Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Brâncovenii-tragedia unei dinastii
Brâncovenii-tragedia unei dinastii Email
Marţi, 18 Februarie 2014 14:09

 

 

      Anul acesta se împlinesc trei sute de ani de la moartea martirică a domnitorului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi a Sfetnicului Ianache. La data de 20 iunie 1992 Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe martirii brâncoveni iar între 15-16 august 1992 s-au desfăşurat procesiunile de canonizare care au avut loc la Bucureşti şi Hurez ( Vâlcea) În data de 29 octombrie 2012 a fost examinat referatul Cancelariei Sf. Sinod cu privire la declararea anului 2014 ,,Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sf.Împărtăşanii) şi ,,Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“. Biserica Ortodoxă Română a canonizat pînă în momentul de faţă trei domnitori: Ştefan cel Mare-canonizat la aceeaşi dată cu Brâncovenii, Constantin Brâncoveanu şi Neagoe Basarab a cărui canonizare a avut loc la data de 9 iulie 2008.

Prinţul de aur
 

     ,,Altân-Bey“ aşa cum îi spuneau turcii a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Europei secolului XVIII şi unul dintre cei mai importanţi ctitori de biserici şi mănăstiri. Chiar dacă nu a fost un războinic în adevăratul sens al cuvîntului nicidecum nu a fost o fire slabă sau molatecă. A fost şi aprig cînd situaţia o impunea dar el s-a bazat într-un mod aparte pe diplomaţie. Prinţul de aur şi bunul său prieten mitropolitul Antim Ivireanu rămîn cei mai mari mărturisitori ai credinţei ortodoxe din secolul al XVIII-lea în ciuda unor voci care susţin că în perioada modernă Biserica Ortodoxă n-a mai avut nici un sfînt.

Împins de boieri să primească domnia
 

     ,,Constantin Brâncoveanu a avut una din domniile cele mai lungi din istoria Munteniei; numai Basarab Întemeietorul şi Mircea cel Bătrîn au stăpînit mai mult timp ţara. Nepot al lui Şerban Cantacuzino-mamă-sa, Stanca, era sora fostului domn, fruntaş între dregători-ajunsese vel logofăt, dispunînd de o avere însemnată şi deplin mulţumit cu situaţia sa, el nu voia tronul; a fost însă împins să-l primească de către ceilalţi boieri, care-i preţuiau firea chibzuită, paşnică şi aleasă“ ( Istoria Românilor, Constantin C.Giurescu) Cronica Ţării Româneşti ne spune cum s-au petrecut lucrurile: ,,Logofete-i-au zis boierii-noi cu toţii pohtim să ne fii domn“ Brîncoveanu le răspunde: ,,Dar ce aş vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sînt la casa mea, nu-mi trebuieşte să fiu; iar ei ziseră: Ne rugăm nu lăsa ţeara să intre alţi oameni, sau răi sau nebuni, să o strice, ci fii! Şi-l luară de mîini şi-l împingea de la spate şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pre el la Mitropolie; şi duseră caftan la capegi-başa al împăratului de au cetit molitvele de domnie şi au mers de i-au sărutat mîna, zicîndu-i: Mulţi Ani!“

Situaţia politică
 

     Nu era deloc uşoară cînd Brâncoveanu a fost numit domnitor al Ţării Româneşti, care-ca şi celelalte ţări româneşti-se aflau într-un spaţiu geo-politic aflat mereu la confluenţa şi conflictul de interese al celor trei imperii: Otoman, Ţarist şi Habsburgic. ,,Delegaţia trimisă de Şerban Cantacuzino la Viena soseşte acolo la 10 decembrie 1688. Brâncoveanu le reînnoise mandatul, aşa încît, după discuţii care durează o lună şi ceva, se ajunge, la 30 ianuarie 1689, la întocmirea diplomei imperiale prin care ţara se închina imperialilor. Această închinare n-a devenit însă fapt îndeplinit, deoarece nu s-a ajuns la realizarea condiţiei specificate în ,,Apendix-ul“ cerut de Şerban Cantacuzino, condiţie care prevedea că aplicarea celor convenite se va face numai atunci ,,cînd obştescul vrăjmaş de ajuns va fi înfrînt şi ne vom încredinţa că este într-atît de ruşinat, încît să nu mai poată mai departe prăpădi şi pustii cu totul aceste mult asuprite ţări“ Nu era însă deloc cazul. Turcii, dispunînd de mari forţe militare, puteau oricînd trece Dunărea, iar tătarii nu aşteptau decît un semn ca să năvălească şi să prade. Aşa încît Brâncoveanu a trebuit să facă abstracţie de cele convenite la Viena; altfel punea în primejdie nu numai scaunul său, dar însăşi existenţa statului. Aceasta însă nu l-a împiedicat să aibă faţă de imperiali o atitudine înţelegătoare, să le facă servicii, să le procure informaţii. A căutat, cu alte cuvinte, să ducă o politică de echilibru, care, ţinînd seamă în primul rînd de realităţile şi interesele româneşti, să nu prejudicieze asupra posibilităţilor viitorului. Imperialii însă voiau să forţeze pe Brîncoveanu să li se închine, între altele şi fiindcă aveau nevoie neapărată de provizii, în lungul lor război cu turcii, provizii pe care Muntenia li le putea furniza. De aceea, la începutul lunii noiembrie 1689, trupele lor intră în ţară, pe la Cerneţi; în decembrie, un alt detaşament, condus de generalul Heissler, coboară peste munţi, pe la Bran. Se cerea domnului întreţinerea, pe şapte luni, a 15.000 de soldaţi şi o contribuţie de 800.000 de florini, din care urma să se scadă preţul la 1500 de cai, ce trebuiau livraţi. Brâncoveanu fu silit să admită o mare parte a acestor cereri şi începu să le satisfacă; în acelaşi timp, chemă însă în ajutor pe tătari. Cînd aceştia sosiră, în ianuarie 1690, Heissler trebui să treacă munţii înapoi, la Braşov. Prezenţa trupelor austriece în imediata apropiere a hotarului era însă o permanentă ameninţare. De aceea, în vară, avu loc o expediţie împotriva lor. Turcii, împreună cu oastea munteană comandată de domn şi cu un corp de ,,curuţi“, ostaşi unguri, comandaţi de pretendentul Emeric Tokoly, coboară pe poteci, ocolind Branul, şi dădură peste Heissler, între Zărneşti şi Tohani. Ciocnirea, scurtă, se isprăvi printr-o izbîndă deplină: austriecii, sprijiniţi şi de secui, fură sfărîmaţi, Heissler căzu prizonier ( 11 august 1690 ); printre cei rămaşi pe cîmpul de luptă era şi un ginere al lui Şerban Cantacuzino, aga Constantin Bălăceanu, care fusese în delegaţie la Viena şi care, duşman al lui Brâncoveanu, ar fi voit pe tronul ţării pe cumnatul său, pe tînărul Gheorghe Cantacuzino. Tokoly a fost încoronat principe al Transilvaniei, în satul Cristian, lîngă Sibiu. Se părea deci că toate scopurile expediţiei au fost atinse; bucuria nu ţinu mult însă, deoarece apropierea unei alte oşti imperiale, condusă de marchizul de Baden, determină pe biruitorii de la Zărneşti să se retragă. Muntenia avu mult de suferit de pe urma ,,curuţilor“ lui Tokoly, care jefuiră fără milă şi făcură tot felul de excese; ei trebuiră în cele din urmă să fie vînaţi de prin sate; comandantul lor, ,,craiul“ de scurtă durată al Ardealului, trecu, de nevoie, la Vidin“ ( Istoria Românilor, Constantin C.Giurescu )

 

 

 
 
 

Politica domnitorului
 

 

     Domnitorul valah a fost nevoit să intre în conflict armat cu imperialii întrucît aceştia nu au fost interesaţi de situaţia reală în care se afla Ţara Românească şi domnul ei presînd mereu. După anul 1690 Brâncoveanu a fost scutit de alte conflicte militare iar el nu era nici pe departe un războinic precum Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Îşi îmbunătăţeşte relaţiile cu Viena şi îi informează constant pe austrieci cu privire la situaţia turcilor trimiţîndu-le chiar şi provizii după posibilităţi. La data de 30 ianuarie 1695 în semn de recunoaştere i se oferă titlul de ,,principe al imperiului“ Cetăţenia transilvană era obţinută dinaintea preluării tronului precum şi titlul de conte ( 19 mai 1688 ) Eventualitatea unui refugiu în Ardeal a fost mereu o strategie a domnitorului care deşi îşi plătea obligaţiile faţă de turci ( ,,zahareaua“, care cu boi, ajutor în repararea unor cetăţi-Cladova, Bender, Giurgiu, Brăila, Cetatea Albă, haraciul, servicii informative asupra împrejurărilor din ţările creştine ) nu avea încredere prea mare în ziua de mîine, vorba cronicarului: ,,omul este sub vremi“ Se încheie între timp îndelungatul război dintre turci şi habsburgi început în anul 1683 prin asediul de la Viena de către vizirul Kara-Mustafa. În anul 1697 principele Eugeniu de Savoia cîştigă bătălia de la Zenta, lucru ce îl face pe sultan să înceapă tratativele de pace. În urma păcii de la Karlowitz, Ungaria şi Ardealul revin imperialilor iar turcii rămîn la nord de Dunăre, doar cu Banatul Timişoarei. ,,Cu domnul Moldovei, Constantin Cantemir ( 1685-1693 ), şi cu sfătuitorii acestuia, Cupăreştii sau Ruseteştii, Brâncoveanu a avut relaţii încordate. Bogatul şi mîndrul voievod muntean considera pe Cantemir ca fiind om de rînd; acesta, pe drept cuvînt, era iritat de pretenţiile vecinului. Rezultatul e că fiecare caută să sape la Poartă pe celălalt. Cantemir primeşte la sine cîţiva boieri munteni nemulţumiţi, în frunte cu Staicu paharnicul din Merişani şi cu Preda Prooroceanul, şi-i trimite la Stambul ca să pîrască pe Brâncoveanu. Dar relaţiile şi mai ales argumentele-sunătoare-ale acestuia din urmă sînt mai puternice şi pribegii, puşi ,,în fiară şi în cătuşi“ sînt predaţi domnului lor spre judecată. Ea se face, cu toate formele, la Bucureşti şi, în urma sentinţei, Staicu e spînzurat în marginea oraşului, la ,,tîrgul de afară“, în zi de bîlci, să-l vadă toată lumea. Preda primeşte aceeaşi pedeapsă, la Ruşii de Vede, iar ceilalţi sînt băgaţi la ocnă ( 1693 ) Ostilitatea faţă de Constantin Cantemir se răsfrînge şi asupra feciorilor acestuia, asupra lui Dimitrie, a cărui primă domnie nu e recunoscută de sultan tocmai în urma intervenţilor lui Brâncoveanu, şi asupra lui Antioh. Abia cînd acesta din urmă va lua pentru a doua oară domnia, în 1705, va interveni o împăcare, precedată, de altfel, de o împăcare şi chiar o încuscrire cu Iordache Ruset. Ea nu va fi însă completă, nici definitivă; în 1711, cînd domneşte iarăşi Dimitrie, relaţiile sînt din nou încordate. Brâncoveanu a căutat, după moartea lui Constantin Cantemir, să aibă în Moldova un domn al său, care să-i împărtăşească gîndurile şi să-i urmeze indicaţiile. De aceea el sprijină pe Constantin Duca, pe care şi-l face şi ginere, de aceea este apoi pentru Mihai Racoviţă, care-i venea şi rudă de altfel, fiindu-i văr de-al doilea“ ( Constantin C.Giurescu, idem. ) Brâncoveanu a avut o politică abilă şi a beneficiat de un serviciu de spionaj foarte bine pus la punct-informatori, secretari, agenţi secreţi, negustori la Sibiu, Viena, Veneţia şi chiar la Moscova, majoritatea străini. Datorită banilor şi serviciilor aduse reuşeşte să-şi reînnoiască domnia, pentru ca în anul 1699 să o obţină pe viaţă. Ar fi trebuit să nu mai existe nici o grijă din partea turcilor, dar...vorba aceluiaşi cronicar: ,,Omul este sub vremi“

Cuscrul din spatele intrigilor
 

     Marele dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi-l dorea tare mult pe unul din fii săi domn în Ţara Românească şi lucra în acest sens. Brâncoveanu caută să se apropie de el ştiindu-i influenţa la Stambul şi o căsătoreşte pe Ilinca, una din fiicele sale cu un alt fiu al lui Mavrocordat pe nume Scarlat. În februarie 1698 are loc nunta cu surle şi trîmbiţe udată cu vin veritabil, bucate alese şi mult, foarte mult aur. Giuvaericalele n-au adus însă prea multă fericire pentru că bietul Scarlat se îmbolnăveşte şi moare iar relaţiile dintre cei doi nababi se rup. Mavrocordat începe din nou să-şi sape ,,cuscrul“.

Primit de sultan după o săptămînă de aşteptare
 

     Primăvara lui 1703, de sub zăpadă ies florile, vestitorii speranţei, dar Brâncoveanu este luat cu frisoane pentru că vizirul Rami Mehmed îl cheamă ,,să sărute poala împărătească“ Şi chemările erau mai tot timpul cu primejdie pentru că domnii nu ştiau dacă se vor mai întoarce de acolo. Pungile de aur, darurile şi prietenii influenţi îl scapă însă. Nici delegaţia de mari boieri care l-a însoţit n-a stat cu mîinile în sîn arătînd că ţara e mulţumită. La Adrianopol este primit de vizir după o aşteptare de o săptămînă care îi cere să sporească haraciul cu 240 de pungi cîştigînd în schimb suprimarea ,,angariilor, mîncăturilor, mucarerurilor, huzmeturilor, bumbaşirilor cu porunci“ însemnînd prestaţiile extraordinare. Sultanul îl primeşte şi îi recomandă părinteşte ,,să chivernisească ţara bine, precum şi pînă acuma“ Brâncoveanu iese afară şi trage în piept briza mării. După care se urcă în corabie şi pleacă spre ţară. Ce frumos e să tragi aer în piept! Mai ales după ce frica trece.

Pace, palate, biserici şi mănăstiri
 

     Urmează liniştea de dinaintea furtunii: pacea atît de mult rîvnită de domn care era un iubitor al ei. Şi mai ales al cărţii. Posesor al unei averi considerabile-el a moştenit o mare parte a averii de la bunicul său Preda-a început să construiască palate, biserici şi mănăstiri. Deţinea numeroase palate şi moşii în toată ţara şi nu numai. Complexul de la Mogoşoaia reprezintă şi astăzi un reper pentru turiştii însetaţi de artă. Palatul este o capodoperă arhitecturală a ceea ce se va numi ,,stilul brâncovenesc“ Domnitorul a fost impresionat de frumuseţea moşiei din ţinutul Ilfovului şi a făcut din acest loc un centru politic, cultural şi religios. În anul 1688 construieşte tot pe acest domeniu Biserica cu hramul ,,Sfîntul Gheorghe“ Chiar dacă nu se ştie cu precizie anul în care au început lucrările la palat ele au fost finalizate undeva prin preajma anului 1702. Interioarele erau decorate cu fresce splendide ce înfăţişau scene cu importanţă istorică şi din viaţa de familie. Călătorii străini care au fost oaspeţii palatului de la Mogoşoaia au rămas înmărmuriţi de bogăţia interioarelor. Frescele au dispărut după 1714 cînd turcii ocupă palatul şi jefuiesc tot ce le stă în cale. În anul 1717 doamna Maria Brâncoveanu revine în posesia palatului după eliberarea din exilul impus de turci la Kutahya, în Asia Mică. Războaiele ruso-turce au adus un alt val de distrugere a curţii domneşti în secolul al XVIII-lea. Începînd cu anul 1912 George Valentin Bibescu împreună cu soţia sa Martha Bibescu au restaurat palatul aşa cum acesta se deschide în prezent în faţa turiştilor. Proprietăţile brâncovenilor vor intra în posesia dinastiei Bibescu ca urmare a căsătoriei dintre Zoe Mavrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu care a fost ultimul proprietar în linie directă al moşiei Mogoşoaia, şi Gheorghe Dimitrie Bibescu, viitorul domnitor. În perioada de glorie a familiei Bibescu la fosta reşedinţă a lui Brâncoveanu s-au perindat numeroase personalităţi din lumea artistică, literară şi diplomatică. N-au lipsit nici feţele încoronate. Printre cei mai celebri oaspeţi s-au numărat Antoine de Saint-Exupery şi Marcel Proust. Arhitectul G.M.Cantacuzino spune în legătură cu edificiul de la Mogoşoaia: ,,Acest edificiu e rezultatul colaborării timpului cu veleităţile umane, rezultatul succesivelor distrugeri şi reclădiri, adaptări şi remanieri, avataruri şi izbînzi, care s-au încheiat la sfîrşit printr-o fericită armonie“ Cultura şi artele cunosc o înflorire deosebită, Brâncoveanu era un Mecena al perioadei sale. Academia Domnească ,,Sfîntul Sava“ a fost edificată în vremea sa. Sala cancelariei adăposteşte astăzi exemplare de o valoare inestimabilă (,,Triodul“ de la Râmnicu Sărat-1754, ,,Evanghelia“ de la Bucureşti din 1856) precum şi documentul domnesc din anul 1711 în care apare scrisul de mînă al domnitorului, cu semnătura personală şi sigiliul Ţării Româneşti, acvila cruciată. Un alt eveniment crucial al domniei Brâncoveanului l-a constituit întîlnirea acestuia cu Antim Ivireanul. Acest rob georgian luat de turci din ţara de baştină ajunge la Constantinopol unde este eliberat şi trăieşte în preajma Patriarhiei ecumenice ca monah învăţînd mai multe limbi (greaca, turca, araba ) arta sculptării în lemn, caligrafia, pictura şi broderia. Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească. În anul 1691 ajunge conducătorul tipografiei din Bucureşti, în anul 1696 egumen al mănăstirii Snagov iar la începutul anului 1708 este ales mitropolit al Ungrovlahiei. Tipăreşte numeroase cărţi de valoare. Destinul său este la fel de tragic ca al prietenului şi domnitorului său: în toamna anului 1716 Nicolae Mavrocordat-primul fanariot-i-a adus acuzaţii false, îl arestează şi îl trimite în exil la Sinai din dispoziţia autorităţilor turce. Ostaşii turci care-l însoţeau îl ucid pe drum şi îi aruncă trupul în rîul Mariţa de lîngă Adrianopol. În tot acest timp Brâncoveanu devine un binefăcător al tuturor bisericilor răsăritene tipărind cărţi destinate bisericilor ortodoxe aflate în suferinţă ( greacă, siriană, arabă şi caucaziană ) ,,Binefacerile lui Brâncoveanu s-au întins pînă la mănăstirea Sumela, lîngă Trapezunt...“ spune Nicolae Iorga. ,,Brâncoveanu folosea uneori în legăturile sale cu Biserica un mod de exprimare întru totul asemenea cu acela al lui Vasile Lupu“ mai spune marele istoric. Nu este străin nici de activităţi sociale. Edifică Aşezămintele de la Colţea şi spitalele Sf.Pantelimon, Sf.Visarion şi Dudeşti.

Legăturile cu Ardealul
 

     Brâncoveanu şi-a arătat în dese rînduri sprijinul şi faţă de românii ortodocşi din Ardeal. Cele mai cunoscute ctitorii ale sale sînt Mănăstirea Brâncoveanu şi Biserica din Făgăraş cu hramul ,,Sfîntul Nicolae“ Mănăstirea Brâncoveanu se află situată pe Valea răului Sîmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş şi a constituit o punte de legătură a tuturor românilor de-o parte şi de alta a Carpaţilor. În anul 1654 satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpînirea boierului Preda Brâncoveanu. Acesta construieşte o bisericuţă din lemn pe valea rîului. Tot pe acest loc domnitorul Constantin Brâncoveanu zideşte o mănăstire distrusă în anul 1785 de către generalul Preiss ca urmare a convulsiunilor sociale şi religioase din Ardeal începute odată cu Unirea unei părţi a românilor ortodocşi din Ardeal cu Biserica Romei. În anul 1926 Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, începe restaurarea bisericii a cărei sfinţire a avut loc în anul 1946. În interiorul bisericii a fost păstrată pictura veche. Între 1976-1977 a început împrejmuirea suprafeţei şi a fost aşezată o nouă poartă din lemn de stejar sculptat în motive brâncoveneşti, decorat în interior cu picturi neo-bizantine. Acelaşi mitropolit a restaurat şi Fîntîna ,,Izvorul Tămăduirii“ din curtea mănăstirii. Incinta mănăstirii a fost rezidită din temelie de către mitropolitul Antonie Plămădeală, lucrare ce a început în anul 1985. Între 17 iunie 1697-30 septembrie 1698 Brâncoveanu zideşte Biserica din Făgăraş ce poartă hramul Sfîntul Nicolae avînd aprobarea lui Mihai Apafi II, principele Ardealului. Pictura în frescă a fost executată în stil bizantin de către pictorul Preda Sin Preda. La intrare, deasupra uşii este o inscripţie: ,,Această Sfîntă şi Dumnezeiască biserică a răsăritului Io Constantin Brâncoveanu Voevod, Domnul şi oblăduitorul a toată Ţara Românească. În slava şi lauda prea sfintei şi necuprinsei, în trei ipostasis şi una fiinţă troită şi întru cinstea sfîntului şi de ciudese ( minuni ) făcătorul Nicolae episcopul Miralikiei, a cărei domn şi hram iaste din temelie şi cu toată cheltuiala sa a ridicat şi a zidit la anul de la ispăşenia lumii 1697, la al zecelea an al domniei sale şi s-a început la luna iunie 17 zile şi s-a sfîrşit la luna lui septembrie 30 de zile la anul 1698. Şi a fost ispravnic Neagoe Pitar Ratescu“

Începutul sfîrşitului
 

     ,,Epoca aceasta fericită ţine pînă în 1711, cînd izbucneşte războiul dintre ruşi şi turci. Armatele celor dintîi conduse de ţarul Petru cel Mare trec în Moldova, unde Dimitrie Cantemir li se alătură numaidecît. Brâncoveanu, solicitat şi el stă în rezervă: era prima expediţie a ruşilor în părţile noastre, rezultatul nu se putea prevedea cu certitudine, deşi succesele de pînă atunci ale ţarului, în special biruinţa de la Poltava asupra unui mare conducător de oşti cum era Carol al XII-lea, regele Suediei, îndreptăţeau toate speranţele. Pe de altă parte, domnul avea şi o îndelungată experienţă în ce priveşte cealaltă putere creştină. De aceea, prudent, îşi aşază tabăra într-un punct bine ales, în ,,gura Urlaţilor“ la Albeşti, de unde putea, eventual, să apuce şi spre Ardeal, apoi se întoarce la Târgovişte, hotărît, cum arăta cronica, ,,să păzească ţara fără primejdie, de către amîndouă părţile, adică şi de către turci şi de către muscali“ ( Constantin C.Giurescu, ibid. )

Întemniţat la Edicule de Buna vestire
 

     Din nefericire pentru domnitor, spătarul Toma Cantacuzino, o rudă de-a sa, trece cu o parte din corpul său de armată la ruşi fără a avea acceptul său şi îi ajută să cucerească Brăila. Expediţia se sfîrşeşte rău pentru ţar care pierde războiul. Din acest moment turcii au început să-l bănuiască pe domn de infidelitate la care se mai adaugă şi uneltirile stolnicului Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu care vroia să-l pună domn în Ţara Românească pe unul dintre fii pe nume Ştefan imputîndu-i lui Brâncoveanu relaţii secrete cu puterile creştine, informaţii ce dăunează Porţii, că şi-a cumpărat moşii în Ardeal şi stă mai mult la Tîrgovişte pentru a putea fugi peste munţi etc. ,,Atunci Poarta, în primăvara lui 1714, trimite la Bucureşti un capugiu ca să-l aducă la Constantinopol pe Brâncoveanu cu toţi ai lui. Iată în ce stare de slăbiciune se afla de-acum Ţara Românească, la numai un veac după faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul şi ale lui Radu Şerban Basarab: e de ajuns să vină în palatul lui Brâncoveanu, să-i pună pe umăr panglica neagră, semn că este ,,mazilit“, şi să nu mişte nimeni, toată familia lui Brâncoveanu să fie urcată în rădvane şi dusă la Constantinopol-fără nici un semn de împotrivire din partea curtenilor, din partea celor din jurul lor. Episodul e grăitor în privinţa gradului de decădere militară şi politică la care ajunseseră ţările române“ ( Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri ) Evenimentul mazilirii lui Constantin Brâncoveanu a avut loc la data de 25 Martie 1714, chiar în timpul praznicului Bunei-Vestiri. Întreaga familie a fost închisă în temniţa Edicule (Şapte Turnuri ) pînă în vară, timp în care domnitorul a fost torturat cumplit pentru a spune unde-şi avea banii. După o perioadă continuă de torturi îndelungate i s-a smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia.

Execuţia la 15 august 1714
 

     În data de 15 august 1714, cînd domnitorul împlinea şaizeci de ani iar doamna Maria îşi serba onomastica, a fost dus la locul de osîndă numit ,,laly Chisc“ adică Chioşcul Mării. Execuţia s-a desfăşurat în prezenţa sultanului, a marelui vizir Gin Ali şi ai reprezentanţilor creştinătăţii apusene: Franţei, Angliei, Austriei dar şi cel al Rusiei. Nicolae Iorga scoate în evidenţă că aceşti creştini fervenţi nu au refuzat invitaţia chiar în ziua Sfintei Marii, cînd atît pentru Răsărit cît şi pentru Apus este praznic mare. Condamnaţilor li s-a dat răgaz să-şi spună o ultimă rugăciune dar li se şi propune viaţa în schimbul trecerii la mahomedanism. Anton Maria del Chiaro, secretarul domnului valah, relatează reacţia fermă a acestuia: ,,Împărate! Averea mea, cît a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pămîntul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrîneţe să mă închin la geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei. Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pămîntească. Nu ne-au mai rămas decît sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sîngele nostru! Întîi a căzut capul sfetnicului Ianache Văcărescu, apoi rînd pe rînd cele ale feţilor domneşti Constantin, Ştefan, Radu şi Matei care avea doar unsprezece ani, în timp ce bietul domnitor murmura: ,,Doamne, fie voia Ta“ ,,La capătul celei mai zguduitoare tragedii, ce n-are pereche în analele sîngeroase ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul Domnului nu s-a putut dezlipi de trup, la lovitura nedibace, poate miloasă, a călăului, şi, grămadă, trupul bătrînului părinte a căzut în ţărîna udată de sîngele tuturor copiilor săi“ a spus Nicolae Iorga. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului iar capetele purtate în prăjini lungi pe uliţele oraşului după care au fost înfipte la poarta Seraiului unde au rămas trei zile, înainte să fie aruncate în mare. Un grup de creştini au pescuit trupurile şi le-au depus cu pioşenie în Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din insula Halki. ( Ştefan Botoran, Va urma )

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Scriitorul Irvine Welsh vine în România

În ediţia tipărită

Chirii modice la ANL

 

     În acest an au primit locuinţe în blocurile ANL patru familii de făgărăşeni. Repartiţia a fost realizată în blocurile A, C, H şi J, în apartamente de 2 camere, iar chiriaşii s-au mutat încă din luna august. Dacă în urmă cu cîţiva ani numărul cererilor depuse în vederea obţinerii unei locuinţe ANL depăşea 1.000, astăzi mai sînt înregistrate doar 70 de solicitări. Tinerii din municipiu nu se mai bat pentru o locuinţă ANL, deşi chiriile sînt sfidător de mici faţă de cele practicate pe piaţa liberă. Dacă în ANL o chirie nu depăşeşte 50 euro/lună, pe piaţa liberă se cer şi 200 euro/lună, în condiţiile unui confort similar (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 
Taximetriştii, nemultumiţi de noile sensuri unice

 

     Începînd cu data de 16 octombrie 2017, Primăria Făgăraş aplică noi restricţii de circulaţie pe unele străzi din municipiu. Acestea au fost stabilite în urma unor dezbateri publice, iar Comisia de circulaţie a definitivat forma restricţiilor. Făgărăşenii care au aflat despre aceste noi modificări au păreri împărţite, unii laudă iniţiativa Primăriei Făgăraş, iar alţii nu sînt de acord cu modificările considerîndu-le inadecvate. (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1257 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

5.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 734
Număr afişări conţinut : 3871712

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare