Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Războinicul Cerului
Războinicul Cerului Email
Marţi, 21 Aprilie 2015 11:23

 

 

Chemarea Învăţătorului
 

     Săteau toţi culcaţi în poziţie înclinată iar flăcările focului le lumina feţele obosite dar în acelaşi timp extaziate de bucurie. Cămilele rumegau tacticos iarbă iar pruncii dormeau în braţele maicilor lor. Pe cer, ca o măiastră, apăruse zeiţa nopţii care lumina palmierii. Fostul vameş a început să-şi ducă la sfîrşit povestea de primăvară: ,,Tîrziu-începuse el să povestească-Sîmbătă noaptea, cînd se lumina de ziua întîi a săptămînii, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormîntul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului pogorînd din cer a venit, a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca omătul. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul vorbind femeilor le-a zis: Nu vă temeţi voi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, că s-a sculat precum a zis: veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Duceţi-vă degrabă şi spuneţi ucenicilor că s-a sculat din morţi şi iată merge înaintea voastră în Galileia; acolo îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă“. Cămilele au început să caşte alene şi să bată cu copita în pămîntul verde al oazei unde se adăpostiseră. Era semn că animalele se rugau. Vameşul chemat să fie pescar de oameni continuă: ,,Iar ele au plecat în sîrg de la mormînt şi cu frică şi cu bucurie mare au alergat ca să vestească pe ucenicii lui. Dar cînd mergeau ca să vestească pe ucenici, iată Iisus le-a întîmpinat şi le-a zis: Bucuraţi-vă. Ci ele venind aproape au cuprins picioarele lui şi s-au închinat lui. Atunci Iisus le-a zis: nu vă temeţi. Duceţi-vă şi daţi de veste fraţilor mei, ca să meargă în Galileia, şi acolo mă vor vedea.. “

Măsluirea
 

     Matei îşi puse un fir de iarbă în gură mestecîndu-l după care continuă povestea cu toţi ochii aţintiţi spre el: ,,Iar dacă au plecat ele, iată unii din străjeri venind în oraş au spus arhiereilor toate cele ce s-au făcut. Atunci ei adunîndu-se împreună cu bătrînii şi ţinînd sfat au dat bani din destul ostaşilor, zicînd: Spuneţi că ucenicii lui, venind noaptea, l-au furat, pe cînd noi dormeam. Iar de se va auzi aceasta la procuratorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără de grijă vă vom face. Ei luară arginţii şi făcură precum i-au învăţat. Şi s-a răspîndit vorba aceasta între Iudei, pînă în ziua de azi“ Puterea, arginţii, aroganţa, opulenţa, ignoranţa, invidia şi prostia au tins întotdeauna să ascundă adevărul. Dar poţi ascunde soarele sub pernă? ,,Pînă cînd voi, proştilor, veţi iubi prostia“ spunea marele Solomon cu cîteva veacuri înainte de aceste lucruri. Lucru valabil şi astăzi.

Întîlnirea
 

     Înfricoşată le-a fost aşteptarea, cu fiori reci pe şira spinării, dar dulce le-a fost întîlnirea cu Învăţătorul lor iubit. Galileia şi muntele unde le-a poruncit El să-i aştepte. ,,Şi dacă l-au văzut pe el-continuă fostul vameş-s-au închinat lui, iar unii s-au îndoit. Şi apropiindu-se Iisus le-a vorbit lor, zicînd: Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt“.

Porunca
 

      ,,Şi ce le-a spus Domnul?“ întrebă o copilă bălaie cu ochii vii în care-i jucau stelele din cer. Matei o mîngîie pe cap, se sculă în picioare şi sfîrşi povestea speranţei: Drept aceea, mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Învăţîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin“ Stelele străluceau precum nişte lămpaşe iar Bendis zîmbea din înaltul cerului.

 

 

 
 
 

După 270 de ani....
 

 

     Soldaţii stăteau lîngă focul de tabără. Unii îşi prăjeau peşte, alţii jucau zaruri în timp ce alţi viteji se luptau corp la corp vrînd să se păstreze în formă pentru lupta cu parţii ce avea să vie. Tribunul se plimba printre ei cu paşii siguri şi ochii plecaţi puţin în jos. Avea mîinile la spate iar mersul său trăda siguranţa, puterea şi vitejia. Soldaţii eleni de sub porunca lui îi spuneau Iorgos. Era vechi acest nume sonor, atestat încă de la Platon. Însemna ,,agricultor“ sau ,,lucrător al pămîntului“. Dar Iorgos era militar de carieră călit în focul celor mai grele lupte. Soldaţii de sub comanda lui îl iubeau nespus de mult întrucît el mergea cu ei în primele linii şi nu stătea ca alţi comandanţi dînd porunci din cort cu pocalele de vin în faţă şi curtezane lîngă ei pe jumătate despuiate. Iorgos ura acest tip de oameni şi le vorbea mereu soldaţilor săi despre curăţenia trupească şi sufletească. Nu se închina la zeii lor romani şi elini. Ostaşii vorbeau cu uimire că se închina la un zeu nemaipomenit care mai întîi a fost om dar a înviat din morţi. Iorgos, tribunul, mai spunea că zeii la care ei se închină sînt năluciri omeneşti în parte şi alţii sînt demoni. Unii dintre ei chiar îl urmaseră în această credinţă ce propovăduia învierea tuturor oamenilor. Se trăgea din Capadocia şi era de neam vestit. Părinţii săi erau nobili cu pămînturi întinse. Aceşti patricieni îl adorau pe Hristos, zeul la care era interzis să te închini, altfel înfruntai chinurile şi moartea. Iorgos făcea înconjurul taberei urmat de doi ofiţeri. Prin minte îi treceau fel şi el de gînduri. Îi apărea în minte surîsul candid al blîndului său tată care i-a părăsit la o vîrstă tînără, mama cu care s-a mutat în Palestina după ce tatăl i-a părăsit prea tînăr, învăţătura la care s-a chinuit să-l deie, şcolile înalte iar apoi îmbrăţişarea carierei armelor prin care tinerii studioşi avansau în societatea romană. A pornit de la zero, mai întîi ca simplu soldat, distins cu ordine militare. Vitejia lui pe cîmpul de luptă era legendară. Mulţi duşmani ai Romei trecură prin ascuţişul sabiei lui. Această vitejie l-a dus spre cele mai înalte trepte: tribun cu toate distincţiile şi comandant şef al armatei.

Praf şi strigăte de luptă
 

     Două tabere aşteptau pe cîmpia întinsă din Palestina. Armata romană stătea calmă şi privea strigătele de luptă şi injuriile ameninţătoare ale parţilor. Dintr-o dată colbul se ridică din copitele armăsarilor şi un uragan format din cai şi suliţe se năpusti formînd o cavalcadă îngrozitoare cu un sunet diabolic. Era ca un vîrtej al morţii. Corbii au început să zboare deasupra cîmpiei unde se desfăşurau ostilităţile. Soldaţii din primele linii începură să tremure. Mai era puţin pînă să lase scuturile şi să o rupă la fugă. Un ordin aspru şi hotărît îi ţintui însă pe loc: ,,Păstraţi-vă calmul. Nu uitaţi pentru ce v-aţi pregătit! Formaţie de scuturi!“ Atunci, ca la un semn, primele rînduri s-au transformat într-o fortăreaţă argintie. Un alt ordin răstit, slobozit de tribun, acoperi tabăra romană: ,,Arcaşii şi aruncătorii de suliţe la posturi!“ Arapii îngrozitori la privire se apropiau aducînd cu ei groaza morţii şi strigătele care-i îngheţau sîngele în vine şi celui mai călit veteran. Pădurea de scuturi se deschise la ordinul generalului Iorgos precum un luminiş în codru. În cele din urmă un foc de săgeţi aprinse se abătu peste capetele arapilor iar suliţele aruncate în gîtul şi şoldurile cailor de luptă îi proiectau la pămînt. Un zid impact, ordonat şi civilizat se închise în urma lor. ,,Lăsaţi orice nădejde cei care aţi intrat aici“ spunea cu cîteva secole mai încolo Dante, călugărul capucin. Cal şi călăreţ se prăbuşeau în colbul pămîntului arid al Palestinei. Strigătele de luptă au fost urmate de suspinele răniţilor care îl implorau pe Zoroastru să le salveze sufletele în amurgul serii. Noaptea se lăsă peste marea de cadavre iar norii acoperiră luna. A doua zi armia latină cu soldaţi din toate seminţiile pămîntului înainta ordonată, în tăcere. Doar nechezatul cîte unui armăsar mai spărgea liniştea. Tabăra se aşeză lîngă un pîrîiaş în timp ce cavaleriştii îşi spălau feţele murdare de praf şi săbiile de pe care încă se scurgea sîngele. Tribunul stătea în cortul de campanie scriind depeşe la lumina lumînării.

Un curier şi o depeşă
 

     Un nechezat de cal întrerupe liniştea nopţii. ,,Generale, solie de la împăratul!“ se auzi vocea puternică a pretorianului ce stătea de planton. Curierul plin de praf intră în colţ şi salută cu pumnul la inimă. ,,Ave Cezar!“. ,,Ave!“ răspunse tribunul, după care desfăcu sigiliul şi se aplecă asupra scrisului ce anunţa porunca crăiască de înfăţişare în faţa cezarului Diocleţian.

Zeul luminii
 

     ,,Şi iată-spun analele istoriei-că crudul Diocleţian, primind clevetiri mincinoase asupra creştinilor, a adunat sobor mare de dregători păgîni şi a hotărît a se abate cu toată puterea asupra lor, întru a-i şterge de pe faţa pămîntului. Pe cînd se ţinea acest sobor păgînesc, sfîntul Gheorghe se afla lîngă împăratul. Văzînd nedreapta pornire, viteazul ostaş s-a gîndit că a sta aşa mai departe, în nepăsare pentru fraţii săi de credinţă, ar fi o faptă neiertată de Domnul, şi atunci s-a chibzuit cu judecată că vremea-i prielnică spre mîntuire. Aşadar, în ziua întîi şi a doua a ţinerii soborului, sfîntul a dat săracilor întreaga sa avere, liberînd pe robi şi trimiţînd veste în Palestina ca şi averea ce avea acolo, să fie împărţită“. Toţi aşteptau cu sufletul la gură simulacrul de proces din Nicomidia. Spre stupoarea tuturor generalilor şi ofiţerilor, Iorgos ieşi în faţă spunînd cu o voce de tunet: ,,Pînă cînd, o împărate şi voi, care faceţi pe judecătorii, veţi porni mînia voastră imbecilă asupra unor oameni nevinovaţi? Pentru ce îi prigoniţi? V-au furat ceva, v-au prădat ei pe voi? Ce aveţi cu nişte oameni care doar se roagă? Nu spuneţi voi că trebuie să fim toleranţi cu toate cultele? Şi, mă rog, dacă este toleranţă atunci să fie toleranţă pentru toţi“ Diocleţian căscă nişte ochi speriaţi şi nu-i veni să creadă. ,,Cum, generale, tu conteşti Roma care te-a adus pe cele mai înalte trepte ale elitei sociale?“ Iorgos răspunse: ,,Nu contest Roma, ci minciuna şi samavolnicia care vor face ca Imperiul nostru să se năruiască şi să cădem sub copitele barbarilor“. Diocleţian se prăbuşi livid pe scaun. ,,Zeii nu ne-au ajutat cu nimic, curajul, înţelepciunea şi vitejia ne-au menţinut. Vă închinaţi la nişte plăsmuiri bolnave. Vă înnebuniţi şi vă înşelaţi de veacuri“. Împăratul se uită fix la el şi îl întrebă pe temutul soldat: ,,Cine te-a îndemnat, Iorgos, la o vorbire atît de îndrăzneaţă? Iar el a răspuns: Adevărul...,,Despre ce adevăr vorbeşti tu generale, fă-mă să înţeleg? Care adevăr?“ Atunci Iorgos îşi desfăcu centurionul şi-l aruncă înaintea cezarului spunînd: ,,Iisus Hristos cel gonit de voi!“ Împăratul tremura din toate încheieturile şi spuse stins: ,,Iorgos, să nu-mi spui că şi tu eşti creştin!“ Atunci, soldatul de elită, îşi ridică fruntea şi strigă: ,,Sînt rob şi ostaş al lui Iisus Hristos!“ Analele menţionează: ,,Atunci s-a făcut mare gîlceavă în adunare, unii spunînd unele, alţii altele, aşa precum e obiceiul în soboarele păgîneşti“. Împăratul le face semn cu mîna să înceteze orice discuţie şi se întoarce către soldatul lui Hristos: ,,Te-am cinstit ca pe un ostaş de elită al Romei Iorgos, şi cu bună judecată. Aşadar, te sfătuiesc, precum un tată şi te îndemn să nu dai de la tine onoarea de soldat al Romei şi de tribun. Nu depărta cinstea zeilor, ca nu cumva să primeşti grele munci pentru neascultarea ta!“ Gheorghe îl privi zîmbind pe împăratul Romei şi spuse: ,,O, de-ai fi cunoscut, împărate, pe adevăratul Dumnezeu, te-ai învrednicit de împărăţia cea mai bună şi cea fără de moarte, iar nu să te îndulceşti cu cea de-acum, nestatornică, deşartă şi repede trecătoare...Ci eu stau în credinţa mea, iar muncile ce-mi făgăduieşti pentru ea nu mă înfricoşează...Fă ce pofteşti cezare!

Osînda
 

     ,,Turbat de mînie-spun hagiografele-împăratul a poruncit slujitorilor să ia între suliţe pe înfruntător şi să-l ducă în temniţă. Unul din ei atingînd cu suliţa trupul sfîntului, de îndată vîrful ei s-a turtit, ca şi cum ar fi fost de hîrtie, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele Domnului. Ducîndu-l în temniţă, slujitorii l-au pus jos şi, după ce l-au bătut, i-au pus pe piept o piatră mare, astfel fiind porunca împăratului“. Iorgos avea pieptul său vînjos turtit de piatra uriaşă. Diocleţian striga: ,,Te lepezi Iorgos de nebunie?“ Iorgos se întoarce avînd gura plină de sînge şi urlă: ,,Au oare crezi împărate, că atît de slabă mi-e credinţa, întru a fi îngenuncheată de-aşa puţină asuprire?“ La un semn al împăratului călăii au început să aducă roata de caznă, cea cu ghimpi şi cu ţepuşe. Au aşezat-o pe pieptul generalului şi au început s-o învîrtească. Sîngele ţîşni pe gura şi nările osînditului. ,,Ei Iorgos, striga Diocleţian, unde îţi este Dumnezeul tău cel viu? De ce nu te-a scăpat de la aceste munci?“ O voce puternică precum un tunet se auzi din înălţimi: ,,Nu te teme Georgios, sînt cu tine!“ Întreaga asistenţă se cutremură de groază. Un tînăr înveşmîntat într-o mantie albă, cu aripi strălucitoare, se apropie de roată şi spuse zîmbind: ,,Bucură-te!“ Legăturile s-au desfăcut ca prin minune şi generalul coborî rîzînd de pe roată. Împăratul ajunge înspăimîntat la locul de osîndă şi se trezi cu fostul general roman stînd în faţa ta: ,,Da, Diocleţiane, eu sînt Iorgos!“ Împăratul îşi întrebă înfrigurat fostul tribun: ,,De unde ai tu puterea aceasta, Gheorghe şi cine-i vrăjitorul ce te-a învăţat acestea?“ Soldatul se uită la împărat ca la un nebun şi spuse-,,Nu te mai amăgi cezare, vrăjitorii sînt doar în mintea ta înceţoşată, toate vin de la harul şi puterea Dumnezeului celui viu căruia mă închin, iar ceea ce-mi faci tu nu are nici o putere asupra mea“ Fostul demnitar a fost apoi încălţat cu groaznicele încălţăminte din fier prevăzute cu ţepi ascuţiţi. A fost pus să meargă cu ele pînă în temniţă dar peste noapte rănile i s-au vindecat. A doua zi nici licoarea otrăvită preparată de vrăjitorul Atanasie nu a avut vreun efect asupra tribunului Iorgos. ,,Iorgos, urlă ca un tigru împăratul înnebunit de mînie, cine ţi-a dat puterea aceasta?“ Iorgos răspunse: ,,Cel ce a înviat din morţi, pentru ca şi noi să înviem aici din moartea păcatului“.

Atanasie cel vindecat
 

     Vrăjitorul se apropie de urechea împăratului şi îi sugeră o faptă morbidă şi sinistră: ,,Aduceţi luminate un mort din cimitirul elinesc“. Maxenţiu, dregătorul îi spuse rînjind generalului: ,,Să-ţi vedem comandante acum puterea“. Iorgos răspunse-,,Nu eu, ci de vrea Domnul, pe care îl voi ruga, pentru ca să ne arate slava Sa“. Iar apoi îşi îndreptă privirea în sus, spre cer spunînd: ,,Doamne, Dumnezeul tuturor puterilor şi-a toată suflarea, puternice Iisuse Hristoase, Doamne, dă acestui neam viclean şi păcătos semnul cerut şi înviază pe mortul acesta, spre slava numelui Tău, în veacul vecilor. Amin“ Mortul o rupse la fugă iar Atanasie, vrăjitorul căzu în genunchi urlînd: ,,Mărturisesc şi eu pe Iisus Hristos!“. Păgînii din mulţime urlau demenţial: ,,S-au înţeles vrăjitorii între ei!“ A doua zi capul bietului Atanasie era tîrît de călăi în timp ce sufletul său era dus de îngeri sus, tot mai sus, în Împărăţia Speranţei. Iorgos, generalul, fu aruncat iarăşi în temniţă. În ultima noapte, Iisus se arătă lui şi îi arătă găurile din mîini şi picioare. ,,Nu te teme Iorgos, i-a spus Domnul, îndrăzneşte!“. În zorii dimineţii, generalul îl chemă pe temnicer, îl îmbrăţişă şi îi spuse: ,,Curînd plec la Domnul. După ieşirea mea din viaţa aceasta, să iei trupul meu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l duci în casa noastră din Palestina, iar tu să păstrezi necontenit credinţa în Domnul Hristos“. Soldatul se uită la el cu ochii scăldaţi de lacrimi şi spuse: ,,Aşa voi face comandante, precum ai poruncit“. Apoi îl salută milităreşte şi se duse.

Zborul spre văzduh
 

     Călăul stătea cu sabia ridicată în timp ce Iorgos, tribunul, îşi puse capul pe butuc. Soldaţii încolonaţi băteau din scuturi în semn de salut pentru fostul comandant. Diocleţian respectă cinstea militară şi le acceptă acest lucru. Capul cel frumos al comandantului se despărţi de trup în timp ce sufletul său era dus de heruvimii trimişi de căpetenia Mihail spre palatele cereşti. Împăratul se ridică şi plecă. Chiar şi din ochii săi curgeau lacrimi. Intră în cortul împărătesc, se aşeză la masă, îşi turnă vin în pocal şi începu să vorbească încet şi suspinînd, aşa, ca pentru sine: ,,De ce, Iorgos, de ce?“.

Sarazinul şi vindecarea mîinii
 

     Sarazinii intrară în Siria iar o ceată răzleaţă, pusă pe pradă şi jaf, se îndreptă spre o bisericuţă închinată Sfîntului Gheorghe Unul din ei vede icoana sfîntului şi pe preot stînd înaintea ei. Apoi se întoarce rîzînd în hohote: ,,Fîrtaţilor, nebunul ăsta se închină unei scînduri. Aduceţi-mi arcul“. Litva păgînă dă drumul săgeţii dar săgeata, în loc de a merge spre icoană, s-a ridicat în sus şi, mînată de o putere nevăzută, s-a întors fulgerător şi se opri în mîna celui care-i dăduse drumul. Sarazinului i-a căzut arcul din mînă şi urlă de durere. Apoi se întoarse la casa lui unde îşi chemă cîteva slujnice creştine şi le rugă să-l aducă pe popă. Preotul se apropie înfricoşat de arabul ce stătea cu picioarele adunate sub el şi pufăia din narghilea. ,,Apropie-te popo! Nu-ţi fie teamă, Allah mi-e martor că nu-ţi fac nimic. Spune-mi dar, ce putere are lemnul ăsta de m-a rănit atît de rău?“ Preotul îi răspunse-,,Eu, omule, nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, ziditorul tuturor, şi mă rugam celui închipuit pe scîndura icoanei sfîntului mare mucenic Gheorghe, ca să-mi fie mie mijlocitor către Dumnezeu“ Soldatul arab căscă, îşi întinse mîinile şi întrebă: ,,Cine este acest Gheorghe?“ Preotului îi reveni inima la loc şi, încurajat de privirea prietenoasă a arabului, a început să spună: ,,Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci numai slugă a lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. El a răbdat multe munci de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar el, biruind toate cu vitejie, a luat dar de la Dumnezeu de a face semne şi minuni. Iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-l sărutăm, în acelaşi chip şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi, căci avînd îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le cinsteşti. Aşa şi noi, socotim icoanele sfinţilor nu ca pe nişte dumnezei, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, aşa cum s-a făcut cu tine, ca să-ţi fie învăţătură, precum şi altora...“ Sarazinul l-a întrebat: ,,Ce voi face cu mîna mea?“ Preotul îi dădu pe loc răspunsul-,,Cere a ţi se aduce aici icoana sfîntului, aprinde candela, stai o noapte în veghere, iar a doua zi, unge mîna ta cu untdelemn din candelă, şi te vei vindeca!“ Arabul urmă întocmai sfaturile preotului iar mîna i se vindecă cu totul. Peste cîteva zile acesta îmbrăcă haina Botezului.

Balaurul de la Berit
 

     ,,Lîngă cetatea Viritului-povestesc bătrînii-peste marea cea întinsă a Siriei, în Sirofinichia, se afla un iezer foarte mare. În el sălăşluia un balaur înfricoşat, care ieşind din acest iezer pe mulţi oameni sfîşia, trăgîndu-i după el, în adîncul apelor. De multe ori poporul s-a înarmat şi a purces spre el ca să-l ucidă, dar el slobozea un duh otrăvit împrejur şi gonea sau omora pe toţi cei ce se apropiau. Şi era în cetate mult necaz şi mîhnire din pricina aceasta. Într-o zi, cei din cetate au mers la împăratul lor, care era păgîn şi necredincios, şi i-au zis: <<Ce vom face, oare, că pierim de acest balaur>>?“ Împăratul le-a răspuns: ,,Vom îndeplini porunca zeilor“ Dar zeii la care el se închina erau de fapt diavoli. Şi i s-a transmis prin popii idoleşti ca în fiecare zi, vreme de o lună să deie de mîncare baragladinei cîte un copil din cetate. Copila stătea plîngînd aşteptînd ca jivina să iasă din adîncuri. Părinţii ei priveau înmărmuriţi, cuprinşi de jale şi disperare. Dihania neagră şi urîtă a ieşit din apele iezerului şi se îndreptă spre ea vărsînd bale otrăvite. Mulţimea căzu în genunchi iar din pieptul femeilor se auziră vaiete şi bocete. Dintr-o dată un cavaler ce purta uniformă romană apăru pe un armăsar alb şi voinic. În mînă învîrtea o suliţă de cavalerie. Oamenii strigau să plece de acolo dar el se învîrtea liniştit cu bidiviul său ca într-o joacă. Jivina se apropia vărsînd spumă. Căpeteniile oraşului strigau: ,,Tinere, eşti nebun, fugi că te despică în două!“. Ostaşul parcă nu-i auzea şi nu le dădea nici o importanţă. Îşi mînă armăsarul de luptă direct spre monstru şi cu o lovitură dibace i-o înfipse în gîtlej. Dihania slobozi sînge negru pe gură şi se prăbuşi horcăind înfricoşător. Atunci soldatul strigă către ei: ,,Duceţi-l în cetate, să vadă toată lumea drăcovenia pe care am răpus-o în numele Domnului Iisus Hristos, după care se pierdu în zare“ Două zeci şi cinci de mii de oameni se botezară apoi în numele Sfintei Treimi. Soarele se ridică pe cer luminînd totul. Toţi se gîndeau la voinicul îmbrăcat în haine de roman care le aduse liniştea în cetate. Noaptea trecu liniştită, pruncii dormiră lin, femeile îşi îmbrăţişară bărbaţii iar, înspre dimineaţă se auzi cîntecul păsărelelor. Întreaga natură se trezi la viaţă vestind venirea Primăverii cu iz de tămîie şi miresme de flori.
(Ştefan BOTORAN)

Moaştele Sf. Gheorghe sînt la Lidd
 

     Sfântul Gheorghe este renumit în toată lumea creştină, că unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi, şi cu atât mai mult în Lodd, oraşul său natal. După martiriul sfântului, creştinii i-au luat sfântul trup şi i l-au adus în Tara Sfântă, în satul său natal. Biserica Sfântul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locaşuri închinate martirului din secolul al IV-lea. Mănăstirea greco-ortodoxă are două hramuri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Actuala biserica din Lodd a fost ridicată în anul 1870, avându-şi zidurile lipite de Moscheea El-Chodr. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhatul greco-ortodox de Ierusalim a primit aprobarea, de la autorităţile otomane, spre a reconstrui o biserică pe locul unei foste basilici creştine. Ultimele ruine din acest loc, peste care s-au aşezat cele noi, aprtineau unei structuri creştine din secolul al XV-lea; nouă clădire a bisericii ocupa fosta noava şi absida stângă a vechii biserici, cu toate că ruinele cele vechi se întindeau pe mai mult de atât.
     Pentru a aproba zidirea noii biserici, autorităţile otomane au cerut ca restul spaţiului să fie dăruit spre a se ridica şi o moschee. De aceea, actuala Biserica a Sfântului Gheorghe se ridică doar în colţul nord-estic al vechii basilici creştine. Hala centrală a moscheii păstrează, chiar în centrul ei, o coloană veche ce se afla în naosul basilicii creştine.
     Deasupra uşii de intrare în biserică se afla un frumos basorelief înfăţişându-l pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Într-o capelă subterană, actuala biserica ortodoxă păstrează mormântul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi o parte din moaştele sale. În partea dreaptă a altarului, în dreptul scărilor ce coboară în capela subterană, se afla "lanţurile" cu care a fost legat Sfântul Gheorghe, înainte de a fi omorât. Sarcofagul de piatră din capelă a fost restaurat în anul 1871, în vremea Patriarhului Chiril.
     Localitatea Lod sau Lido este o localitate cu populaţie mixtă, de arabi şi evrei, aflată la o distanţă de aproximativ 15 kilometri sud-est de Tel Aviv, în Districtul Central al Israelului.

Sfântul Gheorghe în iconografie
 

     Iconografia păstreaza imaginea Sfântului Gheorghe călare pe un cal, străpungînd cu suliţa un balaur. Este vorba despre o legenda pioasă, in care Sfîntul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Această imagine a sfîntului a rămas în amintirea oamenilor ca model de curaj în lupta cu diavolul. Mai este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca tribun militar în veşminte patriciene, cu o diadema metalică pe cap, cu o platoşă sub mantie, ţinînd o cruce în mîna dreaptă şi o sabie în mîna stîngă.

Sfîntul Gheorghe pe Steagul Moldovei
 

     Reprezentarea Sfantului Gheorghe doborînd balaurul este prezentă şi pe Steagul Moldovei, aflat la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos. Pe acest steag se află şi rugăciunea Sfîntului <ştefan cel Mare către Sfîntul Gheorghe: "O, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi, bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Si aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43 an al Domniei Sale“. Menţionăm că pecetea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei poartă chipul Sfîntului Gheorghe, preluat după steagul de luptă al Sfîntului Ştefan cel Mare.

Sfantul Gheorghe ca ocrotitor
 

     În 1222, regele Angliei, Richard Inimă de Leu, l-a ales pe Sfântul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale şi al întregii ţări. Regele Edward al III-lea a înfiinţat "Ordinul St. George", iar Crucea Sfântului Gheorghe a devenit, mai tîrziu, steagul Angliei, "Union Jack". Marele Mucenic Gheorghe este considerat şi ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei. Amintim că Sfântul Gheorghe este şi ocrotitorul armatei romane.
     De Sfântul Gheorghe, aproape un milion de români îşi aniversează onomastica. Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare în ziua de 23 aprilie 304, rămînînd de atunci zi de prăznuire.

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 790 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

4.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3959620

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare