Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Rusaliile negre- noaptea deportărilor în Bărăgan
Rusaliile negre- noaptea deportărilor în Bărăgan Email
Miercuri, 22 Iunie 2016 08:28

 

 

Foştii deţinuţi politici din judeţul Braşov au participat şi în acest an la comemorarea eroilor anticomunişti ce s-a organizat, de Înălţare, la Sighet Filialele Braşov şi Făgăraş au organizat o excursie tematică la care au invitat urmaţii luptătorilor anticomunişti, elevi şi studenţi În itinerar au fost cuprinse mănăstirile în care luptătorii anticomunişti au găsit sprijin în timpul prigoanei comuniste, Rohia, Putna, Humor

     Foştii deţinuţi politici s-au reîntîlnit din nou la Sighet, la Muzeul memorial al victimelor comunismului, de sărbătoarea Înălţării Domnului, joi, 9 iunie 2016, cînd şi-au comemorat camarazii de suferinţă ucişi în lagăre şi închisori. Parastasul eroilor anticomunişti s-a oficiat la Cimitirul săracilor, care începînd din acest an a fost inclus în cadrul acestui muzeu. Lacrimi de durere s-au văzut pe feţele românilor care au trecut prin calvarul comunist şi care au ţinut să aprindă, de Înălţare, o lumînare la crucea ridicată în memoria eroilor fără de mormînt. Filialele Braşov şi Făgăraş ale AFDPR au organizat o exursie tematică în perioada 8-10 iunie care a avut în centrul ei evenimentul anual de la Memorialul Sighet. ,,Rusaliile negre" şi Mişcările studenţeşti din 1956 au fost subiectele care au fost prezentate la evenimentul din acest an. Alături de foştii deţinuţi din toată ţara, au mai participat urmaşii acestora, istorici, dar şi elevi şi studenţi. ,,Bătaia cu bîta, cu bocancii sau cu orice altceva era tehnica torţionarilor. Unde cădea bîta, oasele se rupeau. Moare banditu'? Nu contează, rămîne o pîine pentru popor" spuneau gardienii. ,,Puneau deţinuţii să-şi facă nevoile în gamela în care mîncau. Îi puneau să stea în patru labe, în cerc, şi după ce umpleau gamelele, le spuneau: acu' schimbaţi-le între voi. Şi mîncaţi! Şi trebuia să stea aşa, în patru labe, ca nişte cîini, şi să lingă pînă la fundul gamelei. Şi ei stăteau. Sub ameninţarea bîtelor care unde loveau, rupeau oasele" povesteşte Octav Bjoza, preşedintele AFDPR care a executat 15 ani de închisoare. ,,Pe un preot l-au urcat, în chip de postament, pe un veceu. Au luat colacul şi i l-au pus în chip de patrafir, după gît. Şi, în timp ce îl puneau să spună citate din Biblie, el trebuia să se onanizeze. Şi-l băteau" mai povesteşte Bjoza. ,,Generalul Alexandru Nicolski, alias Boris Grumberg, un evreu basarabean, şeful Securităţii pe atunci, şi cu Alexandru Drăghici, succesorul lui, au aranjat următoarea formă de compromitere morală definitivă a unora dintre noi: i-au bătut, i-au torturat şi i-au flămînzit pe o parte din deţinuţii politici, pînă n-au mai putut, săracii, şi au cedat. Apoi au făcut echipe de aşa-zisă reeducare. Le dădeau hrană mai bună, îi ţineau încarceraţi separat, dar le-au pus bîte în mîini şi îi băgau în celule să-şi bată fratele, prietenul, tatăl. Ne puneau să ne batem între noi şi ei, securiştii, se amuzau privind prin vizoare. Un bun prieten, cu care am dormit chiar şi în acelaşi pat în cîteva lagăre şi închisori, a făcut parte din echipele de reeducare ale lui Ţurcanu şi a şi omorît cel puţin un om în bătaie, lovindu-l cu pumnii în ficat şi în splină. Apoi cînd a fost să se caute vinovaţii, securiştii au înscenat procese şi i-au condamnat tot pe foştii deţinuţi. Aşa a păţit şi prietenul meu. El nu mi-a spus niciun cuvînt despre asta, cît am fost închişi împreună" a mai spus Bjoza. Sînt cîteva elemente de tortură pe care foştii deţinuţi politici le-au suferit în închisorile comuniste. Dar numărul lor a fost mult mai mare, iar duritatea lor întrece imaginaţia unui om.

,,Memorialul este casa dumneavoastră"
 

     Evenimentul a început în jurul orei 9.30 cînd la parterul fostei închisori Sighet, acolo unde a fost exterminată elita ţării, transformată în muzeu au ajuns foştii deţinuţi politici şi organizatorii. Lucrările simpozionului au fost deschise de Ana Blandiana, preşedintele Memorialului de la Sighet. ,,Memorialul este casa dumneavoastră, aici sîntem prieteni dacă nu rude. Sînt alături de noi Octav Bjoza- preşedintele AFDPR, Teodor Stanca-vicepreşedinte AFDPR, Asociaţia Deportaţilor din Bărăgan, profesori universitari de la Cluj şi Timişoara, istoricii care au dat acurateţea acestui muzeu. În acest an există două aniversări, teme de dezbatere: 65 de ani de la deportările din Bărăgan (1951) şi aniversarea mişcărilor studenţeşti din 1956 în semn de solidaritate cu mişcările din Ungaria. Ca un raport de activitate al nostru, al Academiei Civice, pot spune că am adăugat două tachscreem care sintetizează tot ce interesează pe anumite teme. Asta pentru că tot spaţiul este plin, nu mai e loc. A fost un volum mare de muncă. Din acest an cimitirul devine parte a Memorialului" a spus Ana Blandiana.

 

 

 

 


 

,,Cum poţi pune un copil în mormînt?"
 

     Au urmat o serie de prezentări despre situaţia deportărilor din Banat în Bărăgan ale unor istorici sau victime ale deportărilor. ,,Să ne prezentăm necazurile deportărilor aici în locaţia unde a fost exterminată elita României. Mobilul deportărilor a fost situaţia dintre Tito şi Stalin, iar România a profitat pentru a face colectivizarea. Pe o fîşie de 20 km de pe graniţa cu Iugoslavia au fost deportaţi într-o noapte 44.000 de sîrbi în Bărăgan. A fost blocată graniţa cu 10.000 de soldaţi. Bunurile rămase în Banat au fost date altora. A fost represiune şi jaf. Deportaţii au fost lăsaţi în cîmp deschis şi li s-a spus: aici este domiciliul obligatoriu". Fia Cornelia era copil atunci cînd familia i-a fost obligată în toiul nopţii să părăsească domiciliul. ,,Aştept un an această întîlnire pentru a vă reîntîlni ca să pot continua încă un an. Îmi dă putere vizita la Memorial. Aici găsesc vinovaţii fără vină. 10.000 de copii condamnaţi pentru că au făcut marea greşeală să se nască în familii cu stare. Ştim şi nu am uitat. Cele rele nu le uiţi niciodată. Într-un anumit cerc se ştie ce s-a întîmplat, dar cei mulţi nu ştiu. Am fost duşi cu arma la spate, aruncaţi în cîmp. Am suferit de sete, de foame, de frig, de cald. Oare ce au simţit părinţii noştri cînd copiii lor au cerut apă? Am fost întrebată cum arată un bordei în pămînt. Arăta ca un mormînt. Cum poţi pune un copil în mormînt?O groapă săpată în pămînt fără geam. 44.000 de oameni cu 10.000 de copii. Cum poţi uita? Au intrat peste noi să ne scoată pentru a nu ne îneca în bordei în noaptea de Rusalii. Era mai simplu să ne omoare şi să nu ne mai chinuie. Ne-am întors tot în vagon. În casa noastră a fost armata apoi activiştii. Am primit o cameră în spate. Casa era un jaf. Apoi părinţii ne-au fost arestaţi" a relatat Cornelia Fia suferinţa ei şi a familiei ei. N-a lipsit nici în acest an Fantazin Vasile din Basarabia: ,,Familia mea a fost deportată în 1940 în Siberia. Tata a evadat şi în 1941 a venit acasă. În 1945 m-au luat şi am făcut 6 ani la Gârdău".

,,A fost o viaţă chinuită, o copilărie chinuită şi pentru ce?"
 

     Sînt multe astfel de ,,poveşti" triste, multă suferinţă. Dan Despan de la Braşov a îndurat frig şi foame la Blaj în pivniţa în care i-a găzduit un localnic după ce familiei i-a fost impus domiciliul obligatoriu. Ajunsese la inaniţie, dar regimul n-a fost impresionat de drama unui copil de român considerat bandit. ,,Am fost deportat la 5 mai 1952 şi am revenit acasă în 1956. Tata, Ioan Despan, era arestat încă din 1950 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. A executat 15 ani muncă silnică şi s-a eliberat prin decretul din 1964. Noi aveam casa în Scheii Braşovului. Am rămas mama, Paraschiva Despan, eu şi fratele meu Teodor (Doru), mici fiind amîndoi. În 24 de ore ni s-a impus să părăsim casa că sîntem deportaţi şi să semneze mama un document că pleacă de bună voie. Avea de ales între Blaj şi Cîmpulung, dar a ales Blajul pentru că era o localitate din Ardeal şi era un focar de cultură. Am ajuns la Blaj unde ne-a preluat Miliţia. Am stat 3 zile în casa cuiva, apoi am fost nevoiţi să găsim un adăpost. Ne-a primit un profesor de muzică Pop Octavian în pivniţa casei lui de pe strada V. Roaită. Era la subsol şi avea două geamlîcuri. Nu aveam nicio sursă de existenţă pentru că mama nu avea servici acolo. O întrebam pe mama ce mîncăm azi? Lăsaţi că mîncăm mîine, copii. Cam aşa treceau zilele noastre. Stam mai mult pe stradă, la lumină, întrucît locuiam în întuneric, sub pămînt. Eu ajunsesem la inaniţie. M-a dus la medic şi trebuia să-mi facă radiografie la plămîni fiind suspect de TBC. Pentru a plăti analizeze şi tratamentul cu penicilină, mama şi-a vîndut verigheta că altefl mă pierdea. Eram verificaţi permanent. Miliţienii veneau noaptea la 5-6 zile să ne verifice. Eram terorizaţi. Blajul aparţinea de regiunea Braşov, raionul Târnăveni, iar odată pe lună mama mergea la Tîrnăveni pentru verificare. Pentru a mînca mergeam pe cîmp şi luam ce găseam, iar seara ne duceam la piaţă şi luam produsele ce rămîneau nevîndute peste zi, aşa cum erau. Lemne nu aveam să încălzim pivniţa şi făceam focul cu coceni de porumb (n.r. tulpina porumbului). Vara lucram la IAS, la roşii. Îmi era atît de dor de Braşov şi faptul că nu aveam voie să părăsim Blajul mă durea enorm. Mergeam la pod şi urmăream trenurile care plecau spre Braşov. Poate era nostalgia locului. Mama lucra la serele CFR şi muncea mult. Mergeam şi eu cu ea să o ajut în fiecare dimineaţă cînd trebuia să ude toate florile din gară .Ne-a înscris mama la şcoală, dar ne-au dat afară pentru că nu aveam origini ,,sănătoase". Am urmat pînă la urmă şcoala de stat, iar cînd am terminat 7 clase s-a ridicat ordinul de deportare. Cînd am revenit acasă, după atîţia ani, n-am putut intra în casa noastră pentru că era ocupată de securişti. Am stat la rude şi ulterior ne-am mutat acasă. Pentru a mă înscrie în clasa a VIII-a am dat examen. Trebuia să prezint un dosar complet cu acte printre care şi apartenenţa părinţilor mei. N-am fost primit la liceu. M-am angajat şi m-am înscris la seral. Lucram salahor la TRCL. Îmi aduc aminte de un profesor Mărculescu Stelian care la ore îmi zicea: ridică-te în picioare, banditule! Tatăl tău ese vînzător de ţară. Ar trebui să-l scoatem în pumni din clasă. La mine nu treci bac-ul". Atunci m-am transferat la alt liceu şi am luat bac-ul. N-am înţeles niciodată înverşunarea acelui profesor. Tata s-a întors acasă de la Gherla în 1964. A fost o viaţă chinuită, o copilărie chinuită. Şi pentru ce? " a povestit Dan Despan.

,,D.O.", stigmatul care i-a urmărit
 

     ,,Era 5 mai 1952. Ne-au îmbarcat în vagoane de marfă şi ne-au dus departe de casă. Ne-au anunţat că trebuie să plecăm şi ne-au dat termen 24 de ore să eliberăm casa. Din Zărneşti, oraşul meu, am fost peste 60 de familii care au fost deportate. Erau familii înstărite şi care manifestau antipatie faţă de regim. La Zărneşti predominau ţărăniştii şi liberalii, iar comuniştilor nu le conveneau mai ales că în munţi activau partizanii. Veneau maşini pline cu militari şi înconjurau munţii pentru a-şi prinde pe luptătorii anticomunişti. Părinţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a alege unde să plece. Au ales Târnăveni. Un convoi întreg de vagoane pline cu copii şi părinţii şi bunicii lor au luat drumul pribegiei. Nu ştiam unde mergen şi ce vom găsi acolo. Convoiul l-au oprit în triaj unde am rămas 24 de ore. Tata era comerciant la Zărneşti, eram o familie înstărită, aveam măcelărie, atelier de mezeluri, restaurant. Începînd cu 1947 le-au lichidat şi le-au trecut la ORACA. Au făcut percheziţii mereu acasă la noi pentru că fratele meu era fugar. Timp de 7 ani Ştefan a fost fugit şi a fost condamnat în contumacie la 3 ani de închisoare. A fost teroare pentru noi toţi. La 8 mai 1952 eram în gara Târnăveni. Ne-au debarcat din vagoane şi ne-au dat drumul. Noroc că ne-a aşteptat un prieten în gară. Adămuş ne-a dat o cameră unde să stăm toţi, 2 părinţi şi 4 copii. Ne-am dus cu noi strictul necesar, cît am putut lua la repezeală în vagon. În acea cameră am stat ani de zile. Nu aveam venituri şi ne-a fost foarte greu. Tata a început să lucreze la scos de sfeclă dar abia din toamnă. După o vreme sora mea a fost angajată la trust, iar după alte 6 luni şi eu am fost angajată. Oamenii ne priveau cu milă. Nu aveam din ce trăi, trăian într-o sărăcie lucie. Mama s-a îmbolnăvit. Au fost ani în care sărăcia ne-a marcat vieţile tuturor. Cel mai greu a fost faptul că nu putem părăsi locul în care ne-au obligat să stăm. Pe buletinele noastre sta semnul ,,D.O." (domiciliul obligatoriu), era un stigmat care ne-a urmărit ani mulţi înainte. Au ridicat restricţia în 1959. Casa noastră din Zărneşti a fost ocupată de cei ai regimului. La întoarcerea noastră ne-au dat o magazie prin repartiţie în care să stăm, iar mult după aceea ne-am recuperat casa" relatează cu tristeze Melania Tudoran.
 

Deportaţi într-o noapte
 

     18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane; destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sînt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.Teribila noapte de Rusalii, denumită ,,Rusaliile negre" a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă şi la o exterminare programată. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii care nu ştiau că sînt duşmani ai poporului deşi regimul aşa i-a catalogat. La Memorialul de la Sighet s-a vorbit despre aceste deportări chiar de cei care le-au trăit. Toţi spun că i-au iertat pe călăi, dar că nu au cum să uite. „Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Cornelia Fia şi e greu să descrii o viaţă în care te recomandă doar ştampila „D.O" din acte. În Bărăgan a fost închisoare în aer liber, o viaţă prea dură şi grea, o umilinţă fără margini. Iugoslavia anului 1948, transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de „fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu putea sta în calea sovietizării fireşti a României. Marea schismă dintre Iosif Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. ,,Soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal, la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului“ a explicat Romulus Rusan audienţei. Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pămînt, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă Au coordonat acţiunea Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate). 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul“, 12.791 de familii, 40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au fost trimise să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert, căci Bărăganul a fost dintotdeauna deşertul României.
 

Soldaţii au urmărit convoaiele
 

     Strămutarea s-a petrecut în puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă. Erau de-a valma căruţele pline cu saci, covoare, saci cu cereale, mobilă, păsări, copii, bătrîni. Convoaiele erau însoţite de soldaţi care ţipau în continuu. Au fost debarcaţi în Bărăgan, în cîmpul în care s-a bătut un ţăruş. Nu erau hotare, nu erau case, doar cîmp deschis şi şobolani. Acolo oamenii s-au îmbolnăvit de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă. Vara căldura şi arşiţa mistuiau totul, iar iarna crivăţul forma mormane de zăpadă. Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt. „Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor. Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi: toată averea noastră încăpea într-un car sau două. Şi-au construit bordeie unde să se adăpostească. Nu aveam voie să depăşim o rază de 15 km. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată" povesteşte Cornelia Fia.

Bilanţul deportării: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii
 

     La Muzeul de la Sighet a fost organizată expoziţia „Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan“, organizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Nu mai puţin de 28 de panouri au înfăţişat diversele faţete ale unui proces de epurare socială care a strămutat, în Câmpia Bărăganului, peste 40.000 de români din Banat şi Mehedinţi în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care ¬le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse. Deportarea din 1951 a fost a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 cînd peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. O statistică a categoriilor de persoane care au fost deportae arată în felul următor:
- 19.034 chiaburi şi cârciumari
- 8.447 basarabeni
- 3.557 macedonieni
- 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului
-1.330 cetăţeni străini
- 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate
- 1.054 titoişti
- 731 duşmani ai regimului socialist
- 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră
- 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă
- 341 criminali deţinuţi
- 257 germani
- 162 foşti moşieri şi industriaşi

Mişcările studenţeşti din 1956
 

     Al doilea subiect prezentat pe larg la acest eveniment s-a referit la ,,Mişcările studenţeşti din 1956". A fost prezentat de vicepreşedintele AFDPR Teodor Stanca. Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Cu toate că nu au reuşit să determine o schimbare de regim, mişcările studenţeşti din 1956 au arătat că exista un puternic curent împotriva comunismului şi un tineret dispus să facă sacrificii pentru exprimarea punctului său de vedere. În România, cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. Toată lumea aşteapta o manifestare cu caracter general. Bazat pe precedentul de la Budapesta, populaţia aştepta un semnal. Studenţii erau interpelaţi pe stradă, fiind întrebaţi “Ce aşteaptă?”, “Ce fac?”. În câteva centre universitare au avut loc, în octombrie-noiembrie 1956, proteste soldate cu numeroase arestări şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost efectuate 2.000 arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s-au constituit grupuri, care au încercat o solidarizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată – arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor. Arestările şi exmatriculările vor continua până în 1959. Mulţi dintre studenţi, printre care nume cunoscute ca Nicolae Labiş, Ioan Holender sau Paul Goma, şi-au văzut cariera distrusă sau, numai după o lungă perioadă de timp, au reuşit să găsească alte modalităţi de a se realiza. Majoritatea au făcut ani grei de închisoare. Acţiunile studenţilor şi represiunea care a urmat nu au fost analizate. În linii mari însă, mişcările studenţeşti din 1956 au fost uitate de autorităţi şi de marele public.

Pregătirea protestului din 5 noiembrie 1956
 

     ,,Ca urmare a încercării de organizare a unei revolte studenţeşti la Timişoara fuseseră arestaţi circa 2000 de studenţi în zilele de 30 şi 31 octombrie. Conducătorii mişcării din Bucureşti nu aveau informaţii exacte asupra evenimentelor de la Timişoara, dar aflaseră pe diferite căi indirecte că situaţia era gravă. Studenţii strigau lozinci „Jos rusa şi marxismul”, „Vrem ştiinţă, nu politică în universitate” şi „Urmaţi exemplul studenţilor unguri, cehi şi poloni”. În aceste manifeste îşi prezentau revendicările şi care îndemnau restul populaţiei să li se alăture. Ceea ce se urmărea era arătarea unei opoziţii ferme la abuzurile partidului comunist, crearea unui precedent pentru folosirea drepturilor democratice, a dreptului de adunare şi determinarea autorităţilor să înceapă negocieri. Difuzarea manifestelor a fost sistată în momentul în care au fost efectuate primele arestări ale opozanţilor. Despre revoltele studenţilor în ediţia următoare. (Lucia Baki)

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Scriitorul Irvine Welsh vine în România

În ediţia tipărită

Monitorul de Făgăraş este singurul ziar fără influenţă politică

 

      În Ţara Făgăraşului mai mult decît în orice zonă a ţării, mass-media abundă. S-au scos ziare pe bandă rulantă, iar tv-urile sau radiourile se închid şi se deschid, îşi schimbă finanţatorul, unul după altul. Dacă lucrurile ar merge în linii normale, făgărăşenii ar trebui să fie cei mai bine informaţi români. Dar nu este aşa pentru că informaţiile care le sînt ,,servite” de această breaslă sînt greu credibile. Dacă am face o istorie a presei locale, lesne am constata că puţini ziarişti fac cinste acestei bresle. Şi asta pentru că majoritatea dintre ei s-au vîndut politicului pentru o brumă de bani sau mai grav pentru puţină atenţie din partea celor cu funcţii atunci cînd au fost măguliţi cu titulatura de ,,ziarişti”. Orice ziarist ar trebui să ştie că trăieşte zilnic între cei despre care scrie, doar că nu poate fi ca ei. Dacă am face comparaţie cu presa de la 1910 sau măcar cu cea interbelică, puţini sînt ziariştii de azi care ar putea ajunge la nivelul celor de atunci. Un singur exemplu am da, dr. Ioan Şenchea. Monitorul de Făgăraş, ziar editat după modelul ,,The Sun”, a rămas pînă astăzi, după 19 ani (17 octombrie 1998 ediţia cu numărul ZERO), în inimile cititorilor.(continuarea doar în ediţia tipărită)

 

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1837 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

11.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 728
Număr afişări conţinut : 3874377

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare