Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje ,,Rînduielile satului s-au pierdut"
,,Rînduielile satului s-au pierdut" Email
Marţi, 16 Septembrie 2014 09:51

 

 

susţine Iacob Cornea, nea Cuţă cum îi spun sătenii, cel mai vîrstnic ţăran din satul Grid

     ,,Mi-a bătut un moş la poartă/ Biet ţăran cu ţundra sură/ îl lătrau departe cîinii/ Cînd să-mi vie-n bătătură...Cîte nu ne povestirăm/ Stînd alăturea la masă?/ Sfînta mea copilărie/ Mi-a venit cu el în casă...“ (Mi-a bătut un moş la poartă, Octavian GOGA) De fiecare dată cînd auzi această poezie a poetului pătimirii noastre gîndul te duce la ceea ce a mai rămas dintr-o lume de poveste pierdută acum printre crucile şterse de ploi şi ninsori ale ţintirimului din deal. Acolo stau cetaşii de odinioară şi foştii copii care umpleau uliţele satului cu Steaua şi Turca. Nevăzuţi, neştiuţi de nimeni, se mai adună la cîte-un sfat de taină cînd apune soarele, cei pe care o jale neştiută i-a mai pironit aici, să ne trezească din somnul liniştit cu panorame ale colţului de Rai peste care s-a aşternut colbul. Din albumele de poveste, peste care s-a aşternut praful, ei ne vorbesc şi ne imploră să nu lăsăm satul să piară cu totul. Cuminţi, împăcaţi cu soarta, cu ochii încă de copii, bătrînii aşteaptă marea trecere ducînd dincolo poveştile satului făgărăşean. Iacob Cornea din Grid, al lui Gonţea cum îi e porecla în sat, este unul dintre aceşti frumoşi bătrîni peste care anii s-au aşternut dar amintirile i-au rămas vii. Cînd îl asculţi pe Nea Cuţă-cum îi spun gridanii, în faţa ochilor ţi se deschide o panoramă a unei lumi pe care noi nu am cunoscut-o: lumea tradiţională a satului făgărăşean cu frumuseţile, greutăţile şi durerile ei.

Tolba cu amintiri
 

     ,,M-am născut în anul 1929-îşi începe nea Cuţă povestea vieţii sale- la data de 26 octombrie dar în certificatul de naştere scrie 25 octombrie pentru că nu m-a înregistrat imediat pentru că Primăria era atunci la Veneţia. Pe tata îl chema Leonte iar pe mama Ana. S-au luat în '24. Înainte de '29 părinţii mei au fost să lucreze la boieri în Bucureşti dar mama, după ce-a rămas însărcinată, n-a mai vrut să stea. Ea a fost legată mai tare de ţară, de casă. Tata a lucrat la o prăvălie de jidani care distribuia mobilă adusă din Franţa. Şi-apăi el era muncitor de ducea mobila la clienţi. Avea camion cu cal, nu erau maşini atunci; erau trăsurile. Aşa cum erau şi tramvaiele cu cai pe timpurile ălea. După cum îmi spunea tata era foarte greu, în '33 a venit conversiunea, s-au schimbat banii şi el trăia numai din cărăuşii. Ducea traverse de lemn de la Comăna de Sus şi le ducea cu caii la C.F.R. în Şercaia. În '33 a fost secetă de şi sămînţa o pierduse. Aveam cămăşi de cînepă şi vara umblam în izmene de pînză de casă făcute de mama. Ţesea toată primăvara şi iarna torcea în şezătoarea de femei“ povesteşte nea Cuţă. Doi bătrîni rupţi dintr-o poveste te aşteaptă în pragul casei rîzînd. Se odihnea Nea Cuţă cînd l-am găsit iar mătuşa Mărie i-a spus pe o voce hotărîtă, cum cheamă sergentul recrutul în armată: ,,Scoală Cuţă...!“ A ţîşnit în sus ca un adevărat soldat lăsat demult la vatră şi a spus: ,,Să mergem din căsuţă dincolo, c-avem loc mai mult“ Sprijinit într-o cîrjă s-a îndreptat spre casa despre care el ne spunea că este făcută din piatră tare. ,,Aici dacă dormi vara descoperit, cînd te scoli nu mai poţi vorbi. Casele ăstea-s făcute din piatră tare. Aici la noi e o piatră rece. În <<faţa ascunsă>>, cum îi spunem este piatră masivă din bucăţi. Are crăpături în stîncă“.

Cum păstrau ţăranii carnea
 

     ,,Nu erau bani şi frigidere-mai spune Nea Cuţă-dacă luau un kil de carne îl băgau într-o corfă în fîntînă la apă rece. În cămară vara era cald şi nu se putea ţine“ Sînt multe lucruri pe care nu le ştim despre viaţa socială a satului făgărăşean acum, într-o lume aparent civilizată dar totuşi cu multe lipsuri, în care suburbanul se etalează pe ecranele de sticlă pe care bătrînii din cealaltă lume de poveste nici că le bănuiau.

Visul american
 

     ,,Mai demult casele erau din lemn, acoperite cu paie de secară, ălea erau case mai mari“ povesteşte Nea Cuţă. Povestea caselor mai trainice a început o dată cu plecarea ardelenilor cu vaporul spre ,,visul american“ după care românii au început deja să tînjească încă din perioada interbelică. ,,De aici nu era posibilitate pentru nimeni să cîştige ca să-şi facă o stare mai bună. Nu erau întreprinderi şi de-astea. Combinatul a fost început în 1921. Înainte de primul război mondial mulţi oameni din Grid se duceau prin America cu vaporul. Circulau 21 de zile din Constanţa şi pînă în America. Am avut un unchi plecat în America de Nord, pe Chichernea Leonte. În tot cazul n-a stat mult că acolo a făcut tot agricultură. Îmi povestea că a lucrat şase luni de zile şi s-a angajat ca dulgher pe un vapor ca să poată ajunge acasă. Şi bunicul meu, Cornea Iacob, a fost dus în America ca să poată face casele, că aici au fost şuri şi case de lemn pînă în 1914. Bunicul a stat patru ani ca să le construiască. În 1914 le-a făcut“.

 

 


Rînduiala bisericii
 

 

     Monografia satului Grid vorbeşte despre istoria bisericii şi despre preoţii ei precum şi despre împărţirile confesionale între ortodocşi şi greco-catolici datorate împrejurărilor istorice. Nea Cuţă i-a cunoscut pe preoţii ambelor confesiuni dar se raportează mai mult la Părintele Valeriu Boer pentru că toată viaţa a fost cantor ortodox. ,,Părintele Boer Valer era un om liniştit. Pe atunci preoţii nu prea umblau cu reverendă. Părintele Vasile Modorcea avea reverendă dar peste săptămînă nu se putea duce la coasă cu reverenda pe el pentru că făcea agricultură şi avea animale. Erau preoţi de ţară. Una erau preoţii de oraş şi alta preoţii de ţară care erau mai populari. Părintele Vasile Modorcea a avut doi copii care s-au dus unul după altul din cauza bolii. Unul în '46 şi celălalt în '47 . Nu ştiu ce boală au avut. Ei au fost catolici, au făcut şcoala la Blaj. În tot cazul preoţii nu se urau dar nici nu mureau unul după altul. Pot spune că se respectau. Cînd s-a făcut unificarea era Mitropolitul Bălan la Sibiu. Îl ştiu, l-am văzut cînd a venit în Vad, atunci ne-am dus toţi cu căruţele. Preotul Ursu din Vad n-a vrut să treacă la ortodoxie şi pe părintele Vasile Modorcea l-a instalat în Vad ca preot ortodox pentru că el a trecut. Preoţii se respectau între ei dar nu făceau slujbă împreună. Fiecare era cu treaba lui. Era rînduială şi fiecare îşi ţinea rînduiala lui. Cu Crucea sau Boboteaza părintele Boer pleca primul prin sat după care îl urma părintele Modorcea. Asta era regula. Fiecare îşi vedea de credincioşii lui şi nu se amestecau în slujbe. Se luau (n.r. căsătoreau) şi ortodocşi cu catolici. În sat era o rînduială: dacă băiatul era ortodox şi fata era catolică ( N.R: greco-catolică ) se cununau la catolici după fată şi trecea la ortodocşi după băiat. Dacă băiatul era catolic se cununau la ortodocşi după fată dar fata trecea după el la catolici. Nu se făcea diferenţă confesională. Era în sat, cum e vorba şi majoritatea, catolici sau ortodocşi, erau neamuri între ei. Cimitirul era împărţit: cînd urci dealul în dreapta şi mijloc era ortodox, în stînga erau greco-catolicii. Fiecare îşi făcea înmormîntările lui“povesteşte nea Cuţă. Împrejurările istorice au făcut ca în bisericuţa veche zidită în anul 1641 să facă slujbă greco-catolicii. Gridanilor nu le place nici acum ura între biserici.

Legionarii au sprijinit construcţia bisericii noi
 

     Iacob Cornea a trăit pe viu drama frumoasei biserici mari din sat care a trebuit să fie dărîmată fiind afectată grav de cutremur şi ne povesteşte cum nu s-a mai făcut o alta în locul ei, probabil tot a împrejurărilor istorice. ,,În '40 a fost cutremurul de s-a desprins turnul de biserică un metru. Se vedea de jos pînă-n cer între biserică şi între turn. Mi se pare că în primul război ungurii au furat clopotul din turn. A fost biserică mare ca-n Părău. Cred că se vedea groapa unde-o <<căst>> clopotul. Fundaţia nu avea beton cum e acum, a fost făcută din var şi piatră. Pînă nu s-a demolat biserica din cauza cutremurului s-a adus un arhitect dar nu a vrut să-şi asume responsabilitatea şi biserica a trebuit dărîmată. Au fost un timp legionarii la putere şi părintele Boer a intrat în legătură cu ei ca să refacă biserica. S-a dat cimentul, s-a bătut fundaţia, s-a făcut şi proiectul, am avut lemn, cărămidă, var, fer-beton dar au venit comuniştii şi totul s-a dus“

Cantor de mic
 

     Toată viaţa Nea Cuţă, care acum are vîrsta patriarhală de 85 de ani, a slujit cantor la biserica din sat. ,,Să vă spun cum s-a întîmplat cu cantoria mea. Slujbele ortodoxe se făceau la căminul cultural pînă s-a demolat biserica. Către balcon a fost făcut altarul. Tatăl meu era crîsnic şi părintele Boer mă ducea în fiecare zi de făcea Liturghie pentru bolnavi sau diferite nevoi. El făcea slujbă zilnic. Cantorii se duceau în cîmp şi eu le ţineam locul. Aşa am învăţat regulile bisericeşti, dar şidin ce-am mai prins duminica în biserică de la ăi bătrîni. Erau doi cantori şi mai erau din ăştia pe lîngă ei dar numai dacă îi dădeai cîntarea-n gură că altfel nu ştiau să înceapă singuri. În 1946 m-am dus la cantorul Urdea Iacob-<<Bucurel>>, cum i se mai spunea în sat, să mă înveţe. Dar să ştii că nu m-a primit uşor. Era un om mai sever şi de multe ori te mustra şi-n public. El m-a învăţat glasurile, troparele şi restul ce-am mai prins de la Neculai Mihăilă, alt cantor. De la el am învăţat catavasiile şi toate celelalte“ îşi aminteşte nea Cuţă.

Şcoala cu tăbliţe şi stil
 

     ,,Erau şapte clase care se făceau atunci în sat. La clasa I o aveam pe doamna preoteasă Aurelia Boer care avea întotdeauna clasa I. În tot cazul, eu am socotit că clasa I e cea mai grea. Să te lupţi cu tot <<copchilul>> să scrie, să citească...Atunci aveam numai tăbliţă şi stil. Stilul era un cărbune negru şi cînd scriai se scria alb. La citit aveam Abecedar. Tăbliţa era pe o parte liniată şi pe alta pătrăţele. Ne duceam cu tăbliţa scrisă s-o vadă doamna cu temele şi-apoi se ştergea. Atunci nu era şcoala nouă. Clasele erau împărţite prin sat la casele oamenilor, nu ştiu cine le închiria, probabil Primăria. Toţi erau dascăli că profesorii erau numai la liceu. Îl mai ţin minte pe învăţătorul Bărbat din Ucea-ăla era un om bun. Mai era unul Hetrea care era şi pictor, a pictat el nişte prapori pentru biserică. Directorul era din sat şi îl chema Ciurilă Gheorghe care era şi dascăl şi întotdeauna avea ultimele trei clase: cinci, şase şi şapte. Pe vremea mea erau cam trei-patru dascăli la şcoală. Era mai mult respect ca în ziua de azi. Nu exista să treci pe lîngă un om şi să nu-l saluţi iar cînd te întîlneai cu Părintele pe uliţă trebuia să scoţi pălăria din cap, nu ca acum“ povesteşte bătrînul.

Rînduiala şezătorilor din sate
 

     ,,Eu m-am împrietenit cu Maria tot în şezătoare pentru că acolo şi la joc te împrieteneai mai mult pentru că în altă parte n-aveai unde că se muncea mult pe atunci. Erau două feluri de şezători: una pentru femeile măritate-<<boresele>> şi alta pentru tineri şi fete. Şezătorile erau mai multe şi se alegeau pe străzi. Fiecare <<hof>> cum ziceau saşii, adică uliţă, îşi avea gazda ei. Femeile îi plăteau gazdei fuioare, discutau fel de fel, mai cîntau şi petreceau, cîteodată mai duceau şi rachiu. Erau bătrîne şi tinere, dar toate măritate. Cîntau cîntece populare, jucau jocuri şi mai ziceau bancuri. Apăi no!. În şezătoarele de femei măritate nu aveau ce căuta bărbaţii dar la şezătoarele de fete veneau şi feciorii. La şezătoarea de feciori era aparte. Tineretul aveam şezătorile noastre. Depinde, că erau şi fete mai micuţe care aveau şezătorile lor dar de la şaisprezece ani, după şcoală de intrai în rîndul feciorilor erai împreună şi cu fetele. Fiecare băiat cu fată care se mai aveau bine povesteau. Fetele lucrau, torceau şi ţeseau. Se cînta şi mai făceam şi jocuri. Aveam cîte-un lăutar. Erau ţigani lăutari unde a fost dintotdeauna rînduiala ţigăniei. ( N.R-şi acum rromii îşi au aşezarea în deal, lîngă biserică, gridanii îi consideră însă-,,de-ai noştri“, nu există discriminare). Cîntau la vioară după ureche cum li-i felul. Cîntecele populare nu se cîntă pe note. Acum, cu saxofoanele lor...Erau doi la vioară. Unul se numea <<primaş>>, care ţinea melodia, şi celălalt <<condoraş>>. Ăsta din urmă ţinea ritmul. Se cîntau doine şi cîntece de joc. Toate jocurile populare se cîntau numai cu vioara. Aveam program tocmit cu ţiganii ca să cînte după rînduială. La fete nu aveam rachiu, nu era voie. Atunci nici noi, feciorii, nu stam în cîrciumă cum stau acuma cîte-o zi sau noapte întreagă“ îşi aminteşte nea Cuţă.

Jocul din fiecare duminică
 

     ,,În toată duminica în timpul în care nu era post se făcea joc la căminul cultural. Mama şi tata îmi povesteau că înainte să se construiască sala jucau în cîte-o grădină sau pe pajişte, în capul satului. Jocul ţinea pînă seara. Satul era plin, erau 297 de numere, toate locuite. În multe case erau şi cîte două familii. Au fost nouă sute de persoane în sat “spune Nea Cuţă filosofic.

Nunta se făcea doar duminica
 

     ,,Tinerii se cunoşteau bine, dar prieteniile mai apropiate pentru căsătorii se făceau în şezătoare şi la joc. Înainte de a se face nunta se făcea <<logodnă>>, adică tocmeală. Se adunau neamurile şi povesteau: ce dă hăla, ce dă ălălalt! Ăla să mai dea, cum era vorba. Dacă părinţii nu se învoiau băiatul fugea cu ea, dar au fost puţine cazuri. C-aşai pe pămînt, ce să faci, aşa-i! Cam iarna se pregăteau nunţile, după sărbători, după Bobotează pentru că în rest eram ocupaţi de primăvara pînă toamna fest. Nu ca acum să te duci un ceas două la lucru, şi după aia să stai. Nuuu...! Nici cafele nu erau atunci ca acum. Mai erau din cicoare, dar prea puţin. Aducea cicoarea la prăvălie, dar foarte rar. Nu ştiam de cafele, nici n-aveam timp. Pe timpuri lăutarii pentru nunţi erau aduşi din Ticuş. În casă cîntau cu viorile şi pe uliţă cu instrumentele. Lăutarii noştri din sat erau doar locali. Înainte nunta începea cu turta miresii. Mirele cumpăra una sau două turte în formă de inimioară făcute din făină de secară. Pe atunci erau turtari de meserie în Făgăraş, nu orişicine. Sîmbăta se aduna lumea: ai miresei la mireasă şi ai mirelui la mire. După masa, asta era mai pe înserat, venea mirele cu turta la mireasă. Şi o da miresei apoi o împărţea la oameni ca prăjitură. Se făcea şi masă“ povesteşte Cuţă al Gonţii. Un lucru era cert cu privire la modul în care se înfăptuia ritualul: nimic nu se petrecea decît în contextul Sfintei Liturghii, lucru care azi a început să se piardă. ,,Duminica doar se-mpreunau. Niciodată nu se cununau fără Liturghie. Cununiile se făceau numai duminica chiar şi botezurile. Acum cînd se duce atunci se duce“ relatează nea Cuţă.

Naşterea şi botezul
 

     Bătrînii îşi mai amintesc de timpurile în care naşterile se făceau doar în casa părintească. Era un lucru ancestral pus în ciclul evoluţiei vieţii de la ţară. Acolo a fost concepută plămada culturală a poporului român pentru că, vorba lui Lucian Blaga: ,,Veşnicia s-a născut la ţară“ ,,Naşterile se făceau numai acasă. Erau moaşe pricepute. Şase săptămîni venea moaşa şi îi făcea baie la făt, mama n-avea voie să-l spele că era <<chendelă>> ( N.R-lăuză ) La noi multe obiceiuri şi vorbe sînt transmise de la unguri. Părinţii mei au învăţat şcoala în ungureşte. La şcoală se vorbea numai în ungureşte, numai acasă se vorbea româneşte. Chiar şi jandarmii erau unguri cu pană la chipiu. Erau mai brutali, oamenii ştiau frica lor. No, unguri! Ei şi-acuma-s în felul lor. Înainte preoţii noştri de-aici nu-i botezau pe copii la biserică, ci la casa preotului pentru că preoţii erau din sat şi aveau gospodărie ca şi oamenii ăştialalţi. Preotul avea birou aparte şi acolo făcea slujba Botezului. Cred că după '60 au început a face în Biserică“ îşi aminteşte bătrînul cantor al satului.

Cătănia
 

     ,,Înainte de încorporat cu un an se recruta unde se făceau repartizările. La 19 ani se recruta şi la 20 de ani se făcea încorporarea în armată. Asta înainte de război, după război nu ne mai lua pe toţi odată. Înainte de război venea ordin: contingentul cutare se prezintă la Comisariat. Atunci îi ducea pe contingente, toţi din anul respecticv. Cînd plecau feciorii în armată aveau tocmită muzică şi cîntau prin sat pînă în capul satului unde jucau şi după aia îşi luau valizele şi plecau cu căruţele că nu erau maşini. Mamele şi fetele se jeluiau că-i pleacă <<copchilu-n armată>> Mi se pare că ordinele veneau prin poştă. Nu veneau jindarii să ne adune. Jindarii veneau să adune feciorii doar înainte de 1918. La noi erau două ramuri de oameni: iobagi şi boieri. Boierii şi-au dat benevol copiii în armată şi iobagii nu vroiau dar îi mai aduna cu jandarmii ungureşti, sub Austro-Ungaria. Mi se pare că unu care îl ducea putea face şi pentru alţii armată. Şi eu am fost dus cu muzică atunci cînd m-au încorporat, în 1950. Am făcut armata doi ani la Ploieşti, la anti-aeriană. Era deja introdus sistemul rusesc. În Ploieşti aveam şi unităţi de ruşi, transmisionişti. Erau aparte de noi şi nu ne întîlneam“ relatează nea Cuţă.

Nemţii şi ruşii au trecut prin Grid
 

     ,,Prin satul nostru nemţii n-au trecut, doar ruşii au fost. Nemţii cînd au venit au fost mai ordonaţi ca ruşii. Ei au declarat război şi au zis: <<Vreţi să vă aliaţi cu noi, că dacă nu, vă declarăm vouă război!>> Apoi au plecat spre Basarabia pe care ne-au dat-o puţin că au ocupat-o ruşii iară. Nemţii în ţară n-au făcut ravagii. Noi am fost călcaţi numai de ruşi, tot ca aliaţi. Rasa asta rusească sînt un fel de oameni mai brutali. Asta este“ Nu este singurul martor ocular al acelor evenimente care spune că soldaţii germani au fost mai umani decît ,,prietenii“ de la Răsărit. ,,La noi a venit un contingent întreg de ruşi dinspre Perşani de-a stagnat două zile şi umblau de căutau căruţe. Ce prindeau luau. Dacă-ţi prindea calul ţi-l lua şi-ţi dădea o gloabă. Îţi lăsa gloaba rea pe care nu mai putea să o folosească el. Îşi băteau joc de fete dacă le prindeau. Părinţii le ascundeau pe fete pe unde puteau: în şură, în cuptoarele de pită etc. Pe timp de război e război. Duşman. Aşa e!“ cugetă omul îmbătrînit de ani care-a trăit între poveri, toacă, clopote şi minee.

Trăiau din munca pămîntului
 

     Munca pămîntului nu era deloc uşoară după cum povesteşte venerabilul bătrîn al Gridului. ,,De multe ori la coasă zicea tata: <<Să te duci cînd cîntă rîndunica vara>> Adică pe la trei dimineaţa. Atunci se cosea bine că iarba era udă. Era muncă grea şi băteam la <<bruj>> ( N.R-pămîntul tare ), mai ales la secetă. Cu grapa numai răscoleai. Trebuia să faci ca să ai cele necesare că n-avea cine-ţi da. Vorba aia: <<Cine pluguieşte bine poate bea şi mai rămîne...>> sau <<Dumnezeu îţi dă da nu-ţi bagă-n traistă>> Pita se făcea-n cuptor, şi-acum îl am făcut jos. Am făcut pîine pînă în '77 cînd a plecat nevastă-mea la servici. Tot la două săptămîni aduceam 25 kg. făină de grîu. Era şi criză de pită că era şi cotă, aveam cartelă“ îşi aminteşte bătrînul din Grid.

Colectivizarea şi cotele
 

     N-a uitat Nea Cuţă nici crunta perioadă a colectivizării. ,,Prima dată au făcut Asociaţii, prin '59. Au fost şi probleme, mai mult cu forţa, benevol nu vroia nici unul. Securiştii n-au venit la noi cînd a fost cu colectivizarea pentru că oamenii n-au fost chiar aşa cum au fost prin alte părţi. I-o mai luat şi de pe aici de i-au speriat. Că ce să faci? Aşa a fost viaţa! Ariile au fost grele că am fost obligaţi să ne ducem la arie. Comuniştii au făcut destule rele. Toate regimurile au fost în felurile lor“ spune nea Cuţă. Despre perioada venirii comuniştilor la putere nu are însă amintiri prea plăcute şi păreri bune. ,,Comunişti le-au luat pămînturile la saşi dar i-au scutit de impozite şi noi, românii, aveam cote de lapte, ouă, lînă, porci contractanţi, vite contractate, carne. Ori aveai, ori n-aveai trebuia să dai. După pămînt, de aveai vită trebuia să dai cota de lapte. Cumpăram unt de prin Calbor întrucît calborenii aveau bivoliţe şi dădeam la I.C.I.L în loc de lapte“ îşi aduce aminte nea Cuţă.

Crîşma şi omenia
 

      ,,Pînă în anul 1960 erau vreo trei crîşme în sat. Îţi era ruşine ca tînăr să stai în crîşmă cu oamenii. În tot cazul cam după armată puteai intra în crîşmă. Erai om cu armata făcută. Acum nu se mai ştie nici de omenie, nici de nimica. Ţi-era ruşine să te pui în gură cu unul mai bătrîn. Nu mai e respect, poate aşa or fi generaţiile ăstea de oameni“ mai cugetă bătrînul om al bisericii.

Curse regulate Grid-Făgăraş
 

     Nici timpurile de glorie ale Combinatului pus pe butuci după revoluţie de diversele mafii politice nu au fost uitate nici la Grid. Acum, dacă nu ai maşină personală eşti rupt de lume. Şi gridanii îşi amintesc de timpurile bune în care circulau ,,cursele“. ,,La noi în sat cursele au început să circule cam după '70. Ieşea la 01.00 noaptea, se întorcea la 04.00, pleca la 05.00; venea înapoi şi pleca la 07.00 cu copiii la şcoală; la 9.00 intra în sat şi pleca la 11.00 pentru Combinat la Schimbul 2 şi venea la 13.00, seara iară la 17.00 intra în sat. La 19.00 seara, la 21.00 seara. Era un circuit prin care puteai ieşi din sat spre oraş. Te puteai duce unde vroiai că la toate trenurile aveai legătură şi-ntr-o parte şi-n alta, şi la toate schimburile după combinate. Că acolo se lucra la şase ore“ îşi aminteşte Iacob Cornea. Începînd cu anul 1960 el a fost şofer, dar, după cum recunoaşte, această meserie nu l-a atras în mod deosebit. ,,În '60 m-am dus la şoferie, eram pe basculantă. Nu mi-a plăcut că am plecat la 30 de ani, nu am avut timp ca să prind gustul şi plăcerea pentru această meserie. Am făcut asta ca să nu intru în colectiv. Am lucrat la IFET ( Întreprinderea Forestieră ) Centrul era la Braşov, la noi erau doar sucursalele-coloană la Şercaia şi sector la Făgăraş. Am făcut toate traseele forestiere în afară de cel de la Bîlea. Drumul ăsta l-a făcut armata. Au murit mulţi militari aici. Au fost şi de aici băieţi destui şi le-a făcut pensie“ povesteşte bătrînul.

Familie fericită
 

     Iacob Cornea se bucură de o familie fericită şi se consideră un om împlinit. Are trei fete: Victoria care este stabilită la Viştea de Jos, Ana care este aşezată în Codlea, şi Viorica în capitala ţării. Este înconjurat de 8 nepoţi şi 4 strănepoţi. Îşi aşteaptă trecerea dincolo de vălul ceţii acestei vieţi alături de soţia lui Maria.

Haiducii din Ţara Oltului
 

     ,,De la bătrîni ştiu de haiduci. Ei au fost după cum spuneau bătrînii înainte de primul război mondial, pe timpul ungurilor. Tata îmi povestea de ei. Din vorbă-n vorbă s-au povestit petrecerile ăstea cu haiduci. Tata ştia de Bălan care era pe Strîmba, la Şinca Veche, în pădure, între Şinca Veche şi Şinca Nouă. După cum spuneau bătrînii, nu se ducea să fure. Se ducea la boieri şi punea un bilet într-un loc: <<Îmi dai atîţia bani, de nu îi vai de tine>> Nu făcea avere. Ajuta oamenii săraci. Mai mult pe la grofi mergea. Lumea atunci era săracă şi căsile erau de lemn şi acoperite cu paie. El se ferea ca haiduc dar un văr de-al său a aranjat cu jandarmii. Ăsta s-o dus şi l-o ţinut de vorbă pe cînd jandarmii l-au înconjurat şi l-au prins. A mai fost Pintea care a umblat şi pe-aici şi prin Perşani. Nu ştiu pe unde-şi avea <<cotruţele>> ( N.R- locurile, ascunzişurile ) Am auzit că umbla şi prin părţile astea de ajuta săracii. Pintea avea un cîntec, o baladă. Înainte de război, că după aia n-am mai auzit să fi fost. Haiducii umblau unde puteau prinde. Mi se pare că Pintea era şi prin regiunea Ploieştiului“ povesteşte nea Cuţă. Legendele cu privire la haiducul Bălan sînt multe, ca şi variantele despre modul în care a fost prins. În ceea ce-l priveşte pe Pintea despre care relatează bătrînul cantor al bisericii din Grid, dacă a fost vreun lotru cu acest nume ajuns şi pe aici, cu siguranţă nu este vorba de eroul maramureşean.

Gridul are o monografie
 

     Satul Grid este atestat documentar pe la anul 1450 şi se întinde la poalele munţilor Făgăraş fiind ultimul care închide un lanţ de sate. Este înglobat în Comuna Părău. Gridul se află situat la graniţa între Ţara Făgăraşului şi Ţara Bîrsei, după cum spune şi Monografia satului Grid. Folcloristul Gheorghe Cernea spunea despre Grid: ,,În anul 1931, ţinînd o serie de conferinţe prin satele Ţării Oltului, am ajuns şi la Grid-Făgăraş, unde am vorbit sătenilor, în vechiul local de şcoală, despre frumuseţile poeziei populare din Ardeal. Am rămas, cu acel prilej, extrem de impresionat de felul cum gridanii ştiu să se comporte în astfel de ocaziuni. Viul interes manifestat şi atitudinea civilizată cu care au ascultat expunerea mea, timp de aproape două ore, mi-au format convingerea că am în faţă o ţărănime aleasă, emancipată, de bună educaţie...“ În anul 1934 Gheorghe Cernea a cules de pe meleagurile Gridului peste 300 de poezii populare şi un bogat material monografic.
(Ştefan Botoran)
 

Horitoarele de la Grid
 

     Ansamblul Horitoarelor de la Grid păstrează vii de aproape 40 de ani tradiţiile şi folclorul autentic din zona din care provin – Ţara Oltului. Cântecele lor, transmise din generaţie în generaţie, sună la fel ca acum câteva sute de ani, iar costumele populare sunt neschimbate din moşi-strămoşi. Grupul Horitoarelor de la Grid provine dintr-o vatră folclorică extraordinar de valoroasă şi păstrătoare de tradiţii. De altfel, în opinia cercetătorului Ion Prahoveanu, doctor în etnologie, satul Grid poate da un exemplu tuturor localităţilor din judeţul Braşov, în ceea ce priveşte conservarea şi perpetuarea folclorului şi obiceiurilor populare, dar şi în privinţa păstrării specificului cultural local. Ansamblul este compus din 19 femei cu vârste cuprinse între 46 şi 78 de ani, care din anul 1972, când a luat fiinţă grupul, au reuşit să păstreze şi să ducă mai departe autenticitatea culturii tradiţionale din localitatea lor. Horitoarele au participat la numeroase festivaluri, inclusiv la „Cerbul de Aur”, fiind aplaudate în această vară pe scena Festivalului Naţional al Tradiţiilor Populare de la Sibiu. Horitoarele, primite în Academia Artelor Tradiţionale Conducerea Complexului Muzeal „Astra" a apreciat prestaţia reprezentanţilor judeţului Braşov şi a oferit fiecărui participant câte o diplomă de excelenţă. Pentru interpretarea de excepţie a repertoriului, Horitoarele de la Grid şi fluieraşul Nicolae Ciovică (în vârstă de 86 de ani), au devenit membri ai Academiei Artelor Tradiţionale din România. Juriul a considerat prestaţia Horitoarelor de la Grid ca fiind una excepţională în ceea ce priveşte autencitatea repertoriului şi a portului tradiţional dintr-o zonă etnofolclorică, spectracolul lor fiind considerat cel mai important număr din întregul festival. De altfel, directorul Adrian Văluşescu a precizat că pentru judeţul nostru spectacolele Horitoarelor de la Grid şi şezătorile de la Veneţia de Jos, Părău şi Grid au constituit cele mai importante acţiuni de punere în valoare a culturii tradiţionale. Satul Grid a apărut în secolul al XIII-lea, însă este atestat documentar în anul 1519 când, Ladislau de Grid este menţionat ca asesor-jurat la Cetatea Făgăraşului (Puşcariu, I.C., 1904 - 1907). Din registrul conscripţiunii organizate în Ardeal, în anul 1733, la cererea episcopului unit de la Blaj Inocenţiu Micu-Klein, afăm că în localitatea Grid erau recenzate un număr de 43 de familii, cu alte cuvinte erau vreo 215 locuitori. În Gridul anului 1733, funcţionau doi preoţi: unul unit: Sztán (adică Stan) ţi unul neunit, cu alte cuvinte ortodox, cu numele de Dregis (adică Drăghici). În localitate funcţiona o biserică ortodoxă, dar nu exista casă parohială. De pe fâneţele parohiei ortodoxe din Grid, se strângeau 4 care de fân. Numele preoţilor erau date în ortografie maghiară, deoarece rezultatele recensământului erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate unguri.

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Scriitorul Irvine Welsh vine în România

În ediţia tipărită

Monitorul de Făgăraş este singurul ziar fără influenţă politică

 

      În Ţara Făgăraşului mai mult decît în orice zonă a ţării, mass-media abundă. S-au scos ziare pe bandă rulantă, iar tv-urile sau radiourile se închid şi se deschid, îşi schimbă finanţatorul, unul după altul. Dacă lucrurile ar merge în linii normale, făgărăşenii ar trebui să fie cei mai bine informaţi români. Dar nu este aşa pentru că informaţiile care le sînt ,,servite” de această breaslă sînt greu credibile. Dacă am face o istorie a presei locale, lesne am constata că puţini ziarişti fac cinste acestei bresle. Şi asta pentru că majoritatea dintre ei s-au vîndut politicului pentru o brumă de bani sau mai grav pentru puţină atenţie din partea celor cu funcţii atunci cînd au fost măguliţi cu titulatura de ,,ziarişti”. Orice ziarist ar trebui să ştie că trăieşte zilnic între cei despre care scrie, doar că nu poate fi ca ei. Dacă am face comparaţie cu presa de la 1910 sau măcar cu cea interbelică, puţini sînt ziariştii de azi care ar putea ajunge la nivelul celor de atunci. Un singur exemplu am da, dr. Ioan Şenchea. Monitorul de Făgăraş, ziar editat după modelul ,,The Sun”, a rămas pînă astăzi, după 19 ani (17 octombrie 1998 ediţia cu numărul ZERO), în inimile cititorilor.(continuarea doar în ediţia tipărită)

 

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1847 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

10.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 728
Număr afişări conţinut : 3874383

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare