Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Sfântul Ardealului, Arsenie Boca
Sfântul Ardealului, Arsenie Boca Email
Luni, 05 Decembrie 2011 19:32

 

 

     Situaţia dificilă prin care trece azi România a fost prevăzută, în felul misterios al celor care au asemenea puteri, de părintele Arsenie Boca (1910-1989), unul dintre cei mai mari duhovnici şi teologi români. A fost înzestrat cu harul profeţiei, întotdeauna locul în care s-a aflat, atrăgînd un adevărat pelerinaj, atît în timpul vieţii sale, dar şi după moarte. Monahul ,,a văzut” prin negura viitorului multe din schimbările care urmau să vie, toate spunîndu-le senin şi direct oamenilor care l-au căutat şi care au avut mare încredere în viziunile sale. A fost un duhovnic drag al făgărăşenilor, care n-au încetat să-l caute în orice colţ al ţării s-a aflat chiar şi în perioada crudă a dictaturii comuniste. A propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi a sfătuit lumea să se întoarcă la credinţă. A prezis evenimentele care au marcat România, de la instalarea comunismului, la prăbuşirea lui şi moartea dictatorului Nicolae Ceauşescu. Şi-a prezis şi moartea lui, într-o discuţie cu un localnic. ,,De Crăciun moare ăsta, iar eu cu vreo 3 săptămîni înainte“ a spus părintele Arsenie unui făgărăşean. Nu s-a limitat doar la previziuni despre ţara noastră. Mare pictor de biserici, părintele Arsenie Boca a arătat turnurile în flăcări în pictura de la biserica Drăgănescu unde a fost exilat de comunişti.

 Previziunea sa s-a adeverit după zeci de ani, cînd Turnurile Gemene din New York s-au prăbuşit, la 11 septembrie 2001. Nu mai încape nicio îndoială că a fost un vizionar datorită credinţei sale, cunoştea sufletul omului dintr-o simplă privire, ştiind cele spuse, dar mai ales cele nespuse despre faptele şi gândurile oricui. S-au povestit multe despre viziunile sale, dar şi despre vindecările pe care le putea face. Cele mai multe profetii, mărturisite de cei care au fost martori ai rostirii acestora, au fost însă în legătură cu soarta ţării şi a oamenilor ei. Pentru toată activitatea sa în slujba oamenilor şi a lui Dumnezeu, părintele Arsenie Boca a fost denumit ,,Sfîntul Ardealului“ de către credincioşi.

Previziunile părintelui Arsenie
 

     Sînt mii de români care au povestit despre întîlnirile cu părintele Arsenie Boca. Au mărturisit cele spuse de părintele Arsenie în diferite împrejurări. Majoritatea dintre ele au fost cuprinse în volume de carte care se găsesc astăzi pe piaţă.
- “Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o să dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi-amar de lume”, spunea în 1940, despre ascensiunea comunismului, dar şi despre ce îi va urma acestuia.
- O femeie i-a spus părintelui Arsenie: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”, iar el i-a spus:. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ – i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu)
- ,,Odată, la Drăgănescu, am stat de vorba cu Părintele Arsenie în biserică şi cînd să ies către poartă, cam pe lîngă fîntană, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi cînd dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sînge şi vor muri mulţi”. L-am intrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mîinile impreunate, ca şi cînd s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mîinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am intrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dînsul mi-a zis: „Da, mă, ăsta. Si voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămîni înaintea lui”. (Biliboaca Matei, Savastreni)
- „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor intoarce. Va veni vremea cînd ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcari”.
- ,,Inainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus cămiroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri“.
- ,, Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chis Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)
- „Vor veni necazuri mai mari decît Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista. Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista. Munţii Făgăraşului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.
(Pr. Daniil la înmormîntarea Părintelui Arsenie)
- „Imi pare rău de voi că sunteţi slabiti în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere pînă la moarte. Vor cadea şi cei aleşi. Imi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte ingrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Manis, 81 ani, Codlea)
- ,,Vasile, americanii pe care ştiu că-i aştepţi, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne aşteaptă o luptă grea şi lungă. Cei buni şi drepti vor da jertfă mare de viaţă şi sînge, cei slabi, nimicnici şi făţarnici vor îngroşa rîndurile duşmanilor noştri atît de mult, încît vor crede că sunt numai ei, atotputernici şi atoateştiitori.
Asta va fi burta lor moale şi-i va duce la pierzare cînd va veni din Răsărit un om cu stea în frunte.
Dar va fi peste mulţi ani, peste foarte mulţi ani şi nouă Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, cîţi dintre cei drepţi au mai rămas! Căci, vezi tu, Vasile, după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor mai fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi naimiţii [vînduţi duşmanului] şi abia atunci va începe o nouă luptă, poate mai uşoară, căci fără jertfă de sînge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!” [...] (Vasile Şerbu, Arpaşul de Jos),
- ,,Părintele făcuse atunci altarul din pădure şi într-o predică spusese: „Mă, întoarceţi-vă la Dumnezeu căci calul roşu bate la porţile Răsăritului. Dar să nu vă întristaţi că de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adică, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre“(Penciu Georgeta, Făgăraş)
- ,,Vine timpul, şi e foarte aproape, cînd toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrînd ei la sufletul omului, vor rămîne bisericile goale, cucuvelele vor cînta într-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca învăţătorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape că va dispărea, ultima redută va fi Sibiul, dar va cadea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mîntuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte“(din: “Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca”, Ediţie îngrijită de Ioan Cismileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2004)

 

Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!

 

Biografia proprie, scrisă în 17 iulie 1945
 

     Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarcă o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscalită: „Boca Zian cl. IV. lic.”La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă. În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu. În cursul teologiei mi-am vândut casa parintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirma cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţa şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
     Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva. De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugaresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior. Teza de licenţă în Academia Teologică rezumă strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933. În vacanţă mă ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza framântărilor şi grevelor studenteşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeţti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind în afară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică. Vremea în Bucureşti am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primavara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilarie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie. În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
     Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasa pe un evreu Ithoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supara pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meştesugul călugăriei.
     M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte dată pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură. În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodaria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbata de Sus. jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai ramânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmpla în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanţă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorba cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Şiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
     Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţă curata, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iaraşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
     Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin. (Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945)
 

Rugaciunea Părintelui Arsenie Boca

     Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, ca cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
     Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
     Doamne, Cela ce vii în taina între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tina pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
     Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumina sufletelor noastre.
     Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
     Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Chilia Părintelui Arsenie Boca

     Chilia Părintelui Arsenie Boca a rămas ca o mărturie nestinsă a vieţuirii sale isihaste în Munţii Sâmbetei, spre mîngîierea tuturor celor care îi calcă pragul. Chilia se află în Munţii Făgăraş, pe Valea Sâmbetei, aproape de Cabana Sâmbata, la cota 1600, şi este un loc de pelerinaj pentru credincioşi. Chilia sa de pustnic este un loc aproape inaccesibil, săpat în jgheabul unor pereţi prăpăstioşi de stancă, pe care părintele sculptase chipul Maicii Domnului, transformînd sălbăticia munţilor în altar de rugăciune şi meditaţie. Părintele Arsenie Boca a intrat în obştea Mănăstirii Brâncoveanu în anul 1939, în luna iunie. La data de 3 mai 1940 este tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind numele de Arsenie. Doi ani mai tarziu, la 10 aprilie 1942, el este hirotonit preot. În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lîngă un povîrniş aproape vertical, terasează stînca. In interiorul masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. Izvorul Tămăduirii din anul 1948 a fost ultimul mare praznic sărbătorit la Mănăstirea Brâncoveanu pentru că atunci a fost arestat de Securitatea comunistă. Traseul spre chilia Părintelui pleacă din apropierea Mănăstirii Brâncoveanu pe un drum forestier, care este accesibil cu maşina pe o porţiune destul de lungă, in functie de anotimp. Drumul forestier merge însă pînă la cabana Valea Sâmbetei, iar de aici un indicator arată direcţia spre chilie, poteca fiind foarte anevoioasă, muntele ridicîndu-se parcă în picioare. Traseul poate fi parcurs în 2,5 ore.

Mănăstirile din Ţara Făgăraşului
 

     Localnicii din Ţara Făgăraşului s-au dovedit de-a lungul timpului oameni de bună credinţă, harnici şi cu încredere în Dumnezeu. Umpleau bisericile la sărbători, la momentele lor de bucurie sau de necaz. Au avut în Ţara Făgăraşului multe biserici, unele vechi, altele construite în timpuri mai noi. Lăcaşurile de cult le-au apărat, întodeauna, cu mult curaj. La anii 1700, făgărăşenii aveau pe lîngă bisericile construite în sate, un lanţ de mănăstiri amplasate în locurile cele mai ferite. Frumuseţile acestor amplasamente sfinte au fost însă distruse de împărăteasa Maria Tereza prin mîna generalului ei credincios, Bukow. Călugării au fost arşi în timpul acelei proigoane imperiale în încercarea Mariei tereza de a-i obliga pe făgărăşeni să treacă la catolicism. Au dispărut la acel an 37 de mănăstiri. După 250 de ani de la acele evenimente sîngeroase, făgărăşenii au refăcut lanţul de mănăstriri. Părintele Arsenie Boca a prevăzut locul în care a fost, în urmă cu două secole, un frumos lăcaş de cult pe Dealul Galaţiului. Acolo, în frumoasa poeniţă, despre care vorbea, în anii 1944, părintele Arsenie, s-a edificat o nouă mănăstire. Pornind de la Cârţişoara întîlnim: Mănăstirea Cârţişoara, Mănăstirea Breaza, Mănăstirea Bucium, Mănăstirea Berivoi, Mănăstirea Dejani, Mănăstirea Făget-Boholţ. La acestea se adaugă Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, bijuteria Ardealului Ortodox.

Mănăstirea Făget-Boholţ poartă amprenta părintelui Arsenia Boca
 

     Mănăstirea Făget-Boholţ a luat fiinţă în anul 1993. Atunci a fost sfiinţită piatra de temelie a bisericii al cărui hram este Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. A fost ultima mănăstire edificată în Ţara Făgăraşului din lanţul de locaşuri de cult ce exista la anul 1760, dar care a fost distrus de generalul Bukow din ordinul împărătesei Maria Teresa. Locul pe care urma să se edifice mănăstirea a fost ales folosindu-se de ceea ce a spus părintele Arsenie Boca atunci cînd se afla la Mănăstirea Brâncoveanu. Pe cînd părintele Arsenie Boca i-a făcut o vizită Rozaliei lui Chim din Boholţ, i-a spus femeii o previziune despre fosta mănăstire de pe Deal, dar şi că soţul ei care era în război de mai mulţi ani va veni acasă. ,,Dacă vrei să vină soţul tău din război, să-mi aduci la mănăstire trei pietre care sînt în deal. Le aduci cu boii“i-ar fi spus femeii părintele Arsenie. După ce a dus pietrele (n.r. se află şi acum la mănăstire acele pietre de dimensiuni foarte mari), a fost vizitată de părintele Arsenie, care a venit cu un căruţaş, cu carul şi caii. ,,La acel drum, părintele s-a oprit în deal. Era dimineaţă, l-a lăsat pe căruţaş să doarmă, iar caii să se odihnească. A plecat prin păduricea de pe Deal şi a revenit abia seara. Nu mă întrebi unde am stat, l-a întrebat părintele pe căruţaş. Am fost la fraţii mei de la mănăstire şi sînt mulţi de aceea am stat pînă seara. Să şti că aici se va deschide o altă mănăstire mare" şi-a amintit maica Pantelimoana care acum este călugăriţă la mănăstirea de pe Dealul Galaţiului. La o jumătate de veac de la acea întîmplare, pe Dealul Galaţiului s-a clădit o frumoasă mănăstire. Cele două măicuţe care s-au stabilit aici au reuşit să învingă sistemul, criza şi orice obstacol pentru a vedea un vis împlinit. ,,Am făcut ceea ce vedeţi doar pentru că Dumnezeu a vrut. Aşa trebuia să fie. Ne-au ajutat localnicii cu tot ce am avut nevoie" a mai spus maica Pantelimoana. De la Buna Vestire din 1993 cînd s-a sfinţit locul şi pînă în prezent, aici s-a conturat un colţ de rai. Noua biserică al cărei hram este ,,Naşterea Maicii Domnului, 8 septembrie, este în construcţie, la fel ca şi chiliile din jur. ,,Mănăstirea este ca o mireasă deasupra munţilor. Veghează de la Perşani pînă la Ucea asupra acestor locuri binecuvîntate de Dumnezeu. Este veghea mănăstirească, acea rugăciune pentru oameni. Trebuie să ştim că atunci cînd rugăciunea va înceta şi lumina, care esre Dumnezeu, va înceta" a mai spus măicuţa. Şantierul nu s-a încheiat încă la acest aşezămînt mănăstiresc. Aceleaşi măicuţe se ocupă ca lucrările de finisaj din interioare şi în exterior să fie finalizate şi să amenajeze curtea interioară a lăcaşului . ,,Sînt lucrări costisitoare, dar credincioşii se implică şi ne ajută. Cu răbdare vom reuşi să finalizăm tot ce ne-am propus" a adăugat maica Pantelimoana.

Mănăstirea de la Berivoi aminteşte de Sf. Andrei

     Mănăstirea Berivoi l-a adus în Ţara Făgăraşului pe Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat. În fiecare an aici este prăznuit apostolul românilor cînd mănăstirea îşi serbează hramul. În acest an sute de localnici au participat la ceremonialul de hram, lăcaşul fiind neîncăpător. Mănăstirea Berivoi este aşezată pe malul râului Berivoi, la poalele Munţilor Făgăraş, într-o minunată poiană înconjurată de codrii. Mănăstirea Sf. Apostol Andrei, întregeşte lanţul aşezămintelor monahale distruse din Ţara Făgăraşului la 1761 de generalul Bucow şi împărăteasa Maria Tereza în încercarea impunerii religiei catolice în Ardeal.
     Mănăstirea a fost reînfiinţată la iniţiativa părintelui Aurel Răduleţ, fost vicar administrativ şi fiu al satului Berivoi. A fost edificată pe acelaşi amplasament al vechii mănăstiri ce datează din 1761, an în care împreună cu încă 39 de mănăstiri din Ţara Făgăraşului şi alte 200 din tot Ardealul, este distrusă de armatele imperiale. Distrugerea ei a implicat şi uciderea unor călugări din obştea existentă atunci, condusă de stareţul Gervasie arhimandritul venit de la Muntele Athos. Istoricul Ştefan Mateş scrie în cartea sa ,,Mănăstiri distruse în Transilvania”, că o parte dintre călugări au fost arşi împreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bucium, iar o parte au fugit dincolo de munţi, în Ţara Românească. După 250 de ani de cînd locul rămăsese gol, în 1993 s-a pus piatra de temelie a bisericii cu hramul Sfântul Apostol Andrei, sfinţindu-se de catre Î.P.S. Serafim Joantă, la acea vreme fiind episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.
    Primul stareţ, ieromonahul Andrei Spanache ridică Paraclisul cu hramul Înalţarea Domnului şi câteva chilii. Paraclisul este sfinţit în 1995 de catre mitropolitul Antonie Plămădeală. Din 1997 conducerea mănăstirii a fost preluată de către stareţul Protosinghelul Iosif Toma, venit aici de la Mănăstirea Afteia, din judeţul Alba. Acesta coordonează lucrările, începînd cu 1998, pentru construcţia bisericii cu hramul Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, apostolul românilor. Şantierul a fost condus de cunoscutul meşter de biserici din Lisa, Gheorghe Haşu. Pictura interioară şi exterioară executate în tehnica fresco aparţine pictorului Oprea Florin Pioara, iar pictura catapetesmei şi a mobilierului din biserică aparţine rasoforei Procopia Huza, de la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea. Cheltuielile picturii au fost suportate de inginerul Cristinel Ioan-Balota. Biserica a fost sfinţită de P.S. Visarion Baltat, atunci episcop vicar al Arhiep. Sibiului, în 9 iunie 2005, de Înălţarea Domnului. Arhitectul lăcaşului de cult a fost Mărgărit Chelbea.

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

În ediţia tipărită

,,În Decembrie 1989 a fost lovitură de stat“

 

      Se împlinesc în curînd 28 de ani de la evenimentele sîngeroase din Decemrie 1989, cînd românii au ieşit în stradă pentru a-şi cîştiga libertatea în faţa unui regim dictatorial condus de Nicoale Ceauşescu. Dacă pînă la fuga soţilor Ceauşescu (22 Decembrie 1989), s-au înregisrat zeci de victime în rîndul populaţiei, după aceasta numărul morţilor a crescut, depăşind 1000. Faptul explică preluarea conducerii ţării de către perestrokişti printr-o lovitură de stat, adică acei conducători formaţi la Moscova lui Mihail Gorbaciov. Emoţia publică a românilor de a ieşi în stradă pentru a răsturna regimul Ceauşescu a fost valorificată la maxim de grupul ce se pregătea să preia conducerea încă din 1984. Evenimentele au fost pregătite la întîlnirea de la Malta a preşedinţilor SUA şi URSS, iar forma de acţiune a fost decisă ulterior, 4 decembrie 1989, la Moscova, unde au fost invitaţi preşedinţii ţărilor comuniste. În cei 28 de ani ce s-au scurs, românii nu cunosc adevărul despre acele evenimente, istoricii nu l-au spus răspicat, politicienii nici atît. În schimb, jurnaliştii au încercat să despice firul în patru în ziare sau în emisiuni televizate. Concluzia a fost una singură, lovitură de stat, una sîngeroasă care a dat mulţi morţi şi răniţi.

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 621 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

5.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 743
Număr afişări conţinut : 3956212

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare