Identitatea naţională înseamnă păstrarea portului popular tradiţional aşa cum a existat peste vremi, înseamnă păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor. În Ţara Oltului portul popular şi tradiţiile sînt simbolurile locului şi au rămas nealterate în fiecare sat situat între Munţii Făgăraşului şi rîul Olt. Vedem şi astăzi la jocul din vatra satului ia făgărăşeană învineţită şi strălucitoare în gerul Crăciunului şi al Bobotezei sau în arşiţa soarelui de la Sfînta Maria. Cheptarul înflorat de Drăguş sau cel sobru de Rucăr şi Voila se găsesc în lăzile de zestre sau dulapurile moderne ale gospodinelor. Şurţele, saricele, crătinţele şi cioarecii sînt scoase la aerisit periodic de femeile din sate semn că portul tradiţional contează în satul făgărăşean. În nicio zonă a ţării parcă nu există port popular mai frumos şi mai bine păstrat. Găsim în elementele portului făgărăşean obiceiurile locului şi chiar firea omului. Simplitate şi robusteţe erau caracteristicile portului vechi al Ţării Oltului şi erau date de liniile drepte ale costumului, materialul gros, lungimea şi culoarea sură sau neagră a recălelor, ca şi albul de nea al saricei sau buboului iarna. Putem spune fără să greşim că nu există vreun alt popor în afară de cel român care să-şi poarte istoria milenară în veşminte, în simboluri meşteşugit alese, fiecare purtînd un anume înţeles, un anume mesaj şi o anume poveste. Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare şi stele, despre pământ şi flori, despre etape din existenţa umană a fiecărui individ sau etape din existenţa unui popor întreg, ale societăţii locale şi a stilului său de viaţă aflat în conexiune cu mediul înconjurător şi divinitate. Aceste simboluri au fost preluate şi în ţesăturile specifice locului în care putem descifra hora, ca joc al celor ce sînt fraţi, descifrăm momente ale vieţii, dar şi trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile şi cum trebuie să ne raportăm la pământ şi la cer sau pur şi simplu linii şi figuri geometrice întrepătrunse cu dibăcie. Fe
meile locului au transmis din generaţie în generaţie arta ţesutului la război care s-a transpus în frumoasele veşminte populare sau în ţesăturile multicolore care le ornau casele.
Viorica Marcu nu renunţă la războiul de ţesut
Despre arta ţesutului mai poţi vorbi astăzi cu foarte puţine femei din Ţara Oltului. Chiar şi cele mai în vîrstă au renunţat la războiul de ţesut, iar cele tinere nici măcar nu mai par interesate să înveţe. În satul Rucăr doar Viorica Marcu trecută puţin de 75 de ani mai ştie ce înseamnă să urzeşti, să năvădeşti, să alegi iţe sau să baţi cu bîrgla şi spata pentru a vedea mai apoi frumoasele ţesături care vor alcătui zestrea unei fete de măritat. În fiecare iarnă camera de zi a mătuşii Viorica este ocupată de războiul de ţesut. Şi-l aşează cît mai spre geam pentru ca lumina naturală să-i avantajeze lucrul, mai ales că modelele alse sînt pretenţioase şi migăloase. ,,Aşa am crescut şi aşa voi continua pînă mă ţin puterile. Nu ne-a lipsit războiul de ţesut din casă mai ales iarna. Bunica, mama apoi şi eu. Tineretul din ziua de azi nu ştie să facă nimic, dar nici nu vrea să înveţe. Acum se cumpără tot şi nu mai vor ţesăturile acestea frumoase” a spus mătuşa Viorica. Este o plăcere să stai lîngă ea şi în timp pe ţese să povestească desprea viaţa satului din anii de mult trecuţi. Ascultîndu-i vocea blîndă şi vorba veche, involuntar te trezeşti parcă în mijlocul poveştilor ei. ,,Erau şezători în jurul războiului de ţesut. Ne adunam femeile şi lucram pînă tîrziu în noapte. Unele torceau, altele croşetau, se ţesea, dar ne aduceam aminte de toată istoria satului. Veneau şi bărbaţii după vorba noastră şi era tot un cîntec şi o voie bună”.
Arta ţesutului, legendele satului Rucăr, obiceiurile din şezători sînt subiectul unui reportaj viitor din Monitorul de Făgăraş. Va urma. (Lucia BAKI)
