Ion Fulicea a fost ucis în închisoarea Gherla

♦ Mărturii din satele comunei Hârseni

Motto:

,,Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Am povestit despre lupta si jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colt de ţarã: Ţara Fãgãraşului. Vor fi înţelesi de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea  contemporanilor, acestea sunt probleme care nu intereseazã. O ştiam de mult. Le-au şiut şi cei care au murit luptând. Acei ce au murit cu cei ce mai trãim îngenunchem în faţa veşnicei Românii, rugându-ne: Mamã ţarã, iartã-ne cã am cutezat sã luptãm şi sã murim pentru tine! Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastrã pierdutã, ca sã meargã spre biruinţã” (Ion Gavrilã Ogoranu)

S-au ridicat cei mai buni şi cu sufletul curat atunci când societatea românească s-a dovedit a fi imperfectă, organizată defectuos, când erau călcate în picioare libertatea şi drepturile omului, cînd munca omului era furată de semenul lui, cînd minciuna ţinea loc de adevăr, cînd patima puterii domina ordinea firească a lucrurilor, cînd răzbunarea şi trădarea n-au mai putut fi înlăturate. Regimul comunist a adus peste neamul românesc, creştin, toate relele posibile pentru a-şi instala oamenii şi doctrinele. Elitele ţării reprezentau pentru comunişti  o ameninţare pentru că s-au ridicat să facă bine pentru toţi, pentru neamul românesc. Nu s-a mai ţinut cont de profesii, de merite, de funcţii, de importanţa muncii lor pentru ţară şi au fost executaţi fără milă, aruncaţi în beciurile securităţii şi în temniţe pentru vina de a apăra identitatea naţională şi neamul românesc.

Familia Fulicea din Mărgineni

La Mărgineni, lupta anticomunistă a fost îmbrăţişată  de  fraţii  Fulicea care erau legionari.

♦ Alexandru Fulicea era muncitor într-o fabrică din Braşov şi activa într-o organizaţie legionară. A intrat în lupta anticomunistă, iar soţia lui, Victoria Fulicea, l-a susţinut în toate acţiunile în care s-a angajat. Alexandru a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar după 7 ani s-a întors acasă, la Mărgineni, odată cu Decretul din 1964. Şi  Victoria a fost arestată şi condamnată.

♦Ion Fulicea era, de asemenea legionar, şi lucra ca muncitor în Braşov. A luptat alături de fratele lui în Rezistenţa Anticomunistă, activitate care i-a atras condamnarea la muncă silnică pe viaţă. Ion Fulicea a fost ucis în închisoarea Gherla chinuit şi torturat în acţiunea demascării duse de Popa Ţanu. Soţia lui, Tereza Fulicea, a fost condamnată pentru sprijinirea soţului ei.

♦ Elena Faina, sora Victoriei Fulicea, a fost o aprigă luptătoare cu arma în mână împotriva comunismului. A fost poreclită ,,Crăiasa munţilor” deoarece a stat ascunsă în munţi şi a luptat cu arma în mână împotriva Securităţii. A format un grup anticomunist împreună cu Ionele Gheorghe (Dimitriu), un tânăr moţ din Arieşeni. Ionele Gheorghe a fost împuşcat în Poiana Sibiu în luptă cu securitatea, iar Lenuţa Faina este arestată în decembrie 1952 în Avrig, în casa cojocarului Oancea, şi este condamnată la muncă silnică pe viaţă. S-a întors acasă  după 14 ani de grea închisoare. S-a căsătorit cu Aurel Popa din Decea (Alba), dar la 21 februarie 1996 se stinge din viaţă şi este înmormântată în cimitirul din Decea.

Matei Cotoroz din Hârseni

În satul Hârseni a sprijinit lupta partizanilor din munţi Matei Cotoroz, ţăran harnic şi cu credinţă în Dumnezeu. A fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. Profesorul şi dramaturgul Cornel Tăulea relatează ziua în care Matei Cotoroz s-a întors din închisoare.  ,,Era într-o zi de vară din 1953. Fierbea tot satul la vestea că a fost prins un partizan şi că va fi adus în sat cu căruţa. Unii spuneau că a fost prins şi că aşa trebuie. Alţii spuneau uşuraţi: Slavă Domnului că nu i-au prins. În realitate nu-l prinseseră. Mama mea îmi spunea să-i ajutăm. Aşa era satul, împărţit. Stam într-o zi la geam, în casă. Şi deodată am văzut o fantomă, aşa mi s-a părut. Era Matei Cotoroz care se deşira pe drum. El era imaginea unei istorii. Venise din închisoare. Prin 1976 eram la practica agricolă şi duceam elevii la strâns recolta. Eram cu profesorul Corneliu Ursu care preda limba germană. Am avut timp să vorbim mult. Mi-a spus: ,,Nu pot să mai tac, trebuie să spun“. Şi mi-a povestit despre existenţa sa, lagăre, exterminare. L-am întrebat, cum aţi putut rezista? ,,Nu da, Doamne, omului cât poate să ducă“ a fost replica profesorului” relata dramaturgul Cornel Tăulea, originar din Hârseni.

♦ I-au mai sprijinit pe luptători şi au fost bune gazde pentru ei Toader Bălan, Ioan Rânea, Iosif Hârseni.

Eroii din Copăcel

Din Copăcel au fost condamnaţi pentru găzduirea şi ajutorul dat partizanilor mai mulţi săteni.

♦ Matei Oltean a fost condamnat la 4 ani de închisoare  de Tribunalul Militar Braşov pentru simplul motiv că l-a găzduit pe Petru Novac căruia i-a dat o farfurie de ciorbă. L-au pârât vecinii şi a fost arestat  în 1951. A fost încarcerat în închisorile Codlea, Aiud şi în lagărele de muncă de la Poarta Albă. S-a eliberat în 1955 când a venit acasă.

♦ David Manta

♦ Radu Manta

♦ Ioan Manta

♦ Gheorghe Roşca

Toţi au fost   condamnaţi pentru sprijinirea partizanilor.

♦ Virgil  Manta a fost arestat, dar n-a fost condamnat.

♦ Ioan Grecu a fost un sprijin real pentru Ion Gavrilă Ogoranu şi pentru Ioan Chiujdea, la intrarea în Frăţiile de Cruce.

Manta Ioan, doctor în ştiinţe chimice, a trecut prin ,,Zarca” Aiudului

Ioan Manta a fost ridicat de Securitate în anul 1947 chiar de la catedra facultăţii. Au urmat anchete grele şi ani de temniţă grea pentru că s-a opus regimului şi pentru că a socotit că lucrurile depăşesc normalul în toate domeniile de activitate. Nu credea că primează alte interese decât cele ştiinţifice. A fost încarcerat ca deţinut politic şi a îngroşat rîndurile românilor care au deranjat noul regim instalat cu forţa în România.   A trecut prin mai toate închisorile politice. La  Aiud a suportat  ororile forţelor răului, dar şi-a păstrat  demnitatea şi verticalitatea. În închisoare, profesorul repeta în celulă din memorie câte două ore pe zi cursul lui de biochimie, opunându-se astfel degradării la care a fost supus. A fost eliberat abia în 1964, prin decretul lege, odată cu deţinuţii politici rămaşi în lagărele de muncă şi penitenciare. După eliberarea din închisoare a fost  ocolit şi marginalizat de societate. A fost nevoit să-şi caute un nou loc de muncă, nicidecum n-a fost primit la catedra de la care a fost arestat. A lucrat  un timp ca cercetător în cadrul întreprinderii chimico-farmaceutice pînă cînd a reuşit să se întoarcă  din nou la catedra de biochimie. În 1971 şi-a perdut soţia, Sofia, profesoară de matematică, iar singura sa fiică s-a stabilit în Anglia prin căsătorie. La vîrsta de 79 de ani  problemele   au început să-şi spună cuvîntul astfel ca în decembrie 1979 s-a internat în clinica medicală condusă de profesorul şi rectorul Octavian Fodor. Întenţiona ca în vara anului 1980 să viziteze toate locurile prin care a trecut, inclusiv la Copăcel unde spera să refacă filmul ororilor prin care satul trecuse înainte vreme. Din păcate, la 19 decembrie 1979, Ioan Manta s-a stins din viaţă în clinica din Cluj.   Profesorul doctor Ioan Manta, savant de prestigiu, se numără printre  reprezentanţii cunoscutei şcoli medico-farmaceutice clujene în domeniul disciplinelor fundamentale.  Originar din Ţara Făgăraşului, din satul Copăcel, iar după mamă, moldovean, s-a născut  în 29 decembrie 1900, în comuna Găiceana, judeţul Bacău. În primăvara anului 1907, pe când avea 7 ani, de Paşti, a venit pentru prima dată în satul Copăcel, împreună cu părinţii lui ca să-şi cunoască bunicii, unchii, mătuşile, verii şi întregul neam al Mănteştilor dinspre tată, fiind primit, aici, cu multă căldură şi dragoste.  Deşi avea o vârstă fragedă, a fost profund impresionat de bunăstarea, hărnicia şi dârzenia oamenilor, portul şi obiceiurile locale, satul liniştit cu multe case  de lemn acoperite cu paie, livezile înverzite, măreţia munţilor încă acoperiţi de zăpadă şi apele limpezi  şi reci care scăldau păşunile şi ogoarele satului. A vizitat atunci  şcoala şi biserica din sat. Învăţătorul de atunci, Grecu al Boierului, întrebându-l dacă ştie  să citească, i-a dat un abecedar în limba maghiară. Văzînd textul, Ionel, tînărul nepot al Mănteştilor, l-a aruncat pe o bancă spunând răspicat: ,,Eu nu ştiu limba boaghenească ci numai limba românească”. Dându-i-se un abecedar în limba română, a citit cursiv şi corect textul dat, impresionând copiii din clasă care abia puteau să silabiseze. A absolvit cunoscutul liceu internat Iaşi unde s-a făcut mai mult decât o simplă şcoală, ci un act de cultură, fiind coleg cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi apoi Facultatea de Chimie din Iaşi în 1922. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe chimice al Universităţii Nancy din Franţa. Invitat să rămână în Franţa în învăţămîntul superior, a refuzat. A refuzat şi invitaţia americanilor de a lucra pentru ei în SUA. Între anii 1923-1924 a fost numit profesor de fizică-chimie la Liceul Militar din Tg Mureş. În 1929 a fost numit şef de lucrări la Institutul Farmaceutic de la Facultatea de Farmacie din Cluj Napoca şi profesor la Seminarul Pedagogic al Universităţii din Cluj. A predat chimia medicală la studenţii anului I la Medicină şi chimie alimentară,  la studenţii anului III Farmacie, iar concomitent  s-a înscris  ca student la Facultatea de Farmacie, obţinând licenţa  în 1933. Între anii 1934-1936 predă minicursuri  de limba română, iar în 1937  devine primul profesor  român la catedra de chimie biologie de la Facultatea de Medicină, întemeietorul biochimiei medicale româneşti  în Transilvania. În 1934 a editat un ghid  pentru analiza medicamentelor anorganice şi organice pentru studenţi în colaborare cu prof. Gh. Pamfil, un curs de chimie alimentară, primele cursuri de biochimie medicală din România, 1938 şi 1941, întâiul manual tipărit de biochimie medicală, la Sibiu, 1945. După o pauza de 17 ani în care a fost lipsit de regimul comunist de munca de cercetare şi-a reluat activitatea în domeniul biochimiei medicale. A fost coordonatorul primelor manuale  unice de biochimie medicală din ţară, 1965 şi 1968, premiate de MEI.  A publicat primul manual de laborator  clinic din România în colaborare cu Alexandru Ciplea, precum şi manualul ,,Metode biochimice în laboratorul chimic” în colaborare cu M. Cucuianu, Gh. Benga şi A. Hodărman. A publicat 200 de lucrări şi 13 monografii în domeniile de vîrf ale biochimiei medicale. Este autorul a 15 invenţii privind prepararea unor medicamente.

Profesorul universitar, doctor docent Ioan Grecu a păstrat Testamentul  lui Ion Gavrilă Ogoranu

Viitorul profesor universitar, doctor docent Ioan Grecu din Cluj vorbea oridecâte ori avea ocazia   despre  eroii Ţării Făgăraşului. Îşi începea pledoaria de fiecare dată: Sunt şi eu făgărăşean, fiul dascălului din Copăcel, fost elev la Liceul ,,Radu Negru”, membru al Frăţiilor de Cruce de aici. Am fost cel care l-am adus în Frăţie pe Ioan Gavrilă, dar şi pe Moise Bărcuţean, pe Ioan Chiujdea cu care eram colegi”. La comemorarea de la Cruce din anul 2010, prof. Ioan Grecu a prezentat ultimele înscrisuri ale lui Ion Gavrilă Ogoranu pe care i le-a lăsat la  10 aprilie 2006, cu puţin înainte de a trece în lumea celor drepţi (n.r. Ion Gavrilă Ogoranu a decedat la 1 mai 2006). Textul este un testament lăsat generaţiilor de azi de eroul Ion Gavrilă Ogoranu.

,,Cînd am intrat în lupta Anticomunistă, cu 60 de ani în urmă nu ne-a trecut niciodată prin minte că după alungarea comunismului să punem drept condiţie să conducem cei care am luptat. Unii chiar au scris acest lucru în testamentul lor. Astfel cei doi colonei şefi de garnizoană în Cluj şi Târgu Mureş au scris aşa: „Dacă nu vom birui, ne vom asuma riscul acţiunii noastre fără să băgăm vina cuiva ; dacă vom birui, îndată după victorie ne vom retrage şi vom lăsa poporul român să-şi aleagă calea şi conducătorii. Acelaşi lucru l-a scris şi Maiorul Dabija şi alţii. Aceasta a fost o constantă a Luptei anticomuniste. Nu pentru putere ne-am luptat, ci pentru libertatea şi demnitatea poporului român. Din păcate, nici 10% din cei ce am pornit lupta nu au trăit să vadă căderea comunismului. Aceeaşi atitudine au avut-o şi cei care au suferit în închisoare. Nici nu au socotit un drept al lor de a conduce ţara după ce vor ieşi din închisoare, ci aveau credinţa că poporul român eliberat va şti să îşi creeze un nou drum. Din păcate, cei care au pus mâna pe putere erau tot  emanaţii vechiului sistem comunist. Şi astfel, de 16 ani ţara se duce din an în an, din lună în lună, din zi în zi tot mai spre fundul prăpastiei. Dintr-o ţară cu industrie dezvoltată, făcută cu mari sacrificii şi mari renunţări (foame, frig, cozi) care putea da de lucru tuturor, a fost vândută pe nimic sau a fost distrusă. Am încăput pe mâna cercurilor financiare internaţionale ca: Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional care ne-a cerut privatizarea sau distrugerea unităţilor economice altădată prospere. De exemplu, ni s-a cerut şi am distrus Comtim-ul ca să se construiască tot cu banii lor altul în Ungaria. Pe plan spiritual, poporul român a rămas la fel de apatic ca şi în communism, uşor de manevrat şi de dirijat gata să răspundă tuturor influenţelor nefaste, în schimb, noţiuni cunoscute în rândul poporului nostru ca homosexualitatea, (sodomia) îşi fac tot mai simţită prezenţa şi activitatea, iar posturile de radio şi tv s-au transformat în trâmbiţe ale unor forţe care doresc pe faţă distrugerea valorilor. Creştinismul începe să fie pus la zid şi făcut răspunzător pentru relele din ţară. Dragostea de ţară, spiritul de sacrificiu sunt noţiuni necunoscute, nici chiar cel al unei mimime solidarităţi naţionale. Conducătorii care s-au perindat au făcut ce au vrut. Prin demascările pe care şi le fac politicienii ne dăm seama de ce „ marfă de calitate“au ajuns să ne conducă ţara. Consecinţă ? Milioane de români şi-au luat drumul exilului executând treburile grele şi de cele mai multe ori murdare ale europenilor, iar cei rămaşi nu au locuri de muncă şi nici perspectiva unei remedieri. Se observă îndreptarea spre un faliment total al economiei româneşti. Cine poartă vina pentru toate acestea? Înainte de a găsi vinovaţii, să ne gîndim la istoria celor care ştiau cum trebuie să arate ţara noastră. Este adevărat că cei care ştiau aceste lucruri erau bătrâni, bolnavi şi doar foarte puţini din cei care au început această luptă cu 60 de ani în urmă. Între cei bătrâni şi obosiţi a apărut ideea că noi ne-am făcut odată datoria şi trebuie alţii să preia ştafeta. Dar alţii nu erau. Printre foştii luptători şi persecutaţi politic s-a răspîndit repede concepţia că nu trebuie să ne angajăm în viaţa politică pentru că politica este un lucru murdar, iar pentru a ne menţine curăţia de altădată trebuie să ne ţinem departe de ea. Trebuie să ne îndepărtăm numai în direcţia spirituală rămânând să ne mântuim sufletul personal, să facem binele în jurul nostru menţinându-ne în izolare de ceea ce se întîmplă în jur, iar unii au mers până la a predica absenteismul la vot, lăsând astfel loc liber tuturor aventurierilor din ţară şi străinătate în viaţa politică şi economică a ţării. Dacă privim în istoria României moderne salvarea ţării a pornit întotdeauna în cazuri de dezastru din rândul unor tineri care au renunţat de bună voie la o viaţă tihnită, îmbogăţită şi putredă. S-au unit, şi-au pus forţele în slujba patriei şi au creat România liberă şi independentă. La baza a ceea ce s-a clădit în secolul trecut au stat sacrificiile şi lupta generaţiei lui Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Bolintineanu şi alţii. Din unirea eforturilor de la începutul secolului trecut a rezultat România Mare. După primul Război Mondial tineretul României a încercat din nou ceva asemănător pe timpul generaţiei studenţilor din 1922 şi mai tîrziu a Mişcării Legionare. Sute şi mii de tineri au renunţat la o viaţă tihnită şi cu satisfacţii personale în vederea construirii unei Românii demne în primul rînd de Dumnezeu. Forţe străine din ţară şi din exterior s-au coalizat pentru distrugerea acestei tendinţe a tinerimii române. Trei dictaturi au reuşit să distrugă acest vis al ţării noastre, al poporului român. Istoria ne arată că nicăieri un popor nu s-a ridicat decât din sacrificiul şi entuziasmul unor tineri. Nici poporul român nu va ieşi din mocirla în care se află decât din unirea eforturilor celor care cred în valorile morale generatoare de viaţă: creştinism adevărat şi nu de formă, renunţări la viaţa tihnită şi fără idealuri, dragoste între toţi cei care sunt în stare să lupte pentru demnitatea şi dezvoltarea morală şi materială a poporului nostru. Sunt în ţara noastră astfel de oameni? Sunt, chiar dacă sunt puţini. Trebuie numai să îşi dea mâna, să renunţe la orgolii şi să pornească pe drumul pe care alţii l-au urmat şi au plătit cu tinereţea şi chiar cu viaţa. Şi viaţa politică nu este murdară în sine, dacă înţelegem prin politică punerea în mişcare a tuturor eforturilor pentru realizarea unui scop comun, nobil şi benefic pentru ţară. Chiar dacă nu s-ar ajunge la guvernare, ar putea avea un cuvânt greu în destinul ţării. De la Revoluţie, partidul lui Marko Bela (UDMR) guvernează România doar cu cele 5% din voturile ţării pe care le deţine. Este nevoie de un partid nou, al celor care pot lupta şi sacrifica pentru ţară. Am pornit acest partid cu câţiva ani în urmă cu bătrânii de altădată ce au trecut prin închisori şi lupte cerând şi altora să ni se alăture. Suntem singurul partid din România care ne-am zidit sediul cu mâna noastră şi care nu am apelat la vreun ajutor din partea cuiva. Este vorba de Partidul Pentru Patrie. Nu avem pretenţia să monopolizăm dragostea de ţară, suntem gata să lucrăm alături de toţi aceia care au aceleaşi idealuri ca şi noi“ (Ion Gavrilă Ogoranu- 10 aprilie 2006).  Partidul pentru Patrie a fost desfiinţat câţiva ani mai  târziu   prin ,,bunăvoinţa” conduceri statale exprimată prin vocea instanţei.

(Extras din Vol III, ed. III, seria ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” de Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia BAKI)