Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje ,,Cartea dă feţei o frumuseţe de neşters"
,,Cartea dă feţei o frumuseţe de neşters" Email
Marţi, 05 August 2014 10:21

 

 

spune profesorul de limba română Liviu Ioani într-un interviu acordat ziarului ,,Monitorul de Făgăraş"

     ,,Un profesor îşi pune amprenta asupra eternităţii" spunea Henry Brooks Adams pentru că doar el este creator de modele de viaţă şi poate, prin menirea lui, să-i lumineze pe alţii. Fiecare dintre noi am avut parte de astfel de dascăli, chiar dacă în ziua de azi tot mai rar ne putem afla în faţa profesorului care să ne înveţe definiţia respectului, a bunului simţ sau să ne înveţe conjugarea verbului ,,a fi". Pentru că ,,a fi OM" se învaţă din primii ani de şcoală. Din categoria profesorilor care se înscriu în elita acestei meserii este Liviu Ioani. Profesorul de limba română Liviu Ioani a dat multe generaţii de elevi de-a lungul carierei didactice, iar acum, la vîrsta pensionării, priorităţile educative îi sînt îndreptate spre familie. Originar din Rucărul făgărăşean, profesorul Ioani a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii ,,Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca, după care a urmat o carieră didactică încununată de realizări. Cea mai mare parte a carierei, ,,cea mai atrăgătoare" după cum susţine, s-a derulat la Şcoala Generală nr. 1, ca profesor, diriginte, director-adjunct şi director. Au fost 45 de ani de dăscălie puşi în slujirea învăţămîntului românesc cum îi place să afirme. Un dialog cu profesorul Liviu Ioani este o plăcere, iar învăţăturile sale îţi inspiră acea atitudine pozitivă de care ai cea mai mare nevoie. La vîrsta pensionării, preocupările şcolare ale profesorului Liviu Ioani şi deopotrivă a soţiei sale, Elisabeta Ioani, profesoară de matematică la Şcoala Generală nr. 1, au rămas relativ în umbră, pentru a da prioritate celor familiale, părinteşti, îndreptate spre cei patru copii ajunşi acum fiecare la casele lor, mai aproape sau mai departe de Făgăraş: Sebastian în Sibiu, Andreea în Bucureşti, Petruţa în Fidenza (Italia) şi Daniela în Rennes (Franţa). Patru familii cu destinul lor, în căminul cărora şase nepoţi, trei în ţară, şi trei, în afară: Blanca, Alessandro, Natalia, Paul, Nadina şi Lavinia.

Cultura se întemeiază la sat
 

     Lucia Baki: Evenimentele la care ne raportăm într-o eventuală biografie se revendică, probabil, de la vîrsta începuturilor, a primelor deschideri spre orizontul cunoaşterii, dobîndite pas cu pas din anii copilăriei, ai şcolarităţii. Rămîn acestea repere pentru ceea ce ar fi urmat să fie?
Liviu Ioani: Nu numai că rămîn, dar condiţionează mulţi din paşii pe care i-au declanşat, fără ca atunci să ne fi dat seama de cauzalitatea lor. Iată, discutăm acum la sediul unei redacţii de ziar, într-un oraş drag nouă, Făgăraşul, aşa încît putem spune că vieţuim într-un mediu intelectual. Orice oraş tinde să poarte amprentă culturală cît mai diversificată, dar cultura cea mai profundă se întemeiază la sat şi este un apanaj al vîrstei copilăriei. Cînd spun cultură mă refer la valori, atitudini şi comportamente şi nu neapărat la un studiu al cărţilor. Vine şi acesta odată cu anii de şcoală şi nu trebuie neglijat, ci vorbesc de o cultură vie asimilată, din convieţuirea într-o comunitate preocupată de bine, de adevăr şi frumos. Valori văzute atît din perspectiva individuală cît şi cea obştească.

,,Gura satului" este un fel de tribunal
 

     L.B.: Ştiu că v-aţi născut, aţi copilărit şi aţi urmat primii ani de şcoală în Rucăr, sat făgărăşean de pe malul drept al Oltului, versant de pe care începe propriu-zis Ardealul, dar cînd evocaţi acel spaţiu am avut impresia că vorbiţi despre Atena lui Socrate şi Aristotel.
L.I.: Înseamnă că aţi intuit ideea. Păstrînd proporţile, deducem că vatra satului este un fel de agora, de unde oamenii pornesc spre treburile lor, dar şi locul unde se întîlnesc, schimbă impresii, iau hotărîri, judecă şi dau sentinţe; unii sînt chiar lideri de opinie, cu un rol la fel de influent ca acela pe care îl avea Socrate în dialogurile sale în forumul atenian. Aţi văzut vreun parlament mai relevant decît al femeilor adunate în serile lungi de iarnă la şezătoare sau al bărbaţilor adunaţi, tot atunci, în poveste la cîte un vecin ori în duminicile de vară pe laiţa de la poartă, scrutînd satul, cu tot ce se întîmplă şi se vede? Sociologii văd în aceasta o interrelaţionare perfectă şi continuă, cu efecte etice pronunţate. Ceea ce se numea ,,gura satului" nu era numai un soi de bîrfă, ci şi un fel de tribunal, recunoscut în a stabili ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine în comportare. Un copil, nebăgat în seamă pînă atunci, trecînd pe cărarea din faţa casei, îi dă bună-ziua, cu o voce plină, omului aflat la poartă. ,,Să creşti mare" îi răspunde gospodarul zicîndu-şi în gînd: ,,Se vede că a început şi el să meargă la şcoală". Şi parcă nu-i este indiferentă soarta acelui mic necunoscut.

 

 

 
 
 
 
 
 

Rucărul , ,,picior de rai"
 

 

     L.B.: Referindu-se la locul natal, Lisa, scriitorul Octavian Paler considera satul ,,un univers limitat, dar suficient", spaţiul în care localnicul, înrădăcinat ca un arbore, refuză să plece.
L.I.: Mi-a plăcut caracterizarea lui Octavian Paler şi argumentele desprinse din episoadele cînd el, copil de 11 ani, a fost destinat să părăsească satul, spre a urma liceul tocmai la Bucureşti. Atunci, în toamna lui 1937, copilul Octavian era în stare să fugă în pădure ori să-şi taie un deget ca să împiedice ,,expulzarea din paradis". Legătura afectivă cu satul a rămas şi azi, însă fără vigoarea de atunci. Perioada socialistă a generat, programatic, un exod spre oraş, iar perioada postdecembristă un exod spre zări şi mai îndepărtate ale continentului, devenit, pe o largă zonă, Uniune Europeană. Prin anii '50, '60, satul meu păstra încă trăsături patriarhale, iar confortul era inferior celui de azi. O bunică îmi zicea că Rucărul se cheamă ,,picior de rai", întrucît dispune de ogoare pe luncă şi pe coline, are dealuri cu livezi şi cu vii, locuri de fînaţ şi păşunat, păduri în apropiere. Numai nevoi şi necazuri de neocolit ar determina pe cineva să plece spre alt sat sau şi mai departe la oraş" Oraşul mi se părea atunci un tărîm aparte, unde se ţineau târguri sau se mergea la ,,piaţa de vineri" şi unde trăia o lume privilegiată, al cări destin i-a făcut pe unii oameni aceia domni. Domnii nu semănau cu ţăranii, căci ei se îmbrăcau în haine nemţeşti, purtau geantă şi uneori creionul la urechi, cum îl ţinea şi perceptorul ce venea prin sat să încaseze dările. În esenţă credeam că domn era cel ce stătea la birou şi, practic, nu muncea. Munca cea adevărată, reală, se făcea cu plugul, cu sapa, cu coasa, cu toporul şi numai de aici provenea avuţia casei şi implicit banii, luaţi la tîrg tot de la domnii oraşului, unde se găseau banii cei mulţi. La vîrsta aceea, unei utopii a satului îi corespunde o utopie a oraşului. Nu fără legătură cu birocraţia.

,,Cartea înnobilează expresia chipului"
 

     L.B.: Din păcate utopiile nu durează mult şi apoi mai lasă în urma lor destule dezamăgiri. Le-a spulberat şcoala, cărţile, trecerea anilor?
L.I.: Toate la un loc, într-o interferenţă care se menţine toată viaţa. Să ne referim la cărţi şi să distingem două categorii: cărţile de şcoală (manualele) şi literatura. Manualele se cuvine a fi studiate sub îndrumarea profesorilor încît pe urma lor să se poată stabili nivelul învăţării şi progresul şcolar, iar literatura deschide drumul larg al formării culturii generale şi al profesionalizării, elemente superioare celei circumscrise în perimetrul obligatoriu, şcolar. Ecourile misterioase ale cărţii le-am simţit înaintea abecedarului. Tata care avea o caligrafie impecabilă, ştia pe de rost şi mă învăţa să recit, la poveştile serilor de iarnă, poezii eroice de Alecsandri, Coşbuc şi Şt. O. Iofif. Autorii i-am descoperit mai tîrziu. Mama, ,,muma" în adresarea rucăreană, povestea frumos basme şi balade. unele ciudate, pe care le-am citit mai tîrziu în ,,Hronicul ..." lui Lucian Blaga sau în versurile lui George Coşbuc. La şcoala primară din sat exista o mică bibliotecă, din care admirabilii învăţători Lavinia şi Victor Geamăn ne dirijau să împrumutăm cărţi de lectură. Tot pe atunci am realizat primele achiziţii, un volum de balade populare din cunoscuta colecţie ,,Biblioteca pentru toţi" şi o carte de basme ruseşti, frumos ilustrate, cumpărate de la cooperativă. La basmele ruseşti surpriza a fost nu numai lumea fabuloasă, dar şi faptul că împăratul se numea ,,ţar", iar mezinul cel destoinic era ,,ţarieviciul Ivan". Interesul pentru carte s-a lărgit treptat, frecventarea bibliotecilor şi a librăriilor devine o preocupare cotidiană, iar pentru profesor o îndatorire profesională. Cartea ne oferă nu numai ,,o plăcută zăbavă", cum zicea cronicarul, ci are un rol formativ evident: cultivă inteligenţa, sensibilizează, înnobilează expresia chipului, dă feţei o frumuseţe de neşters. Dacă am privi un şir de trecători, am remarca de pe chipurile lor care citeşte şi care nu. Spiritul luminos al cărţilor transpare în priviri, în mimică, gesturi şi dă un farmec cuceritor. Gîndiţi-vă numai ce imagine expresivă are Eistein, fără tangenţă cu fotogenia, şi chiar în poza aceea în care scoate limba ostentativ, nu mi se pare că face un gest de bădăran. Secvenţele prezentate vor să fie un îndemn la lectură şi un respect pentru cărţi. Asociez opiniei cîteva versuri din poezia ,,Cartea" a poetului făgărăşean Andrei Vremin: Eu/ cînd deschid o carte,/ îmi scot pălăria/ şi mă ridic în picioare/ în semn de respect".

,,Neglijarea aspectelor educative ale generaţiilor şcolare cauzează o slabă instruire"
 

     L.B.: Exemplele sînt convingătoare şi sper să trezească ecou în rîndul cititorilor. Dumneavoastră ne oferiţi, în plus, şi o pildă de practicare a scrisului, ca formă de comunicare publică. Lucraţi în presa scrisă de specialitate şi, pe lîngă aceasta, aţi publicat cărţi cu destinaţie didactică.
L.I.: Vom vorbi, poate, şi despre asemenea preocupări, dar înainte doresc o scurtă reflecţie asupra perioadei 1977-1985, cînd am îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Făgăraş al Pionierilor. Organizaţiile de copii, fiind politice, se aflau sub tutela partidului, urmau ideologia acestuia, dar, conduse de către cadrele didactice, obiectivele pedagogice erau mult mai largi, iar formele de activitate ieşeau din perimetrul şcolii şi al lecţiei la clasă. Dincolo de conjnctura istorică, continuam tradiţiile cercetăşei româneşti din perioada interbelică, voiam să fim în consonanţă cu obiectivele organizaţiilor similare din Europa şi din lume. Idei precum interesul pentru învăţătură, pentru muncă şi buna gospodărire a resurselor, cunoaşterea istoriei patriei şi cultul eroilor, stimularea performanţelor artistice, tehnico-aplicative, sportive trezeau entuziasmul şi angajau forţele tinere în competiţii de anvergură. Mi-amintesc că prin 1980, existau în Făgăraş numai la şcolile gimnaziale cinci coruri mari şi un ansamblu folcloric, muzical-coregrafic cu turnee peste hotare. O preocupare constantă ne revenea în organizarea vacanţelor pe plan local, dar mai ales prin taberele şcolare numeroase, la munte şi la mare, ori tabere internaţionale. Aşa am avut eu însumi şansa să însoţesc timp de o lună o mică delegaţie de copii la o tabără C.I.S.V. (Întruniri internaţionale de vară ale elevilor), organizată la Tokio, în Japonia, în compania a încă treisprezece ţări, toate din afara zonei comuniste. Vremurile s-au schimbat, Românbia şi-a ales după 1989 alt traseu politic, dar neglijarea aspectelor educative ale generaţiilor şcolare cauzează o slabă instruire, pe lîngă alte impedimente survenite.

Anii de democraţie originală
 

     L.B.: În comparaţie cu perioada la care vă referiţi, consideraţi că starea învăţămîntului actual s-a degradat sau, din contră, s-a transformat benefic în concordanţă cu cerinţele sociale, economice ale perioadei istorice de după 1990? Lunile de vară sînt perioada examenelor naţionale: testarea la clasa a VIII-a, bacalaureatul la clasa a XII-a, admiterile în învăţămîntul superior, iar rezultatele nu sînt peste tot mulţumitoare.
L.I.: Evenimentele din 1989 au produs o schimbare radicală a regimului politic şi au generat o contestare furibundă a unui mod de producţie şi a unui sistem de relaţii sociale considerate dezastruoase. Sub stindardul nou al libertăţii neîngrădite, al ,,democraţiei originale", al multor frustrări îndurate în perioada dictaturii comunite s-a creat o atmosferă de culpabilizare generală cu efecte destructive. Astfel că în locul unei mai chibzuite gospodăriri a avuţiei naţionale: resurse materiale, mijloace de producţie, sisteme de exploataţii agricole s-a declanşat un absurd elan demolator, ce a pus la pămînt unităţi economice, care, realmente puteau fi viabile. Alternativele pripite n-au salvat mare lucru. Restructurările marilor întreprinderi, privatizările, multe din ele frauduloase, împroprietăririle agricole, retrocedăruile silvice au dus la diminuarea activităţilor productive, reducerea locurilor de muncă, disponibilizări de personal, şomaj şi foarte pronunţate discrepanţe sociale. De aici, o serie de conflicte sociale şi confruntări politice interne au măcinat societatea, accentuînd starea de nesiguranţă şi, pentru mulţi români, soluţia de a emigra, în căutarea unui loc de muncă.

Diplomele şcolare s-au devalorizat
 

     L.B.: Deduc că un tablou, precum cel descris, şi-a pus amprenta şi asupra şcolii, provocînd regres. În ce direcţie? Ce efect au avut remediile?
L.I.: Din afară, şcoala a fost lovită din două direcţii, una premergătoare şcolarizării şi alta ulterioară. Situaţia materială precară a multor familii, nivelul cultural scăzut, au dus la diminuarea interesului pentru şcoală. La fenomen s-a adăugat scăderea drastică a natalităţii şi reducerea populaţiei de vîrstă şcolară. Ca urmare s-a redus numărul de clase, iar în zona rurală multe şcoli s-au închis. Din a doua direcţie, activitatea economică restrăgîndu-se, s-a îngustat piaţa muncii, astfel că absolvirea unei şcoli nu a mai asigurat găsirea sursei de existenţă. Diplomele s-au devalorizat, concomitent cu rolul şcolii. Desigur, şcoala a căutat remedii, parcurgînd o serie de reforme printr-un cadru legislativ: două legi ale învăţămîntului (1995, 2011) ce au genrat schimbări în structura sistemului şi mai cu seamă o reformă curriculară, adică a conţinuturilor: planuri de învăţămînt, programe şcolare, manuale. Cîteva dintre pîrghii precum: dezideologizarea, informatizarea mijloacelor didactice, reducerea supraîncărcării, un nou sistem de evaluare finală (am în vedere evaluările naţionale) au flexibilizat sistemul, dar n-au reuşit să evite impasul multor elevi de la liceele tehnologice, în primul rînd, de a trece bacalauratul. Noua lege a învăţămîntului prevede un parcurs general obligatoriu de zece clase, începînd de la vîrsta de şase ani, clasa pregătitoare şi oferind după clasa a VIII-a două rute: liceul şi şcoala profesională. Noua formă de şcoală profesională, cuprinde trei ani, permite accesul fără testarea naţională şi se organizează în parteneriat cu unităţile economice interesate de calificările dobîndite. Şansele oferite prin şcoală ar trebui să ridice nivelul instruirii, să determine să înveţe mai temeinic, să aibă o motivaţie reală a efortului lor.

,,Scripta manent"
 

     L.B.: Spuneaţi la început că oraşul, prin structura lui demografică, impune un anumit nivel cultural şi posibilităţi de diversificare a preocupărilor spiritual-artistice. Cum vi se pare din acest punct de vedere Făgăraşul zilelor noastre?
L.I.: Vă referiţi, desigur, la manifestările cultural-artistice susţinute de către instituţiile de profil şi nu numai la cele iniţiate de către unităţile şcolare. Există în Făgăraş, prin tradiţie, o ambianţă culturală activă, întreţinută de concetăţenii cu aptitudini şi pasiune pentru artă, stimulată îndeosebi de către Casa Municipală de Cultură, Muzeul ,,Valeriu Literat" din Cetate, Biblioteca Municipală şi cîteva fundaţii. Am participat la multe din acţiunile cuprinse în programul acestora, la unele am colaborat şi m-am bucurat să constat o bună audienţă. Vorbind numai de manifestările culturale realizate cu forţe locale, subliniez competenţa lucrătorilor de la Casa Municipală de Cultură, a ex-managerului, actorul Mihai Giuriţan ale cărui înclinaţii teatrale s-au afirmat din anii liceului. Expoziţia-circuit de la Muzeu dă o nouă dimensiune acestui loc istoric, iar Biblioteca sporeşte semnificaţia locului. Mă bucur de perseverenţa şi formele originale de a cultiva umorul ale Grupului ,,Experiment '84", iniţiator, pe deasupra şi organizator al unui Festival Naţional de Satiră şi Umor ,,Ceapa de aur", grădinărit de către mereu tinerii Florin Alexandru, Ilie Bardaşuc, Ovidiu Trufin, Ion Moldovan. Nu pot uita folclorul, cu remarcabili solişti vocali şi instrumentişti, cu ansamblul coregrafic dătător de culoare şi entuziasm la sărbătorile comunităţii. Desfăşurarea multor manifestări culturale s-a bucurat de ambianţa unor expoziţii, dintre care cea a artistului fotograf Cornel Comici, revine cu regularitate în fiecare an, la vremea colindelor. Nu pot uita prestigiul şi valoarea confirmată a scriitorilor locali: dramaturgul Cornel Teulea, poetul Andrei Vremin, poetul şi prozatorul Ovidiu Simion, romancierul Vasile Pop, narator captivant şi creator de personaje viabile, autori, ce înscriu la activ cîteva volume publicate. O revelaţie artistică o reprezintă scrierea ,,Jurnalul unui păstrăvar" de Constantin Popa, carte a unei profesii, ingineria, şi a unei pasiui, pescuitul la păstrăvi, cu splendide tablouri montane făgărăşene. Nu în ultimul rînd semnalez creaţile originalului poet şi prozator Mircea Mihai Kiss, care, de etnie maghiară, scrie într-o frumoasă limbă românească. Prin lansările publice organizate la apariţie, audienţa cărţilor a sporit, iar momentele culturale ocazinate de acestea au fost prompt oglindite în paginile publicaţiei ,,Monitorul de Făgăraş". Sînt semne ale statorniciei spirituale şi ale dăinuirii omului prin veacuri, după cum glăsuieşte dictonul latinesc ,,Scripta manent" (Cele scrise rămîn)".

Directorii politici de după '90
 

     L.B.: După '90 conducerea şcolilor a fost numită, mai tot timpul, pe criterii politice. Cum vedeţi acest aspect al democraţiei originale? Cum era înainte de '90?
L.I.: Numirea pe criterii politice a creat instabilitate în tot sistemul de conducere al şcolilor de la unităţi de învăţămînt, inspectorat şcolar şi Ministerul Educaţiei. Putem spune că am avut aproape anul şi ministrul. Instabilitatea şubrezeşte un principiu didactric, continuitatea activităţii educative. Schimbările politice au generat şi o proastă selecţie a cadrelor de conducere în care criteriul apartenenţei politice prevala competenţa didactică şi legătura cu coletivul de cadre didactice. Pînă în 1990 această fluctuaţie nu era. Funcţiile de director erau propuse de către consiliul profesoral, organism al cadrelor didactice care alegea prin vot pe cei mai buni trei candidaţi ce aveau capabilitatea şi voinţa să conducă şcoala. Sigur aceste propuneri aveau şi consensul conducerii locale a oraşului. Cele trei propuneri în ordinea numărului de voturi primite în consiliu erau înaintate inspectoratului şcolar care stabilea cîştigătorul, dar de regulă ţinea cont cine a fost primul clasat. În asemenea sistem directorul avea implicit girul colegilor din colectivul didactic în fruntea căruia a fost numit. În ziua de azi numirile pe criterii politice din afară nu au forţa să aleagă omul potrivit şi devin nişte numiri de conjunctură pe care chiar subalternii le apreciază ca temporare şi cu o autoritate limitată. În trecut, directorii erau selectaţi dintre profesorii care predau materiile principale din planul de învăţămînt (română, matematică, fizică, chimie, istorie) şi în plus aveau o anumită vechime şi în profesie şi în unitatea şcolară unde urmau să activeze.

Directorii şcolilor făgărăşene
 

     L.B.: Ce profesori s-au evidenţiat şi prin funcţiile de director pe care le-au deţinut în şcolile făgărăşene?
L.I.: Lista ar fi destul de lungă pentru că sub conducerea unora mi-am făcut eu ucenicia şi cu alţii am colaborat îndeaproape. Să-i amintim pe profesorii Nicolae Stoica, Viorel Comşa, Horaţiu Judele, Ion Funariu, Nicolae Grovu, Petru Marcu, Constantin Popovici, Nicolae Chichernea, Stela Răduleţ, Puiu Tipi, Vasile Ţifrea, Nicolae Postolache, Traian Duţă, Elena Manta, Nicolae Pârvu, Petre Frenciu şi Hanelore Tănase. Admiram în şcoli autoritatea dascălilor ş sentimentul de respect al elevilor încît prezenţa unui profesor pe coridor, în curte sau pe stradă provoca o asemenea conduită încît evidenţia prestigiul celui care educă şi deopotrivă bunul simţ al elevului. Postura de elev impunea în orice moment un control de sine al felului cum vorbim, cum ne comportăm, ce gesturi ne sînt admise într-o împrejurare sau alta.

,,Copilul vine cu cei şapte ani de acasă"
 

     L.B.: Cine marchează o conduită civilizată a copilului?
L.I.: Conduita unui tînnăr este rezultatul mai multor factori dintre care să enumerăm la început familia de unde spune zicala: ,,copilul vine cu cei şapte ani de acasă". Şcoala este instituţia specializată care impune rigoare în modul de viaţă al unui copil. Vorbim aici de disciplină adică de un sistem de norme prin care copilul contribuie la formarea sa intelectuală şi morală. La acestea includem punctualitatea, respectul faţă de semeni, fie colegi fie educatori, datoria de a-ţi îndeplini cerinţele între care aş zice învăţătura şi aspiraţia spre performanţă, iubirea faţă de locul natal, faţă de comunitatea în care trăieşte, faţă de ţară cu toată istoria ei, sentiment numit patriotism, formarea în spiritul decenţei şi al frumosului în mediul de viaţă. Cele enumerate sînt nişte noţiuni abstracte, dar ele trebuie exersate prin şcoală şi în afara ei ca să devină la vîrsta maturităţii modele de viaţă.

Renumit profesor de limba română
 

     S-a născut la data de 7 iunie 1944 în satul Rucăr, comuna Viştea, din părinţii ţărani, Valeriu şi Emilia. Ambii părinţi, tata, din ,,familia Sâvului", iar mama din ,,a lui Iacom" au fost iubitori de învăţătură, trăsătură ce au insuflat-o şi celor trei copii: Liviu, Livia şi Ioan (Nelu). Tatăl avea un cult pentru caligrafie, cunoştea momente relevante din istoria neamului românesc, ştia pe de rost poezii cu tematică eroică din creaţia lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc şi Şt. O. Ioşif, iar mama povestea frumos basme, recita balade populare şi versifica cu uşurinţă. De remarcat că mulţi rucăreni, preocupaţi, după tradiţie, de lucrul câmpului şi de creşterea animalelor: bivoli, boi, cai şi mai cu seamă oi, povesteau cu mult farmec evenimentele trăite, iar unii, care trecuseră şi prin epopeea Primului Război Mondial, ca soldaţi imperiali, păreau coborîţi dintr-o lume fabuloasă. Aşa era badea Moisi al Nicaburii, un bătrîn roşcovan şi vînjos, fost sergent în ostea împărătească, ce cutreierase Balcanii, iar acum, cu o voce aidoma actorului George Calboreanu, reînvia în serile lungi de iarnă, amintiri din cătănie, cu atîta patos, încît păreau că s-au întîmplat ieri. Credinţa familiei că şcoala te ajută să depăşeşti limitele orizontului natal, i-a determinat pe părinţi să-i susţină pe cei doi băieţi să urmeze şcoli mai înalte, după absolvirea celor din comună, iar Livia, sora mijlocie, să rămînă pe curte, spre a menţine continuitatea preţuitelor îndelecniciri părinteşti. Previziunea s-a îndeplinit, dar cu o imprevizibilă modificare. Liviu a devenit profesor, Ioan medic generalist şi profesează la Sibiu, iar Livia, prin căsătorie, s-a stabilit în satul Cincşor.
     Urmează şcoala generală în Rucăr, primele patru clase, apoi următoarele trei la Viştea de Jos. Studii liceale la Făgăraş, Şcoala Medie nr. 2, azi CN „Doamna Stanca“, absolvite cu Examen de Maturitate în 1962. Memoria unor dascăli pecum învăţătorii Lavinia şi Victor Geamăn din Rucăr, profesorii Lucia Târziu, Gheorghe şi Eugenis Bica din Viştea, diriginţii Mariana Pop şi Viorel Comşa din anii de liceu, au constituit repere în aspiraţiile preofesionale ale elevilor. Urmează studii superioare la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj Napoca, Facultatea de Filologie, secţia de limba şi literatura română, în perioada 1962-1967, absolvită cu Examen de Licenţă în iunie, 1967 şi obţinerea titlului de profesor. După satisfacerea stagiului militar de şase luni la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Bucureşti, absolvirea ei şi înaintarea la gradul de sublocotenent infanterie, începe din 1968 cariera didactică la Şcoala Generală din comuna Adămuş, judeţul Mureş, o şcoală cu două secţii: română şi maghiară, într-o aşezare bogată de pe valea Târnavei Mici, renumită zonă viticolă a Ardealului. În 1974 se transferă la Şcoala Generală Nr. 1 din Făgăraş, ca profesor titular de limba română, post obţinut prin concursul organizat la Braşov de către Ministerul Învăţămîntului. Aici se statornicete pînă la pensionare, în iunie 2010, de aici pornesc celelalte preocupări profesional-ştiinţifice conexate muncii la catedră: director-adjunct 1974-1977, director 1992-1995, promovarea gradelor didactice, profesor metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Braşov. În 1977 se căsătoreşte cu profesoara de matematică Elisabeta Lehrmann, noua familie fiind dăruită cu patru copii, azi fiecare la casa lor. Din 1977 profesorul Liviu Ioani este investit cu atribuţii de conducere la nivelul municipiului Făgăraş. preşedinte al Consiliului Municipal al Organizaţiei Pionierilor, apoi director al Cabinetului pentru activitatea cultural-educativă. Ca lider al organizaţiei de copii, conduce în 1979, delegaţia românească, patru copii, la reuniunea internaţională CISV de la Tokio, 11 iulie-17 august, într-o vreme cînd politica statului român era apreciată în lume, iar o reprezentare în inima Japoniei însemna o experienţă memorabilă. După 1990, pe lîngă munca la catedră, desfăşoară o activitate publicistică susţinută la revista de specialitate din domeniul învăţămîntului şi culturii, precum şi în presa locală: redactor-corespondent din 1995, la revista de ştiinţă, educaţie şi cultură ,,Tribuna învăţămîntului" din Bucureşti, redactor la revista ,,Corespondenţa" a Inspectoratului Şcolar Judeţean Braov, colaborator al revistei ,,Astra" din Braşov şi al ziarului ,,Monitorul de Făgăraş". Experienţa profesională a fost valorificată în scrierea şi publicarea mai multor cărţi privitoare la studiul limbii şi literaturii române în gimnaziu, destinate elevilor şi profesorilor. Cele mai multe, tipărite la Editura ,,Paralela 45" din Pitşti au beneficiat de mai multe ediţii: ,,Limba română. Teste grilă" (2000, cu prof. dr. Gabriel Angelescu), ,,Dicţionar de personaje literare" (2005), ,,77 de lecturi ale copilăriei (2007) ş.a., unele scrise în colaborare cu renumiţi profesori din Braov şi Făgăraş.
     Pentru calitatea prestaţiei didactice a fost distins cu ordine şi medalii: ,,Profesor evidenţiat" - titlu şi insignă- , 1980, din partea Ministerului Învăţămîntului, ,,Meritul pentru învăţămînt" în grad de ofiţer, conferit în 2004, prin Decret prezidenţial. 

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 735 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

10.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3960240

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare