant de coniac a fost cel care a reaprins focul mistuitor al nostalgiei imperialiste şi a readus în actualitate imperialismul european sub o formă foarte subtilă. Jean Monnet a fost un vînzător de coniac înzestrat cu viziune. ,,Consilier pe probleme economice şi om politic francez, Jean Monnet (1888-1979) şi-a dedicat viaţa cauzei integrării europene. El a fost sursa de inspiraţie a ,,planului Schuman“, care prevedea unificarea industriei grele a Europei occidentale. Pe baza acestui plan, în 1951, a fost fondată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin Tratatul de la Paris, semnat de Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda“. (Historia). De fapt, fostele puteri colonialiste şi imperialiste ale Europei. CECO este ,,bunica“ actualei Uniuni Europene în acest sens. Jean Omer Marie Gabriel Monnet s-a născut la data de 9 noiembrie 1888, în zona Cognac. El a fost un afacerist precoce, la vîrsta de 16 ani şi-a definitivat studiile şi a fost trimis de tatăl său la Londra pentru a prelua treburile comerciale ale familiei, la o vîrstă la care unii copii se mai joacă. El s-a ocupat de comercializarea coniacului şi, datorită acestei profesii, călătoreşte pe întreg mapamondul. El a lucrat însă din umbră, neavînd niciodată vreo funcţie publică importantă. Deşi nu a avut puterea politică de a-şi pune planurile în aplicare, el i-a convins pe liderii Europei să lucreze în interes comun şi i-a făcut să înţeleagă beneficiile cooperării între marile puteri ale continentului.
Soldat ratat, economist de elită
Jean Monnet a vrut să se înroleze pe front în vremea Primului Război Mondial dar a fost refuzat din cauza sănătăţii precare. El a dorit să îşi servească însă ţara într-un alt mod şi astfel contactează guvernul francez în vederea propunerii unei performante coordonări a proviziilor de război cu Anglia. Propunerea îi este aprobată de către autorităţile franceze iar, în acest sens, Raymond Poincare, preşedintele Franţei, îl desemnează ca intermediar economic între Franţa şi aliaţii săi. ,,După ce a dat dovadă de aptitudini profesionale deosebite în timpul războiului, la vîrsta de 31 de ani a fost numit Secretar General Adjunct al Ligii Naţiunilor la înfiinţarea acesteia, în 1919“. (Historia) În anul 1923, Jean Monnet se întoarce la Cognac şi relansează afacerea de familie care se afla în declin după moartea tatălui său. Cînd începe cea de-a doua conflagraţie mondială, Monnet devine preşedintele comitetului franco-britanic înfiinţat pentru a coordona capacităţile de producţie ale celor două ţări. Dorinţa de a-i convinge pe Charles de Gaulle şi Winston Chruchill să formeze o uniune politică pentru a lupta împotriva nazismului eşuează. Monnet va lucra ulterior pentru guvernul britanic care îl va trimite în Statele Unite ale Americii pentru a supraveghea achiziţionarea proviziilor de război. Preşedintele Roosevelt este plăcut impresionat de prestaţia francezului şi îl ia printre consilierii săi apropiaţi. Roosevelt îi cere lui Monnet să extindă capacitatea de producţie a echipamentului militar al Statelor Unite încă înainte ca ţara să intre în război. În anul 1943 Jean Monnet devine membru al ,,Comitetului Francez de Eliberare Naţională“ care era, de fapt, guvernul francez aflat în exil la Alger.
Viziunea colonialistă
Jean Monnet îşi exprimă clar viziunea asupra viitorului Europei, revenirea la principiile colonialiste care guvernează astăzi Uniunea Europeană. ,,Nu va exista pace în Europa, dacă statele sînt reconstituite pe baza suveranităţii naţionale. Țările din Europa sînt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltarea socială necesare. Statele europene trebuie să se constituie într-o federaţie“ a spus el.
Robert Schuman intră în scenă
Pe data de 9 mai 1950, Robert Schuman- ministrul afacerilor externe, rosteşte o declaraţie în numele guvernului francez, care a fost iniţiată de Jean Monnet. Această declaraţie propunea crearea unei Comunităţi a resurselor (cărbunele şi oţelul) iar membrii acesteia trebuiau să gestioneze împreună cele două resurse naturale. ,,Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor“ a spus Schuman. Prin declaraţia ministrului de externe al Franţei începe o nouă etapă istorică pentru Europa. În anul 1957 sînt puse bazele Comunităţii Economice Europene şi a Uniunii Europene. În anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht, vechile comunităţi europene se unesc sub un numitor comun.
Tratatul de la Maastricht
Orăşelul olandez Maastricht era cunoscut mai mult turiştilor pentru cafenelele superbe şi tîrgul anual de antichităţi, dar nimeni nu prevedea că va deveni şi unul dintre puternicele centre politice europene. În anul 1992, aici este semnat Tratatul privind Uniunea Europeană. ,,Semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană la 7 februarie a acelui an a schimbat toate acestea, iar numele ,,Maastricht“ a devenit peste noapte sinonim cu prima mare revizuire generală a Tratatului de la Roma. Maastricht a realizat patru lucruri de mare însemnătate care au dus la modificări ale proiectului de integrare. În primul rînd, ca şi Actul Unic European, a extins competenţele instituţiilor Comunităţii la noi domenii. În al doilea rînd, a stabilit obiective noi şi de perspectivă care aveau un caracter integraţionist făţiş. În al treilea rînd, şi-a propus crearea unei monede unice, a inclus un program pentru introducerea acesteia şi a stabilit regulile în funcţie de care statele membre urmau să se clasifice pentru aderare şi care urmau să reglementeze moneda. În final, Tratatul a creat o întreagă nouă structură în cadrul căreia Comunitatea Europeană devenea unul dintre cei trei ,,piloni“ care sprijină Uniunea Europeană, ceilalţi doi fiind Politica Externă şi de Securitate Comună. Comunitatea însăşi poate fi văzută ca un ansamblu de diferite grupări instituţionale şi de uzanţe. Primul este o piaţă internă fără bariere în calea comerţului, un concept care include, dar nu se limitează la o simplă uniune vamală. Într-o uniune vamală ţări independente convin să nu aplice tarife pentru mărfurile fiecăreia dintre ele. Piaţa internă duce acest principiu mai departe, urmînd o logică riguroasă care prevede că, dacă o ţară nu poate impune tarife pentru importurile dintr-o altă ţară, atunci este îndreptăţită să afle dacă mărfurile respective sînt produse şi comercializate în condiţii care asigură concurenţa echitabilă. Mai mult, piaţa internă este mai mult decît o simplă uniune vamală prin faptul că nu garantează doar libera circulaţie a bunurilor, ci ceea ce s-a denumit prin sintagma ,,cele patru libertăţi“: libera circulaţie a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a forţei de muncă. Fiecare dintre aceste ,,libertăţi“ este însoţită de consecinţe majore care periclitează capacitatea fiecărui stat membru de a îşi gestiona propriile tranzacţii“ spune Steven P. McGiffen într-un studiu critic asupra Uniunii Europene.
Statele Unite ale Europei
În anul 1954 Monnet elaborează un proiect de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare dar care eşuează. Fondează însă ,,Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei“. ,,Comitetul a fost înfiinţat pentru a revigora spiritul integrării europene şi s-a aflat la originea multor progrese făcute în direcţia integrării europene, printre care se numără crearea pieţei comune, a sistemului monetar european, a summit-urilor Consiliului European şi organizarea de alegeri prin vot universal pentru Parlamentul European“. (Historia)
Robert Schuman
Celălalt părinte fondator al Uniunii Europene, Robert Schuman, s-a născut în anul 1886 şi s-a stins din viaţă în 1963. Schuman s-a născut într-o familie din provincia Lorena, tatăl său a fost francez iar mama luxemburgheză. El s-a născut într-un an în care provincia făcea parte din teritoriul Germaniei. Studiile secundare şi le finalizează la Metz iar, în perioada 1904-1910, studiază dreptul la universităţile din Berlin, Munchen, Bonn şi Strasbourg. În anul 1912 îşi deschide un cabinet de avocatură la Metz. Catolic fervent, el desfăşoară o intensă activitate în rîndul acestor comunităţi. În timpul Primului Război Mondial face parte din serviciul auxiliar al armatei germane dar primeşte cetăţenia franceză în urma realipirii Alsaciei şi Lorenei de Franţa. Rămîne în continuare un militant catolic convins şi reuşeşte să menţină regimul confesional şcolar în Alsacia şi luptă pentru acordarea unui rol cît mai important al Bisericii în cadrul societăţii franceze. În anul 1940 îl găsim în funcţia de subsecretar de stat în cadrul guvernelor Paul Reynaud şi Philippe Petain dar în septembrie este arestat de Gestapo. Rămîne sub domiciliu supravegheat pînă în anul 1942 dar evadează în cele din urmă şi intră în mişcarea de rezistenţă. În septembrie 1944 revine la Lorena şi este ales deputat în anul 1946 ocupînd şi funcţia de ministru al Finanţelor. În perioada 1947-1948 deţine protofoliul de prim-ministru. Robert Schuman se angajează într-o luptă acerbă împotriva inflaţiei şi a pieţei negre ducînd în acest sens o politică de restricţii pentru a menţine un echilibru bugetar. În perioada 1948-1952 îşi definitivează principala operă politică ocupînd funcţia de Ministru de Externe. Reuşeşte să implementeze o linie nouă în politica externă a Franţei. Schuman a jucat un rol foarte important în reconcilierea franco-germană reuşind să instaleze o autoritate supra-naţională la Luxemburg. Este vorba despre Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului despre care am mai vorbit. Acest proces a început imediat după război, în anul 1951, prin Tratatul de la Paris şi a continuat prin proiectul pieţei comune europene (CEE). Acest proiect este ratificat la Roma, în anul 1957. În anul 1955 Schuman îndeplineşte un scurt mandat ca Ministru al Justiţiei. În perioada 1958-1960 este primul preşedinte al Adunării parlamentare europene. Se retrage apoi din viaţa publică şi se stinge din viaţă în anul 1963.
Uniunea Europeană între avantaje şi dezavantaje…
Nu este uşor să vorbeşti despre Uniunea Europeană fără a ţine cont de istorie. Istoria înseamnă trecut, prezent şi viitor. S-au dat, de-a lungul vremii, multe definiţii în ceea ce priveşte istoria dar nu ştim cîţi experţi au avut curajul să spună că, de fapt, istoria este naturală şi mobilă. Societăţile, tradiţionale sau liberale, ecleziastice sau statale, au un singur judecător pertinent: Istoria. Iar Uniunea Europeană face parte din istoria noastră. Vom trece în revistă şi ,,demonizările“ aduse Uniunii, considerată de unii ca pe o strategie ,,satanică“, dar să nu uităm că, în defuncţii ani 80, întreaga societate românească privea spre acest Apus ca spre o Țară a Făgăduinţei. Unii vorbesc despre distrugerea acestei Uniuni dar, atîta timp cît exista Rusia, va exista şi Uniunea Europeană. Alţi exaltaţi vor să reînvie ,,măreţia Bizanţului“. Numele de ,,romeu“ a devenit foarte actual de fapt. Dar, este tot o recentrare istorică, pentru că adevărata istorie nu face rabat nici chiar de exaltare. (Ştefan BOTORAN) (Va urma)
