Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Constantin cel Mare şi mîna lui Dumnezeu
Constantin cel Mare şi mîna lui Dumnezeu Email
Marţi, 20 Mai 2014 14:27

 

 

Din culisele ascensiunii lui Constantin.
 

,,Împăratul a văzut cu ochii săi pe cer o cruce care se înălţa în lumina soarelui şi cu mesajul: Vei învinge întru acest semn“ (Eusebiu, Vita Constantini )

     În fiecare an, la data de 21 Mai, creştinii îl sărbătoresc pe împăratul Constantin alături de mama sa Flavia Augusta Elena: Sfinţii care au făurit Europa creştină.

Roma păgînă-Roma creştină
 

     ,,Provenit dintr-un vechi cognomen roman, Constans-Constantis este un prenume ce avea forme şi în inscripţiile din Dacia. O formă mai nouă, Constantius, din Const+suf.-ius, este un derivat adjectival, care are la bază un alt adjectiv constans, constantis, cu sensul ,,ferm“, ,,puternic“, ,,constant“ Prenumele s-a impus în onomastica creştină prin influenţa pe care a avut-o împăratul devenit sfînt“ (Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar Onomastic Creştin) După o perioadă îndelungată de ilegalitate şi catacombe, timp în care sîngele martirilor a pus temelia Bisericii lui Hristos, Constantin devine primul împărat creştin al Imperiului Roman. Astfel Roma, din cetatea păgînă, se transformă în ,,cetatea eternă“ a lui Petru. În ciuda cîtorva diferenţe doctrinare care au despărţit Apusul de Răsărit, paşii lui Petru prin Roma sînt incontestabili iar acest lucru a fost demonstrat de ştiinţa care în istorie poartă numele de arheologie. Panteonul latin a rămas doar un mit, o poveste frumoasă spusă copiilor înainte să adoarmă întrucît Constantin, unul dintre cei mai mari strategi militari ai tuturor timpurilor, şi-a pus încrederea în Iisus Hristos ca să cîştige bătălia de la Pons Milvius. Deşi figura lui Constantin este controversată de unii în ceea ce priveşte sfinţenia vieţii sale, el rămîne peste timp un mare vizionar prin care, fără doar şi poate, providenţa divină a lucrat în ciuda slăbiciunilor omeneşti de care nici chiar împăratul David sau fiul său Solomon n-au fost scutiţi. Ceea ce este Roma acum i se datorează lui Constantin iar întreaga Europă civilizată, care tinde să se unească, îi datorează cultura marelui Apostol Pavel iar forma lui Constantin, generalul genial care a ales să-şi pună în mîinile lui Iisus toate capacităţile sale intelectuale, morale şi militare.

 

 

 
 
 

Naşterea lui Constantin
 

 

     Viitorul împărat s-a născut în anticul oraş Naissus, azi oraşul Niş din Serbia, în provincia romană Moesia Superior, nu departe de Dunăre. ,,Cum imperiul pierduse teritoriile lui dacice de la nordul Dunării, regiunea vestică a Moesiei a fost reorganizată militar, ca provincie romană de frontieră, cunoscută sub numele de Dacia Ripensis, cam pe vremea cînd s-a născut viitorul împărat. Aflat de-a lungul unui drum militar şi aproape de confluenţa rîurilor Nişava şi Morava, afluenţi ai Dunării, Naissus s-a aflat într-o regiune strategică din provinciile europene răsăritene ale Imperiului Roman“ (Charles Matson Odahl, Constantin şi Imperiul Creştin ) În ceea ce priveşte anul naşterii lui Constantin ,,Mai multe inscripţii antice arată că naşterea lui Constantin a fost celebrată pe 27 februarie. Dar anul naşterii trebuie dedus din numeroasele informaţii referitoare la vîrsta lui de la începutul şi sfîrşitul carierei lui publice. Lactantius, în ,,De Mortibus Persecutorum“ (cca. 315) îl prezintă pe Constantin, iar împăratul însuşi în ,,Edictul către poporul din provinciile răsăritene“ (325) apare ca ,,bărbat tînăr“ sau ,,un tînăr“ atunci cînd servea ca tribun militar în Răsărit în primii ani ai ,,Marii Persecuţii“ (303-305). Terminologia folosită nu a fost foarte precisă şi s-a urmărit probabil ca împăratul să fie absolvit de orice cauză referitoare la persecuţie. Lactantius şi alţi panegerişti păgîni se referă la Constantin ca la ,,tînărul bărbat“ şi ,,tînărul împărat“ în timpul primilor ani ai domniei lui în Apus (307-310). Limbajul este la fel de ambiguu şi constituie expresia retoricii panegirice standard, în care se compară vigoarea tinerească a noului împărat cu înţelepciunea matură a altuia mai în vîrstă. Astfel, se poate spune că deducerea anului naşterii lui Constantin din aceste texte polemice şi panegirice este problematică. Eusebiu, care l-a cunoscut destul de bine pe împărat în ultimii lui ani de viaţă, menţionează, la începutul lucrării sale ,,Vita Constantini“, că acesta şi-a început domnia la vîrsta la care Alexandru cel Mare a murit şi a trăit dublul vieţii cuceritorului macedonean. La sfîrşitul aceleiaşi lucrări, Eusebiu menţionează că împăratul a domnit aproape treizeci şi doi de ani şi a trăit dublul acestei perioade. Istoricii Bisericii Socrates şi Sozomenos au preluat informaţia lui Eusebiu şi au menţionat că a murit la scurt timp după ce a împlinit 64 de ani. Istoricii latini menţionează şi ei aceeaşi vîrstă pentru momentul morţii. Biograful imperial şi sursele istorice sînt mai precise decît informaţiile menţionate anterior şi sînt în acord atunci cînd afirmă că împăratul a trăit 64 de ani. Din informaţiile cunoscute referitoare la viaţa şi cariera sa din tinereţe, aceste date apar tot mai convingătoare. ca urmare, Constantin se pare că s-a născut la Naissus la sfîrşitul lui februarie cca.273, la mijlocul domniei împăratului militar ilir (270-275)“ ( Charles Matson Odahl, idem. ) Istoricul grec Kostas V.Karastathis spune că anul sigur al naşterii viitorului împărat este anul 274, data fiind aceeaşi stipulată de Charles Matson Odahl-27 februarie.

Familia lui Constantin
 

     Tatăl său, Constantius, s-a născut în Răsărit-în Illyricum-regiunea răsăriteană a centurii imperiale de provincii situate la sud de Dunărea centrală. În acea vreme guvernarea imperiului nu mai era apanajul aristocraţiei ci meritocraţia-ridicarea din orice pătură socială prin talent militar, administrativ şi inteligenţă iar Constantius era unul dintre aceşti oameni deşi provenea dintr-o familie nobilă şi era nepot din partea mamei al împăratului Claudiu: ,,Constanţiu Chlor a fost un tînăr general al armatei romane, care provenea dintr-o familie nobilă şi era nepotul-din partea mamei-al împăratului Claudiu“ (Kostas V.Karastathis, Marele Constantin, Învinuiri şi Adevăr) Tatăl lui Constantin a fost un militar desăvîrşit, a făcut parte din elita militară-fost membru al ,,Protectores“-unitatea de elită pentru pregătirea ofiţerilor şi serviciul de pază al împăratului în timpul campaniei lui Aurelian pentru recucerirea teritoriilor din Siria de Est (271-273). Devine apoi ofiţer cu rangul de ,,tribunus“ iar în zece ani va urca pînă la poziţia de ,,praeses“-guvernator al importantei provincii Dalmatia, în zona vestică a provinciei Illricum. ,,Pe cînd se afla în Răsărit, trecînd prin Drepan-umul Bithiniei, a cunoscut-o pe înţeleapta şi preafrumoasa Elena, fiica unui hangiu sărac, şi s-a căsătorit cu aceasta. Nichifor Calist, dar şi alţi scriitori istorici contrazic cele scrise de Zosima şi de ceilalţi scriitori păgîni, şi anume că relaţia lui Constantin cu Elena a fost una întîmplătoare-Nichifor Calist, Istoria Bisericească (Kostas V.Karastathis, idem.) Înainte ca fiul său să împlinească vîrsta de douăzeci de ani Constantius va fi ales Caesar-împărat de rang secund şi va fi nevoit s-o abandoneze pe Elena, soţia lui şi mama lui Constantin, din cauza originii modeste şi s-o accepte pe fiica împăratului senior (principal), ca o soţie mai potrivită pentru noul statut. ,,În anul 289 d.Hr. evenimente importante au pus capăt vieţii fericite a familiei. Împăratul Diocleţian, punînd în aplicare sistemul tetrarhiei pentru o mai bună guvernare a Imperiului (doi auguşti, doi cezari-ajutoare), l-a proclamat cezar în Apus pe generalul Constanţiu, ajutorul augustului Maximian Hercule. Diocleţian l-a obligat pe Constanţiu să se despartă de Elena, fiindcă legea romană interzicea patricienilor căsătoria cu femei din clase sociale inferioare şi să se căsătorească cu ruda acestuia, Teodora, fiica cea vitregă a împăratului Maximian. Fără să se revolte şi cu demnitate, Elena a primit lovitura cea grea. L-a luat pe Constantin, care avea cincisprezece ani, şi a plecat spre locul ei de baştină“ (ibid.) Timp de doisprezece ani va fi departe de fiul său dar îi oferă educaţia pentru poziţia imperială şi îl va aduce aproape de el pregătindu-l pentru succesiunea la tron. Elena nu s-a mai recăsătorit şi a trăit retrasă mulţi ani rămînînd aproape de fiul ei care, după ce a devenit împărat, a ridicat-o la rangul de Augusta-împărăteasă a lumii romane. În ceea ce priveşte caracterul lui Constantius Chlor istoricul Eutropiu vorbeşte despre el că era ,,o persoană dintre cele mai bune şi cele mai darnice“ în timp ce Ioan din Antiohia scrie: ,,Era cumpătat, abţinîndu-se de la plăcerile vieţii, nu punea preţ pe hrană şi nici nu dorea să dobîndească vase de argint, precum alţi împăraţi. În ceea ce o priveşte pe Elena istoricul bizantin Kedrenos vorbeşte despre profunda ei smerenie şi cum ,,acest lucru l-a învăţat şi pe fiul ei şi anume să aibă înţelepciune smerită, să fie atent la virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobîndească rod însutit“ Acelaşi Kedrenos mai completează şi despre tatăl lui Constantin: ,,Constanţiu era foarte bun şi evlavios şi tot aşa l-a educat şi pe fiul său, pe Constantin, şi nu îi interzicea să ia parte la cele creştineşti“ În ceea ce priveşte relaţiile cu creştinii Constantius nu a pus în aplicare edictele lui Diocletian. Iată ce consemnează Eusebiu: ,,s-a arătat a fi foarte îndurător neluînd parte la lupta împotriva noastră (a creştinilor), ci ne-a păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi nici nu ne-a dărîmat bisericile, nici vreun alt rău nu a făcut împotriva noastră, săvîrşindu-se din viaţă fericit şi de trei ori fericit“ ( Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească ) De fapt avocatul şi istoricul creştin Lactanţiu scria că Diocleţian i-a trimis dispoziţii lui Constantius în ceea ce-i priveşte pe creştini dar acesta, ca să nu pară că nu este de acord cu ordinele superiorului său direct, a îngăduit doar să fie dărîmate o parte din zidurile lăcaşurilor pe care însă le-a ridicat mai tîrziu, ,,dar a păstrat nevătămat templul lui Dumnezeu, care este trupul omenesc“ ( Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor ) Eusebiu de Cezareea, în ,,Vita Constantini“ (Viaţa lui Constantin) susţine chiar că Constantius era creştin dar se prefăcea a fi idolatru iar în ceea ce priveşte personalul de la palatul său era constituit în întregime din creştini.

Educaţia lui Constantin şi cariera militară
 

     Constantin a crescut, se pare, în palatele lui Diocleţian precum Moise la curtea Faraonului din Egipt. El a avut parte de educaţia pe care au primit-o toate odraslele care proveneau din înaltul aparat de stat precum şi instruirea în arta războiului. ,,Constantin, care avea şaisprezece ani, a fost obligat să trăiască la curtea imperială, în Nicomidia, care era asemănătoare unei temniţe, pentru ca împăratul Diocleţian şi, mai tîrziu, urmaşul său, Galeriu, să aibă asigurată loialitatea tatălui său, cezarul Constantiu. (Uneltirile de secole şi comploturile în jurul tronului roman, i-au atras pe toţi uzurpatorii ). În palatele lui Diocleţian, Constantin a fost crescut precum Moise în palatele tiranilor egipteni şi s-a împărtăşit din înţelepciunea lor, scrie Eusebiu. Nichifor Calist spune că a fost trimis ca să studieze la curtea lui Galeriu, deoarece convieţuirea lui Constantin cu Teodora era una dificilă. Iar istoricul atenian Praxagoras scrie despre Constanţiu, tatăl lui, că ,,îl trimite pe Constantin în Nicomidia, ca să studieze“ Constantin a învăţat pe lîngă Diocleţian arta războiului, iar alfabetul de la învăţaţii de seamă ce se găseau la palate. Iar învinuirea ce i se aduce, şi anume aceea că nu ar fi avut parte de educaţie, este una mincinoasă şi răuvoitoare.
     Constantin a intrat în serviciul militar la vîrsta de nouăsprezece ani“ (Kostas V.Karastathis, ibid.) În ceea ce priveşte educaţia lui Constantin istoricul Charles Matson Odahl completează: ,,În această perioadă, Constantin şi-a continuat educaţia familiarizîndu-se cu textele filosofice şi cursurile de retorică din şcoala latină a lui Lactantius...“ Astfel că cei care susţin că împăratul creştin nu a avut parte de educaţie sînt cel puţin analfabeţi din punct de vedere istoric. În anul în care Constantius a devenit Cezar în Apus (293) Constantin va primi funcţia de tribun militar. Constantin îl însoţeşte pe Diocleţian ca general în Palestina (296) În anul 297 este căsătorit cu Minervina şi ia parte la războiul lui Galeriu împotriva perşilor. ,,Era un bărbat tînăr şi frumos“ spune Eusebiu despre el ( ,,Vita Constantini“ ) Constantin devine foarte abil în practica artelor marţiale greco-romane în care erau instruiţi soldaţii romani: mînuieşte cu abilitate toate tipurile de arme ce făceau parte din arsenalul armatei romane şi devine un călăreţ neîntrecut. Parcurge toate treptele ierarhiei militare ajungînd comandant de oşti. Documentele îl caracterizează ca fiind foarte vînjos şi avînd un curaj incredibil pe cîmpul de luptă. În anul 300 s-a născut singurul fiu pe care l-a avut cu Minervina-Crispus. Din nefericire pentru dinastia lui Constantin Minervina nu va supravieţui iar destinul orb i-o scoate în cale pe vipera de Fausta- cea de-a doua soţie vicleană care îl va îndemna prin uneltiri să-l condamne la moarte pe Crispus-cel mai dotat dintre copiii săi. Fausta a fost fiica lui Maximian şi sora lui Maxentiu-viitorul adversar al lui Constantin.
     În ceea ce priveşte pregătirea fizică excepţională a tînărului Constantin, Charles Matson Odahl spune: ,,Pe măsură ce Galerius făcea presiuni pentru o persecuţie tot mai severă a creştinilor şi complota pentru acapararea puterii, i se întărea şi convingerea că atît Constantius cît şi fiul acestuia erau obstacole în faţa ambiţiilor politice şi a deciziilor din domeniul religiei. Astfel că, a făcut mai multe încercări de a scăpa de Constantin. O serie de izvoare ne arată că l-a expus pe fiul colegului lui la ,,pericol“ şi ,,capcane“ în speranţa că-l va ucide fără să ridice suspiciuni şi să provoace un război. Sub pretextul antrenamentului militar l-a forţat pe Constantin să lupte cu animalele sălbatice în arenă-dar acesta a încheiat competiţia într-o condiţie mai bună decît animalele sălbatice. La frontiera Dunării, în luptă cu sarmaţii, i-a cerut lui Constantin să-şi conducă unitatea de cavalerie prin mlaştini-cu toate acestea curajosul tribun a reuşit nu numai să-şi ducă oamenii la victorie pe un teren periculos, dar mai mult, a înşfăcat un barbar de păr şi l-a tras pînă la picioarele împăratului înfricoşat. Constantin a reuşit să scape şi din numeroase comploturi organizate de Galerius, dovedind astfel că merită cu prisosinţă poziţia imperială. Lactantius consideră că ,,mîna lui Dumnezeu“ îl proteja pentru o misiune viitoare“ (Constantin şi Imperiul Creştin) În anul 305, după ce Diocleţian şi Maximian au abdicat, Cezarii-coajutoarele lor-au devenit împăraţi: Galeriu în Răsărit şi Constantius Chlor în Apus.

,,Slăvita“ evadare
 

     ,,În acelaşi an, augustul Galeriu trebuie să aleagă un cezar în Apus, ca ajutor al augustului Constanţiu. La palat, cu toţii şi-au întors privirea spre Constantin, care era cel mai potrivit, faţă de toţi pretendenţii la tron. Cît de firesc ar fi fost ca acela să meargă a fi ajutor tatălui său în Apus? Dar Galeriu, care nu nutrea nici un fel de simpatie faţă de Constantin, l-a numit cezar în Apus pe Flaviu Sever ( N.R-acesta era tovarăşul de beţii şi de orgii al lui Galerius ), iar pe Maximin Daia ( N.R-un alt mare prigonitor al creştionilor ), ca cezar în Răsărit. Alegerea lui Severus ca cezar a fost o lovitură pentru Constantin. Se simţea nedreptăţit şi umilit de către ceilalţi. Ura lui Galeriu i-a rănit sufletul. Kedrenos scrie: ,,Galeriu, dispreţuia învăţătura despre suflet şi trup a creştinilor şi văzîndu-l pe Constantin cum creşte în înţelepciune şi în iscusinţa minţii, pentru a-şi pune în aplicare planurile, s-a gîndit să-i întindă o cursă pentru a-l omorî ( Kedrenos Giorgios-Adunare de istorii ). Trebuia ca în timpul cel mai scurt să fugă de la palatul din Nicomidia, pentru a ajunge lîngă tatăl său. Însă cum? Constanţiu s-a rugat de mai multe ori de Diocleţian, apoi şi de Galeriu, însă nu a reuşit nimic. Întotdeauna motivele tiranilor erau mai importante decît cele ale lui. Fuga, evadarea, toate acestea se înfiripaseră ca o idee fixă în mintea lui Constantin. În acea vreme, Constanţiu, care se afla în Trierul Galliei (Trierul de astăzi al Germaniei), s-a îmbolnăvit, şi printr-o epistolă i-a cerut încă o dată lui Galeriu să i-l trimită pe fiul său. De această dată lui Galeriu i-a fost greu să refuze, fiindcă îi era frică de vreun război civil. Deci, într-o seară, i-a îngăduit lui Constantin să plece în călătorie dar, în acelaşi timp, şi pe ascuns, a plănuit ca acesta să nu ajungă vreodată la destinaţie. I-a dat ordin ca în dimineaţa următoare să plece cu escorta imperială. În acest fel a vrut să cîştige timp, să găsească fie vreun motiv pentru a-l reţine pe Constantin să nu plece de la palat, fie să-i dea ordine cezarului Sever, de a-l prinde pe drum. Constantin i-a simţit viclenia şi, după cină, cînd împăratul s-a retras în camera lui să se odihnească, acesta a fugit de la palat, după ce mai întîi, aşa cum scrie Lactanţiu, a dus departe de corturile princiare, caii pe care îi ţineau pentru manifestările publice (Victor Aurelius scrie că a distrus mijloacele de transport publice, iar unii istorici păgîni vorbesc despre tăierea picioarelor cailor). În ziua următoare, Galeriu, întîrziind intenţionat rămânerea lui Constantin în dormitor pînă la prînz, a dat ordin ca acesta să fie chemat înaintea lui, dar a aflat cu stupoare că a fugit încă din seara trecută. Furios, a poruncit ca imediat să fie pregătiţi caii pentru ca evadatul să fie urmărit, însă i s-a spus că aceştia nu se găseau în staul şi cu greu şi-a stăpînit lacrimile. Constantin, galopînd zi şi noapte, a ajuns în mare grabă, în siguranţă, la destinaţie, la Trevir. Unii istorici susţin că pe tatăl său l-a întîlnit la Gesoriacum (Boulogne-sur-Mer) şi a mers alături de el spre ţinuturile Angliei. Alţii scriu că această întîlnire s-a întîmplat la Eborac ( York) în Anglia. Despre evadarea lui Constantin vorbesc în scrierile lor şi Victor Aurelius Sextus, Praxagoras şi Eumenius. Într-o campanie militară împotriva barbarilor Scoţiei, şi anume a picţilor care cauzau distrugeri cu invaziile lor în Sud, Constantin s-a distins prin vitejia şi iscusinţele sale militare şi a cîştigat încrederea tatălui său şi a soldaţilor, precum şi admiraţia acestora“ (Kostas V.Karastathis, ibid.) Constantius se întoarce la Eborac bolnav şi epuizat dar fiul său rămîne pentru a supraveghea respectarea armistiţiilor cu cei învinşi. Acolo este anunţat urgent să se întoarcă la York (Eborac) unde îl găseşte pe tatăl său pe patul de moarte. În jurul patului se aflau Teodora, cea dea doua soţie a lui Constantius şi cei trei fii ai lui: Dalmatiu, Anivalian şi Iuliu Constantin care a fost tatăl lui Iulian Apostatul. Aceştia erau atît de mici faţă de el încît ar fi putut fi consideraţi ca şi copiii lui. Pe patul de moarte îl numeşte pe Constantin cezar, nu înainte de a-l ruga să aibă grijă de Teodora şi de fraţii lui mai mici. În data de 25 iulie 306 Constantius moare. Este înmormîntat de armată cu onoruri care l-a declarat pe fiul său şi camaradul lor de arme august în locul tatălui său.

Socrul cel vicelan şi cumnatul cel perfid
 

     Lactantiu, care era un apropiat al lui Constantin în calitate de educator al fiului său Crispus, este cel mai convingător dintre istorici cu privire la uneltirile bătrînului Maximian Hercule de a-l elimina pe Constantin, cum a dorit să facă Galerius înaintea lui. Să vedem însă noua scenă politică care s-a creat: Maxentiu, fiul lui Maximian şi cumnatul lui Constantin, care a fost general pînă în anul 306, îl înlătură pe Sever prin trădare-după ce a împărţit puterea cu el pentru o scurtă perioadă-ajutat de tatăl său în anul 307. Maxentiu preia puterea cu ajutorul temuţilor pretorieni-trupele speciale romane. Aceştia îl sfătuiesc să se intituleze ,,tiran“ în loc de împărat după istoricul Socrate Scolasticul. Ca şi tatăl său, Maxentiu a fost un ticălos lipsit de scrupule trimiţînd la moarte mulţi oameni nevinovaţi: Italia şi Nordul Africii care erau sub guvernarea lui erau terorizate. Maxentiu ,,răpea bărbaţilor femeile cu care se uniseră prin puterea legii; pe acestea le batjocorea îngrozitor, ca apoi să le trimită înapoi la bărbaţii lor. Şi nu se purta aşa numai cu oamenii de rînd, ci necinstea pînă şi pe aceia care deţineau demnităţi înalte în senatul roman. Însă cînd a încercat să facă aceleaşi lucruri şi cu femeile creştine nu a mai reuşit să găsească un mijloc spre a-şi satisface pofta de desfrînare, fiindcă acelea se arătau mult mai dornice să se sortească morţii decît să i se dea lui cu trupul, spre pierzanie“ (Kostas V.Karasthatis) Să ne întoarcem la Maximian: deşi abdicase ia hotărîrea de a purta iarăşi porfira şi de a fi ajutor de împărat alături de fiul său Maxentiu la Roma. Încearcă să răscoale poporul şi legiunile înarmate împotriva fiului său dar Maxentiu îl alungă cu ajutorul pretorienilor săi. Maximian îl vizitează pe Diocleţian, vechiul său prieten expunîndu-i doleanţele dar, acesta, îi arată cu mîndrie verdeţurile pe care le-a cultivat cu mîinile sale. În această ordine de idei Maximian cere azil lîngă fiica sa Fausta şi ginerele său. ,,Constantin l-a primit la palat, la Arelate, în cel mai important oraş al Imperiului Apusean, după Roma (N.R-actualul Arles din Franţa actuală, în apropiere de Marsilia), unde se mutase cu legiunile lui armate. I-a acordat toate rangurile în afară de cel al împăratului şi a stat să-i asculte toate nemulţumirile. Însă după ce a înţeles că acel bătrîn gîrbovit suferea de remuşcarea puterii, a refuzat să fie de partea lui. Dar Maximian, care dorea cu orice prilej să ajungă iarăşi împărat, a început să-şi facă planuri de preluare cu forţa a tronului ginerelui lui! Şi nu a întîrziat să găsească un prilej. Constantin se găsea iarăşi în faţa situaţiei de a apăra graniţa de nord a statului său de franci, şi astfel a început să se pregătească în mare grabă în campania militară. Maximian, ca un împărat mai vechi şi cu multă experienţă, l-a sfătuit că nu era necesar să-şi ducă toată armata împotriva invadatorilor, fiind nevoie numai de o parte din oştirea sa ca să-i zdrobească pe aceştia. Fireşte că aceste recomandări aveau două scopuri ascunse: a) acela de a-l conduce pe Constantin în luptă cu puteri micşorate, astfel încît să existe posibilitatea să fie distrus de către barbari şi b) să-şi lase o mare parte din armată la Arelate, pentru a fi luată de Maximian, cu care ar fi preluat puterea imperială“ ( ibid. ) La început Constantin dă crezare sfaturilor bătrînului vulpoi dar în cele din urmă este înştiinţat de ce pune acesta la cale şi se întoarce pe neaşteptate la Arelate unde Maximian îşi şi puse purpura imperială încercînd să mituiască armata. Maximian fuge cu puţinii adepţi ai săi la Marsilia. Constantin asediază Marsilia şi o cucereşte dar este înduplecat de Fausta să-i cruţe viaţa lui Maximian care era tatăl ei. Acum se pregăteşte de o altă barbarie: plănuieşte să intre noaptea în camera lui Constantin minţind gărzile că vine să-i vorbească împăratului de anumite ,,uneltiri“ care se pun la cale împotriva lui. Fausta, care la început s-a făcut că unelteşte împotriva soţului ei, l-a înştiinţat pe ascuns. Gărzile îi dau voie hîtrului imperial să intre în timp ce un eunuc este sfătuit să se interpună între Maximian şi Constantin. Eunucul se aruncă în faţa asasinului dar nu reuşeşte să se ferească de cuţit murind eroic apărîndu-şi stăpînul. Maximian este arestat şi alege singur să se sinucidă prin spînzurare după cum ne informează Lactantiu. În acest context, Maxentiu, care visa să devină singurul conducător al Imperiului Roman ia decizia să-l atace pe Constantin.

Biruinţa lui Hristos
 

     Pe cînd se afla în Campania din Italia împotriva lui Maxentiu Constantin povesteşte această întîmplare: după miezul zilei vede cu proprii ochi pe cer semnul Crucii ce se contura în lumina soarelui ce purta mesajul: ,,Hoc signo Victor Eris“ în latina lui Constantin sau ,,In hoc signo vinces“ conform latinei clasice, ,,touto nika“-în traducerea greacă a lui Eusebiu-,,prin aceasta vei învinge“ sau ,,în acest semn vei învinge“ Nu înţelege bine semnificaţia dar noaptea îi apare Hristos care îi cere să folosească semnul sacru al credinţei creştine ca protecţie pentru armata lui, lucru pe care Constantin îl face: ordonă să se confecţioneze ,,Labarum“-suliţa de aur intersectată de o bară care susţinea flamura cu portretul imperial, iar deasupra o monogramă alcătuită din primele două litere ale ale numelui lui Hristos în greacă, litera ,,chi“ traversată de ,,rho“ ( X) Constantin le-a cerut şi soldaţilor să-şi însemneze scuturile cu ,,caeleste signum Dei“ La data de 28 octombrie 312, după ce Iisus îl vizitase seara în cortul său de campanie, Constantin îl zdobeşte pe Maxentiu la Pons Milvius (Podul Vulturului) care îşi află moartea în Tibru. Biruinţa sa devine biruinţa lui Hristos! În anul 313 Constantin promulgă decretul de toleranţă pentru religii iar creştinismul devine religia oficială a Imperiului Roman. Europa creştină este opera lui Constantin, primul împărat roman creştin. (Ştefan Botoran)

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 727 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

5.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3962267

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare