Rezistenţa Anticomunistă: Dor de Ion Gavrilă Ogoranu

•  Primii paşi în mişcarea anticomunistă din Ţara Făgăraşului
•   Grupul Gavrilă a urcat în Munţii Făgăraşului de praznicul Sf. Gheorghe din 1949
•   Ion Gavrilă Ogoranu despre NATO şi aderarea României

Era Crăciunul lui 1948. Pădurea  Crihalmei era afundată în linişte şi zăpadă. Şi ningea din ce în ce mai mult. Nimeni nu s-a încumetat să petreacă marele praznic în pădurea de stejari a satului vestit prin jocul fecioresc al fetelor. Doar un fugar hăituit de securitatea comunistă dornică să instaureze un regim nou în ţară, nedorit însă de români. Ion Gavrilă Ogoranu  plecase de la Jibert, spre  Felmer, ajunsese la  Dăişoara, apoi la Ticuşul Vechi, în drumul lui spre satul natal, Gura Văii.   ,, Între aceste două sate se află o pădure de stejari bătrîni ca Gorunul lui Horia. Frumosasă pădure la Crihalma” explica Ion Gavrilă Ogoranu ignorînd parcă tăvălugul ce urma să-l îndure. Totul începuse însă în  1946, cînd acceptase să conducă Frăţiile de Cruce din Ardeal, propunere venită de la comandantul  pe ţară al acestora, Constantin Oprişan. Astăzi nu se mai vorbeşte de nume precum Ion Moţa, Istrate Gheorghe,  Ion Agapie, Gheorghe Apostolescu, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide sau  Gheorghe Toader din Galaţiul Făgăraşului, care au deţinut funcţia de comandant al acestor organizaţii. Era perioada în care începuse procesul ,,Marii Trădări” în urma grevelor studenţeşti din 1947. Pe lista acuzaţiilor se afla şi  Ion Gavrilă şi se urmărea arestarea lui. Astfel a ajuns, în 1947,  la IAS  Jibert ca practicant, student fiind la Agronomie. Ion Gavrilă Ogoranu ştia că liniştea unei ferme nu-l va apăra prea mult timp de urmăritori.  A luat legătura cu Laurean Haşu din Breaza care era student la Cluj. Acesta chiar a stat o perioadă la el, la fermă. I-a căutat apoi pe  dr. Cordea din Felmer, pe notarul Moise Câlţea din Şona care ştia de soarta lui  Gelu Nova şi a lui  Ioan Bărcuţean. Trebuia să-i găsească şi pe ceilalţi membri ai Frăţiilor de Cruce care au scăpat de arestare sau care erau fugari.  Şi-a continuat drumul prin păduri. În acea noapte de Crăciun era ger şi ningea. S-a oprit la Ticuşul Vechi, la Gheorghe Pascu, un coleg de la Radu Negru, student la Politehnica din Timişoara. De la el a aflat despre fuga de la Braşov a Lenuţei  Faina din Mărgineni şi a lui Dimitriu, care au fost prinşi într-o ambuscadă la casa surorii ei   cînd un miliţean a fost ucis. A fost ultima dată cînd l-a mai văzut pe Gheorghe Pascu, acesta fiind arestat  la Timişoara şi ulterior ucis.  S-a oprit  apoi la  Felmer, la fiul notarului  Câlţea, Vasile. Află de la el despre Moise Bărcuţean care fusse arestat la Timişoara şi încarcerat. Ulterior s-a aflat că Moise Bărcuţean s-a eliberat abia în 1964, dar a mai trăit pînă în  1980 cînd moare de cancer, iradiat fiind la Securitatea din Sibiu.

Gheorghe Toader, inginerul din Galaţi care a murit în închisoarea Gherla

De la Felmer pleacă spre Galaţi unde i-a căutat pe bunicii ing. Gheorghe Toader.   Gheorghe Toader era orfan de părinţi, a urmat Radu Negru, fiind un elev foarte bun, a terminat Facultatea de Chimie Bucureşti cu rezultate excepţionale. În  1946 a revenit la Făgăraş pentru a conduce fabrica chimică, unde şi-a organizat un laborator chimic. I s-a propus să conducă organizaţia anticomunistă de la Făgăraş, dar el şi-a dorit o viaţă închinată ştiinţei. ,,Mă cunoşti Ioane, că nu-s născut să fiu erou, eu cred că aş putea  servi mai bine pe tărîmul ştiinţei, nu-s fricos, dar mi-ar răpi timp preţios”. În mai 1948 a fost însă arestat şi condamnat. Trece prin închisorile din Braşov, Piteşti şi din 1952 la Gherla condusă de Goiciu, cel mai dur torţionar. Moare de pneumonie după ce Goiciu l-a pus pe el şi pe alţi cîţiva deţinuţi să golească wc-ul ce se înfundaese, pe o ploaie cu lapoviţă. Apoi, aşa ud cum era,  l-a băgat la arest, la ,,neagra”, unde a stat pe cimentul îngheţat. Moare în închisoare. O mare pierdere pentru  industria chimică românească.

 Drumul prin Făgăraş

A trecut apoi prin Făgăraş, a revăzut, cetatea, casa doctorului  Giurcă, cea mai frumoasă din urbe, dar care a ajuns sediul Securităţii, confiscată fiindu-i medicului. Revede casa avocatului Cosgarea de pe strada Inului unde Securitatea îşi organizează al doilea sediu. Trece pe lîngă Radu Negru,  amintindu-şi de colegii lui aflaţi acum în suferinţă, dar şi de dascălii lor. S-a oprit apoi la părinţii lui Ioan Bălan, fost coleg de liceu, despre care a aflat că este arestat la Bucureşti. A traversat parcul şi a poposit la Hurez, la casa unei mătuşi al căruit fiu, Nicolae Sasu murise pe front. A rămas o săptămînă la Nică Sasu, drumarul din Hurez, care ulterior a fost arestat.

 Satul Gura Văii cel mai urmărit de securişti

A ajuns la Gura Văii la finele lunii februarie 1949. În acest răstimp a aflat despre soarta multor colegi de-ai lui. La  Gura Văiişi a tras la Vasile Lazea, fratele mamei lui, pentru că acasă era căutat de miliţie. Chiar un coleg al lui,  Sabin Motora, ajunsese să-l urmărească, dar acesta ulterior  a înebunit. A stat ascuns într-o bucătărie de vară cu ieşire în pod şi de acolo în grădină. Şi-a ocupat timpul citind  biblia, dar a făcut şi oserie de însemnări precum  ,,Agricutura la munte”  şi ,,Oameni de la noi” folosind poveştile bătrînului Pian cu care zilnic se vedea. S-au pierdut însă acele înscrisuri. În sat era afişată sentinţa lui de condamnare la 19 ani de închisoare pentru activitatea de la Cluj.  Aflase că au fost prigoniţi preoţii greco-catolici: Ion David din Gura Văii, Motoc din Săsciori, Radeş din Berivoi, Moldovan din Recea. A luat legătura cu Laurean Haşu din Breaza, care era anul III la Agronomie la Cluj, iar cu el  a mers la Andrei Haşu în Pojorta, fugar şi el, dar de la Arad încă din 1946, de  la alegeri.    Gazda întrunirilor lor era părintele Stanislav din Lisa.

Nouă fugari se întîlneau la marginea satului Berivoi

La Berivoi erau ascunşi medicinistul Mihai Maga şi Ion Chiujdea, student la la Ştiinţe Naturale din Cluj. Fusese arestat  la Cluj, dar reuşise să scape. Gilu Radeş, student la Poli Timişoara, Gheorghe Şovăială, muncitor la Braşov. Nelu Novac şi Silviu Socol reuşise să scape de  arestările  din mai 1948 şi se ascundeau.   Toţi nouă  se întîlneau săptămînal la marginea satului Berivoi. Au luat legătura cu elevii Ion Ilioi şi Remus Sofonea scăpaţi şi ei de arestările din mai-iunie  1948. Apoi cu Gelu Novac, fiul profesorului Mihai Novac de la radu Negru, ascuns la rude în Mărgineni. L-au căutat şi pe  Marcel Cornea, student la Farmacia în Cluj, fiul farmacistului Iacob Cornea din Şinca Veche.  Marcel Cornea s-a lipit de  grupul organizat de învăţătorul Ion Pridon din Părău, fost căpitan  în rezervă, voluntar în 1916.

 Un an ascunşi la Dăişoara

Odată format grupul, Ion Gavrilă căruia i-au spus ,,Moşu”, a plecat prin satele făgărăşene de unde să afle cum reacţionează sătenii faţă de situaţia creată şi dacă va  găsi sprijin. Moşu era însoţit de Laurean Haşu poreclit ,,Leu”. Au trecut prin  Veneţia de Jos şi au tras  la fostul coleg de clasă Virgil Radocea, ascuns şi el. La Veneţia de Sus  l-au găsit pe Horia Drăghici. Acesta i-a condus la Comăna de Jos unde au fost găzduiţi la  Clem, veteran de război, care îşi formase un grup ca şi Pridon de  la Părău. Au poposit şi la Crihalma, la familia Cantor. De aici,  la Dăişoara, la familia Vasile  Mureşan, care le va fi gazdă un an. S-au întors   la poalele Munţilor Făgăraş de cum s-a făcut primăvară. Au aflat atunci  că Mihai Maga fusese  arestat şi condamnat. Li s-au alăturat Ghiţă Haşu şi Andrei Haşu, poreclit ,,Baciu”, fugari. Înainte de 1 mai 1949 s-au urcat la munte. Era noaptea de Sf. Gheorghe. Va urma.

 ,,Preşedintele Nixon m-a scăpat de la moarte”

• Interviu realizat în 2002 de Lucia BAKI după ce  România a fost  invitată  să înceapă convorbirile de aderare, în cadrul summit-ului NATO de la Praga din 21 noiembrie 2002 
  

  Reporter: Aţi aşteptat mai bine de 50 de ani venirea americanilor, d-voastră aţi luptat cu această speranţă care s-a realizat abia   în 2002. Cum priviţi această împlinire?
Ion Gavrilă Ogoranu: Nu de 50 de ani, ci de aproape 60 de ani. Dar contrar la ce se crede, nu speranţa venirii americanilor ne-a îndemnat să luăm drumul munţilor ci datoria de a ne apăra pămîntul şi sufletul României. Noi nu i-am privit pe americani ca pe nişte mercenari care să vină să lupte în locul nostru, iar noi să aşteptăm uitîndu-ne pe cer după avioanele lor. Noi am luptat cu arma împotriva comunismului în toţi munţii României socotind acest lucru ca pe o datorie de onoare a generaţiei noastre. Ziceam, dacă vom lupta e posibil să fim ajutaţi de americani, dar în primul rînd am considerat de datoria noastră să facem acest lucru.

R.:Rezistenţa anticomunistă a fost ajutată de americani?
I.O.G. În măsura politicii mondiale de atunci, da. Dacă nu s-a făcut mai mult, n-are rost să învinovăţim pe nimeni. De exemplu, grupurile de paraşutaţi din anii 1951-1953 au fost lansate de avioane americane. Cei care le-au pilotat şi-au riscat viaţa pentru noi. Oricînd acele avioane puteau fi doborîte, iar piloţii să fie trataţi ca spioni. Dacă rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor, vina o poartă spionii sovietici înfiltraţi în serviciile secrete engleze. Ei ştiau totul şi îşi anunţau stăpînii, cine sînt cei paraşutaţi, cu ce scop vin, cînd şi unde vor fi paraşutaţi.

R.: În cazul grupului condus de d-voastră?

I.G.O.: Noi am cerut ajutorul Consiliului Naţional Român condus de generalul Rădescu prin doi oameni care au părăsit România în 1952, Moise Cîlţea din Şona şi Ion Vijoli din Gura Văii. Acest for reprezenta rezistenţa românească în străinătate. Ceream Consiliului să fim ajutaţi cu arme şi echipament de luptă. Fixam un loc şi o dată anume cînd urma să primim eventualele ajutoare. La data fixată de noi, într-o noapte, avionul american a sosit, dar la locul stabilit nu ne-am putut apropia din cauza blocării lui (Poiana de pe rîul Sebeş din Muntele Ţ’iganu) de trupe masive de securitate. Avionul a survolat munţii după care a aterizat forţat în Ungaria, crezînd că aterizează în Iugoslavia. Acest fapt a fost scris în Scînteia din acea vreme. Am înţeles că Securitatea ştia acest secret şi voia să dovedească americanilor că nu există Rezistenţă anticomunistă în Munţii Făgăraşului. Un alt avion american a lansat la Sărata, în 1951. Era un grup de paraşutişti, grupul Săplăcan format din 5 persoane, dar a fost aşteptat de Securitate şi distrus. În zona Agnita a fost paraşutat grupul Golea, în 1951. Acei paraşutişti au rezistat 2 ani în ţară, după care au fost prinşi de Securitate. În 1953 a avut loc o altă lansare. În regiunea Satu Mare a revenit căpitanul Mare Sabin (ginerele cofetarului Embacher din Făgăraş). Sabin a plecat dintre noi în străinătate în 1950 promiţînd că se întoarce. El a pierit căutîndu-ne fiind foarte aproape de a ne găsi. De asemenea, dacă eu mai exist acum, se datorează preşedintelui SUA, Richard Nixon, care atunci cînd a venit în România i-a înmînat lui Ceauşescu o listă cu nume de persoane de care se interesa partea americană. Pe acea listă se afla şi numele meu. Datorită acestui fapt, nu am fost executat atunci cînd am fost prins în 1976, condamnarea mea fiind la moarte.

 R.: Ştiţi cum aţi ajuns pe această listă?
I.G.O.: Da, acum ştiu precis. Prin 1935-1936 se afla la Biserica greco-catolică Constantin Brîncoveanu din Făgăraş, un preot tînăr celib, Mircea Toderici, de loc din Alba Iulia. Era şi profesor de religie şi de limba italiană. El a emigrat în SUA. Acest preot a venit în România împreună cu delegaţia preşedintelui Nixon. Atunci şi-a vizitat nişte rudenii. Am profitat de acest fapt şi i-am adresat o scrisoare în care îl anunţam că mă aflam condamnat la moarte şi stam ascuns din cauza Securităţii. Întorcîndu-se în America, susţinut şi de preşedintele românilor din SUA, Nicolae Lungoci, un făgărăşan, a intervenit la Preşedenţia americană în favoarea mea. Astfel am fost scăpat eu de la moarte.

R: Partea americană recunoaşte rezistenţa anticomunistă din Munţi?
I.G.O.: Lupta noastră este recunoscută de americani. Preşedintele Clinton a spus-o explicit cînd a vizitat România. Redau textual: Aţi avut o luptă de rezistenţă împotriva comunismului de mai bine de 10 ani, pe care o apreciem. Desigur despre rezistenţa anticomunistă ştie şi preşedintele Busch. A lăudat rezistenţa anticomunistă din Cehia, dar la Bucureşti n-a făcut referire şi la rezistenţa românească pentru că n-ar fi sunat prea bine în contextul dat.
 

R.: Cine are meritul ca România să fie invitată în NATO, la Praga?
I.G.O.: Desigur guvernele de după ’90 îşi au meritele lor, dar înaintea lor sînt alte merite, ale întregului popor. Sîntem poate singurul popor care are cea mai mare simpatie pentru americani. Poate nu bazată pe realităţi, dar este o simpatie de lungă durată. Şi americanii cunosc acest lucru.   A existat o rezistenţă a oamenilor noştri politici care au rămas credincioşi alianţelor statelor apusene înclusiv americanilor sacrificîndu-şi viaţa pentru acestă atitudine. Cazul Iuliu Maniu, al Brătenilor, şi al altor oameni credincioşi valorilor unei democraţii occidentale şi care şi-au pierdut viaţa pentru apărarea acestor idealuri. Există în SUA un număr de aproape un milion de americani de origine română care nu şi-au uitat ţara. În două rînduri au avut preşedinţi făgărăşeni, pe Nicolae Lungoci şi pe Georgeta Washington care nu este alta decît fiica lui George Blebea din Ileniul Făgăraşului.  Şi orice s-ar spune, NATO rămîne în primul rînd o organizaţie militară.

  R: Ce credeţi că va fi în viitor?
I.G.O.: Cred că ne aşteaptă o perioadă grea şi nu ştiu dacă românii sînt toţi pregătiţi. Poate cred că NATO înseamnă împrumuturi externe şi ajutoare cu haine vechi sau gumă de mestecat. Mă tem mai mult de unele năravuri româneşti. Conducătorii noştri păcătuisc foarte des prin a crede că putem duce cu zăhărelul Vestul, cu minciuna, socotindu-i creduli pe cei din jurul nostru. Ceauşescu şi-a putut închipui că putea înşela omenirea întreagă. NATO ne va cere nu numai contribuţii materiale ci şi contribuţii sufleteşti, sinceritate, perseverenţă, respect faţă de promisiunile făcute. E vorba de datoria noastră în calitate de membru al unui pact în care sînt adunate cele mai puternice naţiuni ale lumii. Vom putea minţi şi să ne prefacem dimineaţa, poate şi la prînz, dar în cele din urmă jocul acesta nu va putea merge. Într-o toamnă frumoasă, tîrzie, Dunmezeu ne-a luminat viaţa şi ne-a făcut darul după care am rîvnit şi am luptat şi noi la vremea noastră. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi camarazii mei şi pe toţi cei care au luptat şi s-au sacrificat pentru această zi. ( interviu realizat de Lucia Baki)