Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Portul popular din Ţara Oltului, o istorie bine păstrată
Portul popular din Ţara Oltului, o istorie bine păstrată Email
Luni, 04 Iulie 2016 15:11

 

 

      Identitatea naţională înseamnă păstrarea portului popular tradiţional aşa cum a existat peste vremi. Ţara Oltului se bucură de un port tradiţional nemodificat, specific fiecărui sat situat între Munţii Făgăraşului şi rîul Olt. Vedem şi astăzi la jocul din vatra satului iia făgărăşeană învineţită şi strălucitoare în gerul Crăciunului şi al Bobotezei sau în arşiţa soarelui de la Sfînta Maria. Cheptarul înflorat de Drăguş sau cel sobru de Rucăr şi Voila se găsesc în lăzile de zestre sau dulapurile moderne ale gospodinelor. Şurţele, saricele, crătinţele şi cioarecii sînt scoase la aerisit periodic de femeile din sate semn că portul tradiţional contează în satul făgărăşean. Cît e iarna de lungă, întîlnim la femeile vîrstnice războiul de ţesut în care au ,,năvădit” frumoase ţesături, ţoale, şurţe, pînze din care vor fi confecţionate apoi frumoasele ii. În nicio zonă a ţării parcă nu există port popular mai frumos şi mai bine păstrat. Găsim în elementele portului făgărăşean obiceiurile locului şi chiar firea omului. Reportajul de faţă aduce un elogiu portului tradiţional din Ţara Oltului şi iei ca element specific acestuia. Monografia semnată de Cornel Irimie, pusă la dispoziţie de un sîmbetean iubitor de tradiţii, Gheorghe Cocoş, a fost materialul care a stat la baza acestui articol.

Arta populară din Ţara Oltului
 

     Portul popular din Ţara Oltului se evidenţiază printr-o bogăţie a materialului şi a diversităţii ce dă specificitate fiecărei zone ce o compune. Arta populară privind portul Ţării Oltului n-a fost cercetată prea mult,de-a lungul vremii, de specialişti ceea ce face ca astăzi să nu deţinem documente sau date biografice care să pună în valoare frumuşeţea postului popular din Ţara Oltului. Ne-au rămas, generaţiilor de azi doar cîteva menţiuni cuprinse în lucrările semnate de S. Moldovanu, Alexandru Bărbat şi Ştefan Meteş. Aceste înscrieri au avut la bază cercetările directe pe teren în satele din Ţara Oltului, sute de fotografii realizate de Mircea Iuga, schiţe şi desene de Iuliana Fabritius. Însemnări importante se mai pot găsi la Muzeul Brukenthal care a fost preocupat cu ani în urmă de folclorul şi arta populată locală şi care a realizat, cu ajutorul dascălilor locali, chestionare în toate localităţile făgărăşene. Şi la Muzeul Ţării Făgăraşului se mai păstrează unele însemnări despre arta populată din Ţara Oltului. Conform acestor lucrări şi cele semnate de Cornel Irimie, Ţara Oltului a fost împărţită în trei zone, fiecare fiind evidenţiată prin componenţa costumelor populare, a materialelelor din care au fost confecţionate, coloritul şi denumirile elementelor acestora.

 

 



Şurţele vinete şi vălitoarea de la Avrig
 

     ,,Zona Avrigului care grupează localităţile: Porceşti, Sebeşul de Sus, Sebeşul de Jos, Racoviţa, Avrigul, Porumbacul de Sus, Forum- Bacul de Jos şi Sărata se identifică prin elementele caracteristice în port precum vălitoarea albă sau păstura cu flori roşii pentru cap, şurţele vinete din două-trei foi ,,cu ochi”, iar în spate crătinţele roşii, iile cu pumnaşii întorşi, apoi pieptarul cu flori mari roşii şi cu ciucurei. Şi buboul negru purtat în trecut atît de bărbaţi cît şi de femei. La bărbaţi, cămaşa cu mîneca largă. In picioare călţuni de pănură sau de piele. Se evidenţiază aici culorile puternice, în trecut predominînd roşu, iar mai de curînd culoarea neagră. Portul de Sălişte a pătruns aici la sfîrşitul secolului al XlX-lea, fiind preluat şi dezvoltat într-o variantă locală” explică C. Irimie în lucrarea sa ,,Portul popular din Ţara Oltului.

Portul din zona Făgăraşului este unul sobru
 

     ,,Zona Făgăraşului formează centrul Ţării Oltului cu 51 localităţi, între care şi Făgăraşul, mergînd de la Cîrţişoara pînă îa Sinea Nouă şi Şercaia. Portul este mai sobru, din materiale groase, tipice fiind aici pomeselnecele albe la femei, păstura neagră pe corp în gen de fotă, sarica şi buboul cu păr alb, cămăşile cu ,,ştrafuri” şi ,,pumnaşi” la bărbaţi, ,,recălele”, opincile cu nojiţe de păr de cal sau de capră. Elementele noi în port pătrund mai tîrziu, după 1920” explică aceeaşi sursă.

Influenţe săseşti şi ungureşti
 

     Zona de est, de la Părău la Mateiaş cuprinde 12 localităţi. Portul de aici este colorat pestriţ şi are influenţa portului săsesc, şi în parte a celui unguresc care se resimte în croi, materiale şi ornamentică.

Ţara Oltului, între Olt şi munţi
 

     Nu putem vorbi despre portul popular din Ţara Oltului fără să facem o descriere geaografică a zonei. ,,Cuprinsă între Olt şi Munţii Făgăraşului, Ţara Oltului se prezintă ca un şes lung de vreo 65 km şi lat de 5 - 18 km, ce se întinde de la Turnu Roşu spre răsărit pînă în Munţii Perşani” descrie C. Irimie zona sa natală. Pe zecile de rîuri ce brăzdează şesul din munte spre Olt sînt aşezate satele, cîte două-trei, sate surori, unul în susul şi altul în josul rîului al cărui nume îl şi poartă: Arpaşul de Sus, Arpaşul de Jos, Ucea de Sus, Ucea de Jos, Viştea de Sus, Viştea de Jos, Sîmbăta de Sus, Sîmbăta de Jos etc. Altele stau faţă în faţă, tot pe acelaşi rîu: Streza şi Oprea Cîrţişoara, Voivodenii Mari şi Voivodenii Mici, Berivoii Mari şi Berivoii Mici, Telechi Recea şi Vaida Recea etc. Acolo unde şesul se lărgeşte, apar trei-patru rînduri de sate paralele cu Oltul şi muntele. Privită de sus de pe munţi, Ţara Oltului pare o grădină minunată. Folosind la maximum condiţiile aşezării lor, ,,oltenii” (căci aşa li se zice de către toţi cei dimprejur) au construit joagăre, mori de hîrtie, mori de măcinat, piue şi viitori, pe apele rîurilor. Ei lucrează şi pentru zonele vecine, pentru ,,ardelenii” de peste Olt, spre care trecerea se face mai ales cu poduri plutitoare numite aici ,,corăbii”. Din pămîntul pietros, scormonit şi gunoit, scot recolte bogate de cartofi şi ceapă în special. Impînzind munţii cu oi, cultivînd şesul cu cereale şi partea de sub munte cu livezi întinse de pomi, oamenii de aici s-au legat de ,,ţara” lor, în care parcă îi vezi împlîntaţi de veacuri. La începutul secolului al XII-lea, Ţara Oltului căzuse în stăpînirea coroanei ungureşti, devenind domeniu regal, iar după 150 de ani ajunge din nou sub domnii munteni, ca feudă ducală împreună cu Almaşul. După 1462 trece iarăşi sub stăpînirea feudalilor unguri, formînd aşa-numitul district al Făgăraşului. De la Mircea cel Bătrîn şi de la Vlad Dracul există 7 diplome ,,boiereşti”, date unor ţărani înnobilaţi pentru diferite servicii. Mai tîrziu, o serie de iobagi îşi cumpără titlurile de boieri, fiind scutiţi de obligaţii şi rente iobagiale. În conscripţia de la 1722 sînt număraţi 1917 iobagi capi de familie, 206 văduve de iobagi, 399 zileri domneşti şi 52 zileri boiereşti. Sute de documente înregistrează pîîngerile iobagilor, emigrările în masă peste munţi în Ţara Românească, revoltele lor, în fruntea cărora întîlnim uneori şi nume de femei ca Ana Sim din Ucea de Sus. Din sus de Breaza, în munte, stau şi azi mărturie urme din zidurile cetăţii lui Negru Vodă. La Făgăraş, cetatea a fost loc de refugiu pentru familia lui Mihai Viteazul. La Simhata de Sus, la poalele munţilor, Constantin Brîncoveanu a avut curte şi a durat mănăstire. În multe sate au rămas pînă nu de mult urmele curţilor grofeşti. Localnicii se ocupau cu creşterea animalelor, turmele mergeau şi în transhumanţă, peste Carpaţi. Se cultiva mai ales meiul, secara, ovăzul, hrişcă şi cînepa, iar după 1800, cartofii. Dintre industrii şi meşteşuguri, un avînt deosebit au luat industria lemnului, sticlăriile, morile de hîrtie, morăritul, piuăritul şi olăritul. La 1722 se numărau în districtul Făgăraşului 105 mori, 62 piue iobăgeşti, 2 sticlării, 131 căldări de rachiu etc. Tăbăcăritul a cunoscut o mare înflorire, căci la 1643 principele G. Rakoczy I a confirmat statutele breslei tăbăcarilor români din Făgăraş. Exista şi o breaslă a pălărierilor. Capitalismul şi politica dictată de dualismul austro-ungar după 1867 distrug vechile relaţii. Exploatarea ţărănimii se intensifică. Nici după primul război mondial situaţia nu e mai bună. Braţele de muncă sînt absorbite de marile fabrici create pentru producţia de armament.

Portul, olăritul şi pictura, manifestările artistice al localnicilor
 

     Portul ocupa în Ţara Oltului un loc de frunte între manifestările artistice populare. Mergea mînă în mînă cu arta olăritului şi arta zugravilor, magistral reprezentată în trecut prin meşterii iconari de la Arpaşul de Sus şi Cîrţişoara, dintre care amintim pe Matei Timforea şi Savu Moga. Ţesăturile de casă din cînepă şi lînă meticulos realizate de femeile făgărăşence erau dominate de roşul para focului. Trăsăturile generale ale costumului popular trădau viaţa şi firea oamenilor. Simplitate şi robusteţe erau caracteristicile portului vechi al Ţării Oltului şi erau date de liniile drepte ale costumului, materialul gros, lungimea şi culoarea sură sau neagră a recălelor, ca şi albul de nea al saricei sau buboului iarna. ,,Capul împodobit cu pomeselnec alb la femeii pare dăltuit. Totul pare făcut să reziste. Cîmpii ornamentali şi cromatica sînt subordonate liniei costumului, pe care o subliniază. Piesele exterioare sînt în general monocrome. Babele poartă, peste părul împletit în cosiţe, căiţa cu rieţe, fruntarul de mărgele negre şi pomeselnecul de pînză albă. Găteala capului constă mai ales din pomeselnec, podoabă bizară, ce se poartă ,,învăluit”, ,,peste cap” sau ,,pe sub barbă”. El se potriveşte de minune feţelor şi siluetelor drepte ale femeilor bătrîne. ,,Boresele” mai tinere, ca şi ,, nevestele” pînă la 35 ani poartă cîrpă neagră. Fetele şi fetiţele poartă pălăriuţe negre cu bor mic şi cu ,,cicur” mare de lînă colorată (Drăguş). Sub pălărie, părul retezat drept” titra C. Irimie în monografia sa.

Croitoresele de ii şi cămăşi bărbăteşti
 

     Portul popular s-a păstrat de-a lungul vremii, la femei iia fiind elementul de bază, iar la bărbaţi cămaşa şi cioarecii. Şi astăzi portul popular din Ţara Oltului nu diferă prea mult de cel vechi cu deosebirea că multe elemente ce-l compun au fost modernizate în ton cu vremurile. Mai demult, erau anumite femei care croiau şi coseau iile. Meşteşugul îmbinării materialului ţesut în război, al puilor cusuţi şi aleşi de pe mîneci şi piept, obinzala ,,bătută” cu acul în culori vii era transmis de la mamă la fiică. În Rucăr, de exemplu, Zenovia Nicoară era căutată de mai toate femeile din zona Făgăraşului pentru a le coase frumoasele ii. Confecţiona obinzalele şi fodorii, elemente nelipsite din croiul iei, sau ,,gîtul” cămăşilor bărbăteşti după care la maşina de susut Zinger le îmbina cu multă măiestrie şi pricepere. C. Irimie descrie cu lux de amănunte iia din Ţara Oltului.

Iia cu obinzală şi şurţul cu flori
 

     ,,Iia bătrînească cu ,,obinzală” este cusută cu arnici roşu, avînd gura în faţă, cu puii mari şi roşii ,,peste cot”, aleşi în război în forme geometrice şi terminată cu pumnaşi la mîneci. Iia nevestelor are gura într-o parte şi are două-trei rîuri de pui peste piept şi de-a lungul mînecilor. La mîneci au fodori şi brăţăruşe. Iia fetelor numită ,,brîu” are mînecile şi pieptul pline de pui aleşi. Peste poalele lungi, femeile în vîrstă se leagă de 2 -3 ori cu lată de lînă roşie, şi pun apoi şurţul învărgat vertical cu roşu şi negru sau păstura neagră. Nevestele tinere şi fetele mai poartă ,,şurţ cu flori” mari, terminat jos cu ,,fodori” ţesuţi. Şurţul se purta drept în faţă, iar după 1930 desfăcut spre stînga, sub influenţa satelor din partea de est (Sîmbăta de Sus, Lisa, Voivodeni, Sinea). Fetele mari purtau iarna şi păsturică roşie cu ,,vargă cu flori de sîrmă” şi terminată jos cu “frîmbghi” de lină colorată. Surţele şi păsturile se leagă cu ,,biete”, late cu urzeala în culori vii (roşu, galben, verde) şi cu beteala într-o singură culoare, roşie sau vînătă, cu motive cu ,,ochişori” sau ,,cruci”. Peste iie poartă ,,chieptar”, iar fetele şi femeile tinere ,,chieptăriţă” croită pe talie, crepată uneori în faţă, sau ,,lăibărică” tot de piele şi cu aplicaţii de ,,barşon” negru. Azi se poartă mai mult laibăre şi bluze, în special în zilele de lucru. Între piesele de iarnă şi timp răcoros amintim recălul ,,rumânesc” şi cel ,,nemţăsc” din pănură de culoare închisă. Sarica albă e purtată iarna, pe ger mare, mai mult de femeile bătrîne. În picioare, bătrînele poartă obiele, ,,cioareci boresăşti” pînă sub genunchi, de pănură albă, opinci legate cu nojiţe negre ce înfăşoară glezna piciorului pînă la jumătate. Opincile de cauciuc se poartă după 1930. Cizmele purtate de femei pînă la primul război mondial erau din piele neagră, moale, cu carîmbi înalţi şi cu o bandă de piele roşie sus. Femeile tinere şi fetele încălţau ,,cioci”, ciorapi de lină cu vărgi orizontale vinete şi roşii sau albe şi negre. Vara bărbaţii poartă pălării negre, cu borul mic de obicei, cu ,,frunză” şi cu catifea pe bor. Pălăriile ,,nemţăşti” şi cele de paie pătrund mai tîrziu. Căciula a fost în trecut cu fundul lat. În unele locuri (de exemplu la Dejani, Netotu) erau şi ,,căciuli cu urechi” sau cu ,,văcălie”. Cămaşa ,,rumâească” din cînepă, cu mîneci largi, a fost înlocuită aproape peste tot cu cea ,,nemţească” cu guler şi cu ,,pumnaşi”. Mînecile se prind de ,,stan” pe umăr cu ,,zbîrciogi”, iar pe piept se fac ,,ştrafuri” verticale. Izmenele de pînză, strînse pe picior, ca şi pantalonii de pînză albă ţesută în trei-cinci iţe, cu motive geometrice, se poartă vara. Iarna, cioareci de pănură albă, cu ,,fereşti”, sau ,,ungureşti” cu buzunare, în partea de centru a zonei şi sub munte (Netotu, Dejani, Lisa, Recea) s-au purtat şi cioareci cu ,,şinor negru” pe vipuşcă. Jos cioarecii sînt de obicei răsfrînţi şi au ,,colţişori” de postav negru aplicat. Şerparele de piele se înlocuiesc acum la tineri cu şerpare ţesute sau brodate în culori vii. Se purtau aceleaşi opinci ca şi la femei în trecut, ,,ciobăneşti” sau cu cioc”. Cizmele fac parte astăzi din costumul de duminică iarna, ca şi bocancii vara” titează în monografia sa, Cornel Irimie.

Iile şi poalele sînt învineţite pentru strălucire
 

     Am întîlnit iia şi fusta frumos albăstrite sau învineţite aşa cum se spune în Ţara Oltului, la femeile din Sălişte. La Festivalul cîntecului religios de la Viştea de Sus costumele corului din Sălişte au ieşit în evidenţă faţă de cel al altor formaţii prin culoarea şi strălucirea iiei şi al poalelor. ,,Aşa am pomenit din străbuni să învineţim iile şi poalele crătinţelor. Nu ieşim în lume fără strălucirea cu tentă vineţie a costumului” au explicat cu mîndrie săliştencele. femeile în vîrstă din satele făgărăşene mai păstrează şi ele acest obicei. ,,Toate iile mele şi poalele le învineţesc. Găsesc în comerţ vineţeală şi o pun în apa de clărire. Trebuie să am mare grijă să nu le închid prea tare. Dacă se întîmplă cîteodată, pun iile la soare şi se mai deschide nuanţa” spune Viorica Marcu de 73 de ani din Rucăr. C. Irimie explică acest obicei păstrat peste vreme. ,,Se consideră frumoasă cămaşa sau iia care se învineţeşte puternic după spălare, încît rămîne albăstruie. Sub influenţa Sibiului întîlnim în partea Cîrţişoarelor şi Arpaşelor, de curînd, cămăşi cu fustă, formată din cinci foi, cîte două lateral şi una în spate, unde stanul se opreşte în talie.Cămaşa se poartă de obicei peste pantaloni sau cioareci, uneori însă - de exemplu la lucru la pădure - se pune în pantalon. lia veche ,,rumânească”, cu ,,pumnaşi şi obinzală” se purta cu poale într-una, lungi pînă aproape de călcîie. ,,Ciupagul” din faţă este compus din două foi din pînză de bumbac şi cînepă sau de bumbac, iar spatele (în unele locuri numit ciupag) dintr-o foaie (de exemplu la Ucea de Sus, Viştea de Sus, Drăguş etc.) sau din două (de exemplu la Voivodeni, Iaşi, Săvăstreni, Beclean, Pojorta, Luţa etc.). Mînecile se fac din cîte două foi (de exemplu la Ucea de Sus), cel mai adesea însă dintr-o foaie şi jumătate numită ,,băgătură”. La toate iile de acest fel mînecile se prind direct din ,,obinzala” gulerului. Gura este în faţă. Mînecile se termină cu ,,pumnaşi” brodaţi de 2 cm. şi legaţi cu băieri cu ciucurei de arnici. Poalele acestor ii se fac din material mai gros (pînză ,,de mestecată”, urzită un fir bumbac şi un fir cînepă şi bătută) şi se compun din două foi întregi (una în raţă şi alta în spate) şi patru clini de cîte o jumătate foaie. Ornamentica acestor piese este simplă şi elegantă. Broderia se face la gura iiei (,,colţişori”) cu roşu pe obinzală, iar pe minecă ,,peste cot” pui mari aleşi în război. Pe piept, de o parte şi alta a gurii, se cos şiruri de ornamente verticale, grupate ca o platcă, din motive în formă de triunghi, asemănătoare motivelor de pe vechiul pieptar. La vechea iie s-au adăugat nişte “fodorei” scurţi prinşi la capătul mînecii cu o ,,punticică”, ,,brăţăruşe” sau ,,betelie”. Gura iiei se face acum în stînga. Dorinţa de a îmbogăţi iile a dus la aplicarea unor fodori din ce în ce mai mari, terminaţi cu ,,cipcă”. Forme curioase au luat iile în Mîndra, Toderiţa şi alte sate din partea de est a zonei. Sub obinzală, avem şi aici fodori, gura iiei în faţă, pieptul cu cîte 10 - 12 rînduri de ştrafuri cu colţi şi terminaţi cu ,,punte”. Mîneca este aleasă în război cu motive geometrice din mătase albă, înainte vreme ,,cu vărgele” iar acum cu ,,iţişoare”. Acestea se completează minunat cu pomeselnecele cu broderie spartă albă. Iile noi, numite frecvent “brîuri”, se poartă fie cu fuste albe plisate şi cu crătinţe negre, brodate cu ,,bulion” sau ,,tăiete”, fie cu ,,păstură cu flori” pusă pe o parte. Se mai poartă şi cu ,,rochii”, ,,fuste” negre sau bleumarin plisate şi cu păstură cu flori - pusă de data aceasta drept in faţă. Aceste păsturi, mai mici, cu alesături în motive florale, in culori puternice, se cheamă la Pojorta ,,scutece”. Poalele la iile noi se fac ori separat, ori prinse cu ,,înnodeală”. Sărbătoarea se completează cu ,,fusta albă” încreţită, care întregeşte costumul.

Cheptarul, elementul ce oferă diversitate portului popular
 

     Nu poate lipsi din portul popular din Ţara Oltului cheptarul şi cheptăriţa, elemente ce îi dau specificitate şi frumuseţe. Astăzi mai există în Ţara Făgăraşului un singur meşter popular de cheptare, ajuns şi el la o frumoasă vîrstă. Dumitru Sofonea din Drăguş este ultimul meşter popular de cheptare recunoscut la nivel naţional şi mondial. Trecut de 80 de ani, Dumitru Sofonea lucrează fără oprire în atelierul său din Drăguş pentru a onora numeroasele comenzi provenite din toate colţurile lumii. O descriere detaliată a cheptarelor făgărăşene ne este oferită tot de Al. Bărbat. ,,O mare bogăţie şi diversitate ne oferă însă pieptarele, al căror specific rezidă mai puţin în croi cît în ornamentica lor din ce în ce mai variată şi, oarecum, încărcată, cu cît ne apropiem de prezent. In zona Făgăraşului întîlnim meşteri cojocari în aproape toate satele. Unele s-au specializat chiar şi lucrează pentru mai multe localităţi, aşa sînt: Arpaşul de Sus, Ucea de Sus, Viştea de Sus şi Viştea de Jos, Drăguşul, Sîmbăta de Sus, Pojorta, Iaşi, Hîrşeni etc. şi chiar oraşul Făgăraş împreună cu satul Galaţi. Adesea întîlnim familii de cojocari care şi-au transmis meşteşugul din tată în fiu. Pieptarele obişnuite la bătrîni erau ,,înfundate” şi se încheiau într-o parte. Se făceau ceva mai lungi decît ale tinerilor şi - ca ornament - cu o singură floare în mijlocul pieptului, de obicei de forma unui romb. Ele au numai două buzunare jos, cu ,,tăieturi” şi ,,oni”, avînd brodat anul şi iniţialele, ori chiar numele întreg, al posesorului. Pieptăriţele fetelor şi femeilor tinere au acelaşi croi, doar că se încheie numai cu un nasture pe umărul stîng. Ornamentele la fete sînt dispuse mai recent şi în rînduri verticale, între care se aplică benzi de catifea neagră. Specificul ornamenticii pieptarelor din zona Făgăraşului constă atît în compoziţia cîmpilor ornamentali, cît şi în cromatică, material şi tehnică” explică C. Irimie.
Cioarecii din pănură albă
     Bărbaţii poartă cioareci, iarna din lînă, iar vara din pînză ţesută în casă. ,, Cioarecii, o altă piesă caracteristică de lînă, sînt făcuţi din pănură albă dată la piuă şi croiţi de femei sau chiar de croitori. Se compun din “tur” şi “ dîrg” sau “ vreană”,” clini”,” craci” şi”văcălie”. Lăţimea sau îngustimea cioarecilor este în funcţie de croi. Clinii se scot uneori pe urzeală şi sînt lungi cît piciorul (de exemplu la Cîrţişoara), alteori din latul pănurei şi atunci sînt mai strîmţi (de exemplu la Ucea de Sus) explică Irimie.

Pomeselnicul este caracteristic Ţării Oltului
 

     ,,Incontestabil, piesă caracteristică şi proprie acestei zone este ,,pomeselnecul”, ,,poîmesenecul” sau ,,pomneselnecul”. Podoabă de cap, unică în felul ei, ţesut în gospodărie din pînză albă şi cu puţine ornamente, discrete, acest turban românesc nu se aseamănă nici cu ,,vălitoarea” albă din material subţire din zona Avrigului, nici cu ,,pahiolul” de borangic albit al tilişcanelor şi săliştencelor. Pomeselnecul era în trecut o piesă nelipsită din portul tuturor femeilor căsătorite, purtat vara şi iarna, în lucrătoare zilele cît şi sărbătoarea. în mod curent îl mai poartă astăzi femeile bătrîne în satele de sub munte. în majoritatea satelor, pomeselnecul dispare din port după 1920, o dată cu generaţia bătrînelor de atunci, care cereau să fie înmormîntate cu pome- selnec.. în mod obişnuit, pomeselnecul se purta peste ,,căiţă” şi “ fruntar”. Peste părul împletit în două ,,cosiţe “ (fiecare din trei “ sbghiţe “) se punea o căiţă de pînză de cînepă. Se lega apoi ,,fruntarul” de pînză neagră şi împodobit cu mărgele negre lungi şi cu colţişor!. Deasupra se îmbrăca o ,,căiţă neagră” (din material de cumpărat, cu flori roşii pe fond negru) şi cu două ,,urechi” făcute din rips negru încreţit mărunt în mai multe rînduri şi peste care femeile tinere coseau ,,părăluţe” şi mărgele mici colorate. încădrînd capul pînă la umeri, aceste ,,urechi” negre scot în evidenţă chipul învelit cu pomeselnec alb pe deasupra” spune C. Irimie. Astăzi nu se mai poartă pomeselnicul, nici bătrînele nu-l mai pun pe cap. Se mai găsesc aceste elemente d eport popular la muzeu şi, poate, la femeile bătrîne din satele făgărăşene.

Costume speciale la ceremonii
 

     La ceremoniile de peste an sau cele familiale localnicii purtau anumite costume populare în funcţie de specificul evenimentului. Mirii aveau costume speciale, iar nănaşii de asemenea. Obiceiul ,,steagului de nuntă” era deosebit, iar astăzi prea puţin se mai păstrează. ,,Costumul de nuntă al mirilor cuprindea în mod obligator, în trecut, sarica. Mireasa mai avea atîrnat pe şoldul din dreapta un colac şi o cîrpă de păr, neagră, legate de bete cu o aţică roşie. Mirele purta de asemenea, pe umărul stîng, un tulpan negru. Am putea vorbi şi de un costum de doliu, la bărbaţii ce umblau cu capul descoperit şi nebărbieriţi opt zile, în care timp nu-şi schimbau nici cămaşa. Am văzut că văduvele nu mai purtau căiţă neagră, iar pomeselnecul se lega ,,cu peană” la înmormîntare. Ca semn de doliu şi obielele se făceau din păstură neagră. Intre costumul de zi de lucru şi cel de sărbătoare deosebirile constau în materiale şi în bogăţia ornamentelor. Mai groase şi mai rezistente, piesele de zi de lucru se fac din pînză de bumbac amestecat cu cînepă. Dacă la prima vedere impresia este de masivitate şi greutate, văzut de aproape portul vibrează cu căldură, prin liniile sale, prin silueta ce o dă omului ca unui copac crescut drept, prin concentrarea cîmpilor ornamentali pe linia croiului şi pe piept, prin structura materialelor de lucru (cînepa şi lîna), ca şi prin coloritul vioi, dar reţinut. O calitate fundamentală o constituie marea putere de asimilare şi de transformare a portului de aci. El este în veşnică înnoire şi căutare, atît prin folosirea unor materiale noi, a unor tehnici noi, de la ornamente ţesute sau brodate, la ornamente aplicate sau realizate cu maşina, în stil geometric în trecut sau floral acum, cît şi prin diversitatea tot mai mare de piese” titează Cornel Irimie.

Noi tendinţe în portul popular făgărăşean
 

     Dacă în primele decenii ale veacului trecut s-au resimţit noi tendinţe în portul popular din Ţara Oltului, în ziua de astăzi acestea au invadat cu totul arta populară făgărăşeană. Putem spune că, la un veac distanţă, portul popular din Ţara Oltului s-a unificat într-un anume fel. Iia, poalele şi crătinţele sînt comune tuturor satelor deşi în urmă cu ani erau specifice doar zonei din apropierea Sibiului. Există totuşi elemenete ale portului care demosntrează şi astăzi specificitatea satului: şurţul vărgat de la Rucăr, costumul colorat de la Părău şi Veneţia sau şurţul înflorat de la Drăguş. C. Irimie explică şi aceste influenţe şi trage un semnal de alarmă în monografia sa. ,,Joagărele, piuele, vîl- torile, căldările de rachiu de la Voivodeni, tîrgurile vestite, întîlnirile la “izvorul” de la Sîmbăta de Sus, jocurile de ispas între hotare (adevărate nedei de cîmp), dar mai ales concursurile căminelor culturale înseamnă tot atîtea prilejuri de contact şi influenţe. Faima regiunii, ca regiune de oameni harnici şi cinstiţi, a făcut ca şi portul lor, ce dă o nobilă înfăţişare, să fie apreciat, şi piese din el să fie preluate ,,pe Ardeal”, peste Olt. De aceea numai unele sate din vecinătate (ca de exemplu Rucărul şi Feldioara) şi-au păstrat intact portul propriu, deosebit de cel al Ţării Oltului. În ceea ce priveşte dezvoltarea istorică, deosebim aici două faze, sau chiar două moduri, ale transformării portului. Pînă la primul război mondial schimbările s-au produs continuu, însă treptat, şi prin integrarea organică a elementelor noi, care erau supuse prefacerii în sensul stilului local. În ultima parte a epocii capitaliste însă, mai precis după 1925, relaţiile sociale şi procesul de destrămare a satelor fac ca schimbările să fie mai rapide şi nu totdeauna pe linie tradiţională. Materialele şi piesele noi de port pătrund sub influenţa oraşului şi a zonelor învecinate. În unele sate, aceasta a dat naştere unor amestecuri şi forme hibride. Cele două moduri de transformare continuă şi sub ochii noştri. Îmbucurător este faptul că ţărănimea îşi dă seama de valoarea portului local, valoare ce i-o conferă atît structura, cît şi întregul său stil” (Lucia Baki)

Glosar de termeni populari
 

-. Brăţâruşă. (Diminutiv de la brăţară, lat. brachiale): Bucată îngustă de pînză care se aplică jos la mîneca iilor, pe încreţitura unde încep fodorii. Se mai numeşte şi « pun- ticică» sau « betelie».
- Brîu. (Vechi slav b r u n i a : chiurasă): Se numeşte astfel iia (cămaşa femeiască) de la brîu în sus, în special în satele din mijlocul zonei Făgăraşului.
- Bubou. (Sau bobou; ardelenism: manta groasă, sarică; compară ung. g u b o). Piesă străveche, lucrată din ţesătură groasă de lină şi dată la viitoare la îngroşat, apoi în coşul cu grapa de mărăcini, de i se scoate « părul». De culoare albă sau seină, cu croiul drept.
- Cicur t sau ciucur. (Lit. ciucure ; ung. c s u k o r). împletitură ornamentală făcută din lină colorată cu mult roşu şi vînăt, de mărimea unui pumn. Se purta în unele sate (ex. Drăguş) de către fete, pe borul îngust al pălăriuţelor negre, în faţă.
- Cioci. (Ardelenism, se întrebuinţează la plural; vezi it. ci oce. opinci): Ciorapi de lînă croşetaţi, cu dungi orizontale colorate cu roşu, vînăt, negru, alb. Purtaţi de fete şi femei tinere.
- Cipcă. (Dantelă panglicuţă, plural: c i p c i, ardelenism; Dantelă de cumpărat sau făcută cu mîna, aplicată la fodori şi la gulerul iilor, precum şi la crătinţele de tip săliştenesc.
- Ciupag. (Haină femeiască cu mîneci; vechiul slav c U p a g u); Partea din faţă sau pieptul iiei. Uneori şi spatele se numeşte ciupag.
- Crătinţe. (în Moldova şi Bucovina, catrinţe; ung. k a -trinka, katrinca: şorţ de lînă, fotă.) Diferite ca material, dimensiuni, culoare şi ornamente. Cele bătrîneşti, ţesute în casă din lînă: cea din faţă din două foi şi cu alesă- turi, iar cea din spate dintr-o foaie monocromă. Crătinţele « ardeleneşti» în gen săliştenesc din postav negru. Cea din faţa cu frîmbi. Cele noi cu broderie de mătase.
- Mestecată. (De la a mesteca, lat. masticare): Pînză de casă ţesută din material amestecat urzit bumbac şi bătut cînepă, ori urzit amestecat şi bătut cînepă).
- Obinzalâ. (Obienzală, de la benzi, b e n t e — cf, pol. b a n t, germ. Bând): O bucată de pînză brodată, aplicată mai ales la iile bătrîneşti, pe guler.
- Păstură. (Pînzătură, în Carpaţii moldo-transilvăneni; derivat din p î n z ă); Piesă în gen de fotă purtată de femei. Cele bătrîne au păstură din pănură neagră «glăţuită» iar cele tinere din material mai fin (lînică, bumbac), cu alesături în culori. Tot păstură se cheamă, în partea de vest a zonei Făgăraşului, cîrpa de cap.
- Pomeselnec, polmesenec, pomneselnec etc. (Vechi slav; vezi polonezul polmiesiecznik semilună): Piesă de port în formă de ştergar alb, de 2 metri lungime şi 30 — 35 cm lat., din pînză ţesută de casă. La capete are alesături îm« ciurele» şi vărguţe simple cu mătase albă sau neagră. II mai poartă astăzi unele bătrîne. Se poartă obligator de către femeile măritate, peste căiţă în diferite feluri, în funcţie de vîrstă şi ocazie (vezi textul).
- Şurţe. (Sing, ş u r ţ ă, ardelenism, germ. Schürze): Piese
nelipsite din portul femeilor. Ţesute în război de casă, din lînă ori lînică, cu motive diferite. Se încing cu baieră şi se spune totdeauna cu un adjectiv, de exemplu şurţe negre, şurţe vinete, şurţe cu ochi, etc. (în Moldova se zice«pestelcă»), iar în limba literară, şorţ (pol. s z o r c).
- Vâlitoare. (Învălîtoare, învelitoare, din verbul a înveli vechi slav v a 1 i t i: năframă, ştergar): Piesă de port femeiesc, în gen de ştergar alb, purtată învăluit peste cap în zona Avrigului,
Cohalm, la est de Făgăraş,;

Identitatea naţională înseamnă portul tradiţional
 

     Nu există vreun alt popor în afară de cel român care să-şi poarte istoria milenară în veşminte, în simboluri meşteşugit alese, fiecare purtând un anume înţeles, un anume mesaj şi o anume poveste.
     Unele dintre simboluri vin din vremuri imemoriale, vremuri ale primilor sedentari ai Europei, ale primilor meşteşugari şi făuritori de aşezări stabile. Iia românească demonstrează povestea fascinantă a acestui neam. Noi, cei de azi, mai purtăm încă pe veşminte ce ne-au transmis cucutenii de acum 7.000 de ani, într-un limbaj ce pare a fi legământul făcut de cei din neolitic cu sutele de generaţii ce le-au fost urmaşi. Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare şi stele, despre pământ şi flori, despre etape din existenţa umană a fiecărui individ sau etape din existenţa unui popor întreg, ale societăţii locale şi a stilului său de viaţă aflat în conexiune cu mediul înconjurător şi divinitate. Din simbolurile purtate de ia românească descifrăm HORA, ca joc al celor ce sunt fraţi, descifrăm momente ale vieţii, dar şi trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile şi cum trebuie să ne raportăm la pământ şi la cer. ,,Costumul tradiţional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător - costumul popular tradiţional, în care românul a ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru - anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu"explică prof. Ioan Sorin Apan. ,,Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni tv etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul ,,ne pierdem tradiţia!", ,,dispare folclorul!" sau ,, ne pierdem identitatea!", trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie" explică Harris Wallmen

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Pastravul de Fagaras

pastrav.jpg

În ediţia tipărită

Chirii modice la ANL

 

     În acest an au primit locuinţe în blocurile ANL patru familii de făgărăşeni. Repartiţia a fost realizată în blocurile A, C, H şi J, în apartamente de 2 camere, iar chiriaşii s-au mutat încă din luna august. Dacă în urmă cu cîţiva ani numărul cererilor depuse în vederea obţinerii unei locuinţe ANL depăşea 1.000, astăzi mai sînt înregistrate doar 70 de solicitări. Tinerii din municipiu nu se mai bat pentru o locuinţă ANL, deşi chiriile sînt sfidător de mici faţă de cele practicate pe piaţa liberă. Dacă în ANL o chirie nu depăşeşte 50 euro/lună, pe piaţa liberă se cer şi 200 euro/lună, în condiţiile unui confort similar (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 
Taximetriştii, nemultumiţi de noile sensuri unice

 

     Începînd cu data de 16 octombrie 2017, Primăria Făgăraş aplică noi restricţii de circulaţie pe unele străzi din municipiu. Acestea au fost stabilite în urma unor dezbateri publice, iar Comisia de circulaţie a definitivat forma restricţiilor. Făgărăşenii care au aflat despre aceste noi modificări au păreri împărţite, unii laudă iniţiativa Primăriei Făgăraş, iar alţii nu sînt de acord cu modificările considerîndu-le inadecvate. (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1735 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

4.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 734
Număr afişări conţinut : 3866460

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare