Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Sfîrşitul regimului Ceauşescu
Sfîrşitul regimului Ceauşescu Email
Luni, 27 Iunie 2011 17:12

 

 

     Prins în capcana propriilor fantezii Ceauşescu refuza să recunoască noua realitate: căderea comunismului în Sud-Estul Europei. Noile schimbări din jurul României l-au luat pe nepregătite dar el a rămas ancorat undeva la sfîrşitul anilor '60 cînd s-a bucurat de o largă simpatie după ce a criticat public intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia.

Începutul sfîrşitului
 

     Pentru a-şi menţine poziţiile în aparatul de stat lingăii din jurul său îl dezinformau permanent astfel încît Ceauşescu nu era pus la curent cu pulsul societăţii civile. Nu ştia că este înjurat la orice colţ de stradă fără sfială, fără teamă şi nici de bancurile puse pe seama conducerii sale de-a lungul timpului. În momentul în care efectua o vizită de lucru într-un oraş toate magazinele erau umplute din abundenţă dar oamenii n-aveau voie să cumpere nimic. Trebuia ca el să vadă bunăstarea. Muncitorii, profesorii şi elevii erau scoşi cu forţa din fabrici şi instituţiile de învăţămînt şi încolonaţi să-l aplaude pe ,,marele cîrmaci“. Ceauşescu se baza pe iubirea poporului chiar şi atunci cînd i-a refuzat lui Gorbaciov propunerea liberalizării sociale şi politice în cadrul discuţiilor de la ultima întrevedere. Pentru el a fost un şoc cînd a dat piept cu realitatea crudă: românii îl urau în acel moment chiar dacă l-au regretat mai tîrziu din cauza nesfîrşitei tranziţii şi a clasei politice mizerabile care s-a pus în fruntea ţării după decembrie 1989. Pe fondul unei nemulţumiri populare, serviciile secrete ruse şi occidentale ajutate de omul agreat de Moscova,

au pregătit cu meticulozitate şi regizat aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 care n-a fost altceva decît o lovitură de stat. Chiar dacă Ceauşescu, abil şi cu o inteligenţă nativă, a intuit de mult planurile de eliminare a sa ţesute în umbra culiselor de la Moscova el a sperat că poate să le dejoace, lucru pe care l-a reuşit o bună perioadă de timp. Însă el a fost lipsit de viziune în ceea ce priveşte viitorul comunismului. Marin Ceauşescu, l-a prevenit: ,,Nu mai e scăpare, Nicule, că şi-au băgat coada şi ruşii, şi americanii!“ O retragere pe motiv de boală din funcţia de preşedinte al României, şi o ieşire temporară din viaţa publică, i-ar fi schimbat soarta şi poate că românii scîrbiţi de briganzii care s-au pus să prade ţara l-ar fi cerut înapoi.

Evenimentele de la Timişoara
 

     ,,Printre criticii stăruitori ai amestecului Partidului Comunist în treburile Bisericii Reformate Maghiare din Transilvania se număra şi Istvan Tokes, vicar episcopal al acestei biserici, şi fiul său Lazslo, un pastor, care fusese iniţial numit într-o parohie din oraşul transilvănean Dej. Lazslo fusese colaborator al publicaţiei clandestine în limba maghiară ,,Ellenpontok“ editată la Oradea în anii 1981-1982, iar printre articolele sale s-a numărat şi unul referitor la încălcarea drepturilor omului în România, ceea ce a dus la hărţuirea sa de către securitate. El şi cu prietenii săi au fost urmăriţi şi, în cele din urmă, din ordinul episcopului Nagy, Tokes a fost scos de la parohia sa din Dej şi numit în satul Sânpetru de Câmpie, la vreo 40 de kilometri depărtare de Cluj. Tokes a refuzat să se prezinte şi s-a dus în schimb la Cluj, unde a locuit în casa părintească, neavînd de lucru timp de doi ani. A folosit o parte din timp, lansîndu-se în 1985 într-o campanie de scrisori adresate conaţionalilor din Transilvania pentru a strînge date în legătură cu condiţiile de învăţămînt în limba maghiară. Situaţia sa grea a fost adusă la cunoştinţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatulu S.U.A. şi, drept urmare, episcopul Papp a primit în 1986 instrucţiuni din partea autorităţilor să-l numească pe Tokes capelan la Timişoara, un oraş cu o populaţie mixtă, română, maghiară şi germană. Pe măsură ce programul de sistematizare a satelor căpăta avînt, Tokes şi-a folosit predicile pentru a încuraja rezistenţa faţă de aceasta. A făcut apel la solidaritatea dintre maghiari şi români, care sufereau deopotrivă din cauza regimului şi nu a pledat în mod special pentru satele cu populaţie preponderent maghiară. În vara anului 1988, a vorbit cu reprezentanţii din toate cele 13 vicariate ale Bisericii Reformate apelînd la aceştia să organizeze rezistenţa faţă de propunerile de distrugere a satelor. La întrunirea propriului său vicariat, desfăşurată în luna septembrie, la Arad, a vorbit împreună cu alţi pastori maghiari în sprijinul unei declaraţii care să denunţe propgramul de sistematizare. Această declaraţie a fost trimisă episcopului Papp şi, în răstimp de 24 de ore, toţi semnatarii acesteia au fost vizitaţi de ofiţeri de securitate şi interogaţi în legătură cu adunarea. De dosarul lui Tokes s-a ocupat şeful Securităţii timişorene, colonelul Traian Sima, care a autorizat vizita unor anonimi în locuinţa parohială a lui Tokes, unde urmau să-i adreseze insulte şi ameninţări. Organizarea unei manifestări culturale cu sprijinul Bisericii catolice din Timişoara, la 31 octombrie, a fost urmată de ameninţări cu expulzarea proferate împotriva studenţilor care participaseră la acea adunare. Episcopul Papp i-a trimis lui Tokes o scrisoare prin care interzicea toate activităţile tineretului din dioceza Oradea, în care era inclusă şi Timişoara. De neclintit, Tokes a hotărît să organizeze altă festivitate în primăvara anului 1989, la Biserica Ortodoxă, avînd aprobarea mitropolitului acesteia. La 31 martie, la instigarea Departamentului Cultelor şi a Securităţii, episcopul Papp i-a ordonat lui Tokes să nu mai predice în Timişoara şi să se mute la Mineu, o parohie izolată din nordul Transilvaniei. Tokes a refuzat să se conformeze ordinului şi congregaţia sa şi-a exprimat sprijinul faţă de el. Episcopul a dispus procedura civilă pentru scoaterea lui Tokes din locuinţa parohială. Întrucît nu mai era considerat de către autorităţile locale drept cetăţean al oraşului, i s-a retras cartela de alimente şi i s-a tăiat curentul electric. Membrii parohiei i s-au alăturat şi i-au adus lui, soţiei sale şi copilului, alimente şi combustibil. Acţiunea lor contrasta cu aceea a colegilor lui pastori. Teama de a nu provoca supărarea episcopului Papp-70 la sută din cei 200 de pastori din dioceză nu fuseseră promovaţi şi depindeau direct Papp-la care se adăuga sentimentul că sfidarea lui Tokes era lipsită de sens, făcea ca autorii unei scrisori deschise, în care se apela la episcop să pună capăt hărţuirii lui Tokes, să nu găsească un singur pastor dispus să-şi adauge semnătura“ ( Denis Deletant, Istoria României )

 

Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!

 

Ajutor din Ungaria
 

     Presa ungară era însă alături de Tokes iar autorităţile de acolo s-au arătat disponibile să-i facă publică situaţia. Acesta se deosebea de disidenţii de origine română care nu aveau luptători pregătiţi în acest sens aşteptînd momentul favorabil să le preia cauza. Tokes rămînea un ghimpe în coasta regimului din România. Soţia lui Tokes declara după căderea lui Ceauşescu: ,,Publicitatea internaţională i-a ţinut deoparte. Dacă ar fi fost un simplu anonim l-ar fi ucis, mai devreme sau mai tîrziu“ La 24 iulie 1989 Lazslo Tokes acordă un interviu televiziunii maghiare în cadrul căruia afirma că planul de sistematizare urmăreşte să distrugă cultura maghiară din transilvania. La 6 august Tokes este reţinut de securitate, iar la 25 august episcopul Papp îl scoate din rîndul clerului.

Izbucnirea revoltei
 

     Autorităţile din Timişoara pregăteau scoaterea lui Tokes din apartamentul său după ce familia sa a fost supusă unor presiuni fizice şi morale. Evacuarea era fixată pentru data de 15 decembrie 1989 dar susţinătorii lui Tokes au făcut un cordon viu în jurul casei unde locuia pastorul. Deşi Tokes a ieşit pe fereastră şi i-a sfătuit pe protestatari să plece aceştia au rrefuzat. În jurul orei 19.00 mulţimea a umplut străzile din jurul bisericii, printre participanţi numărîndu-se numeroşi studenţi de la Politehnică români şi maghiari care şi-au dat mîna formînd un lanţ viu în jurul bisericii cîntînd imnuri. După circa o jumătate de oră s-au auzit primele acorduri ale imnului ,,Deşteaptă-te Române!“ Protestul maghiar se transformase astfel într-o revoltă a tuturor românilor. Imediat după imn au început să curgă şi lozincile: ,,Jos Ceauşescu“, ,,Jos regimul“. Mulţimea a început să se îndepărteze de biserică şi să treacă podul spre centrul oraşului şi sediul partidului. S-a aruncat cu pietre în geamuri înainte să apară întăririle Miliţiei care au reuşit să-i împingă pe demonstranţi înapoi spre biserica lui Tokes. Au fost folosite tunurile cu apă dar mulţimea furioasă le-a distrus şi le-a aruncat în rîul bega. Oamenii furioşi au început să vandalizeze magazinele, unii chiar au intrat într-o librărie şi au ars cărţile cu Ceauşescu. În dimineaţa de 17 decembrie securitatea reuşeşte să pună mîna pe Tokes care este dus la Mineu şi interogat. La 22 decembrie securiştii care trebuiau să-l însoţească pe Tokes la Zalău n-au mai apărut. Au venit în schimb nişte maşini de teren ale armatei şi li s-a dat ordin miliţienilor postaţi în faţa casei să plece. Tokes s-a prezentat la sediul Securităţii din Zalău unde i s-a spus că este liber să plece. Pe data de 22 decembrie acesta auzise la radio vestea fugii lui Ceauşescu.

Greşeli în lanţ
 

     La 20 decembrie Ceauşescu se întoarce dintr-o vizită oficială din Iran adresîndu-se într-un discurs televizat naţiunii judecînd total greşit starea de spirit a românilor. El n-a arătat compasiune faţă de victimele de la Timişoara calificînd demonstraţiile drept ,,opera fasciştilor“. O a doua greşeală a fost convocarea unui miting de sprijin pentru dimineaţa următoare. Cuvîntarea i-a fost întreruptă de strigătul: ,,Nu sîntem huligani“. Ceauşescu rămîne stupefiat. Cei aflaţi în apropierea lui Nica Leon, protestatarul care a spus ,,Nu sîntem huligani!“, au aruncat pancardele de teamă să nu fie identificaţi de securitate drept complici şi au luat-o la fugă. Ruperea braţelor de lemn ale pancardelor aduceau a focuri de arme provocînd panică în mulţime. Pentru cîteva minute transmisia a fost întreruptă. Ceauşescu a încercat să liniştească mulţimea promiţînd pensii şi salarii mărite dar această strategie n-a făcut decît să-i aţîţe şi mai mult pe oameni. După încheierea cuvîntării grupuri de tineri au rămas în centrul oraşului încurajaţi şi de vremea blîndă necaracteristică acelei perioade. Asupra lor s-a tras de unităţi ale armatei şi ale trupelor de securitate. În dimineaţa de 22 decembrie Ceauşescu mai convoacă un miting, o a treia greşeală care îi va fi fatală. În acelaşi timp el îi dă ordin lui Vasile Milea, ministrul Apărării, să folosească armata dacă lucrurile scăpau de sub control. În momentul în care Ceauşescu a apărut pentru scurt timp la fereastra balconului Comitetului Central pentru a se adresa mulţimii s-a aruncat cu pietre. Ceilalţi comandanţi superiori ai armatei au ordonat unităţilor din faţa Comitetului central să se retragă după ce au aflat despre moartea lui Milea. Mulţimea a luat clădirea cu asalt. Ceauşescu reuşeşte să fugă de pe acoperişul clădirii cu un elicopter însoţit de soţia sa, Manea Mănescu, Emil Bobu şi de două gărzi de corp. Elicopterul coboară la Snagov unde Ceauşescu avea o vilă unde aceştia şi-au luat o valiză cu îmbrăcăminte. Manea Mănescu şi Emil Bobu rămîn la sol în vreme ce cuplul prezidenţial împreună cu gărzile de corp decolează spre direcţia Piteşti. Elicopterul rămîne în scurt timp fără carburant, ceea ce îl face pe pilot să aterizeze pe şoseaua de la sud de oraşul Târgovişte.

Traseul urmat de Ceauşescu după fuga din Comitetul Central
 

     ,,Sălcuţa, judeţul Dâmboviţa, ora 13.09. Apariţia elicopterului în zonă a stîrnit curiozitatea sătenilor şi a muncitorilor de la fermele din apropiere. O parte dintre oamenii aflaţi în trafic au oprit şi ei să-l vadă pe şeful statului cum îşi încearcă norocul la ocazie. Cei mai mulţi şi-l amintesc pe fugar: nebărbierit, speriat, cu mîinile încleştate şi cu vocea tremurîndă. Se aflau pe drumul vechi Bucureşti-Piteşti, la numai cîteva minute înainte de oraşul Titu. Doi bătrînei la margine de drum. Ce era de făcut? Şi, mai ales, încotro s-o ia? Situaţia devenise disperată de cînd, cu cîteva minute înainte, televiziunea şi radioul asmuţeau populaţia împotriva ,,odiosului dictator“ şi a ,,sinistrei sale soţii“. Cele două tunuri mediatice, dirijate de Silviu Brucan, au declanşat marea operaţiune naţională ,,Să-i prindem pe Ceauşeşti!“ Abandonaţi la marginea drumului Bucureşti-Titu-Găeşti-Piteşti, Nicolae şi Elena Ceauşescu mai aveau de partea lor doar cele două gărzi de corp: maiorul Florian Raţ şi căpitanul Marian Rusu. Pilotul Vasile Maluţan a reconstituit primele momente de după aterizarea elicopterului lîngă Sălcuţa: ,,Raţ a fugit repede la şosea, să găsească o maşină. Rusu a stat, aşa, mai lîngă ei, să le asigure o oarecare gardă. Raţ a oprit nişte maşini. Primul a fost un Mercedes alb, care venea dinspre Titu. După aceea, s-a oprit o maşină roşie, care venea dinspre Bucureşti, cu trei bărbaţi şi o femeie cu căciulă de blană. Soţii Ceauşescu nu s-au urcat la ăia, deşi oamenii, după gesturi, îi pofteau. În acest timp, ceauşeştii stăteau la marginea şoselei, la adăpostul unui salcîm. Vasile Maluţan a mai stat în preajma lor cîteva minute. ,,Imediat după aterizare, ei s-au dat jos. La un moment dat, secundul Mihai Ştefan zice: ,,vedeţi că vă cheamă Ceauşescu la el“ ,,Ce mai vrea, mă? Gata, am terminat!“ ,,Nu, serios, insistă să mergeţi, face din mînă“ ,,M-am dat, m-am dus la el. Zice: Băi, tu chiar nu serveşti cauza?“ ,,Păi, care cauză? Nu ştiu dacă am avut o cauză comună“. La care a dat lehamite din mînă, zicînd: ,,Şi acum ce faci?“ ,,Păi, mă întorc la unitate. Ducem echipajul şi elicopterul la unitate, la Otopeni“ Mi-a întins mîna, am dat mîna cu el, i-am urat noroc. Madam Ceauşescu zice: ,,Şi cum ne laşi pe noi aşa?“ ,,Păi-zic-n-avem ce face. Ne ridicăm în aer şi ne fac ăştia ţăndări“ El mi-a mai zis atît: ,,Vezi, nu spui nimic unde sîntem şi ce facem!“ Apoi am plecat, am decolat şi am venit spre Otopeni. Am raportat că s-au urcat într-o maşină roşie“. Eroare! Ceauşeştii nu s-au urcat în acea maşină roşie, pe care o văzuse Maluţan, ci într-una care avea să vină din sens invers (dinspre Titu) şi care nu avea patru pasageri, ci unul singur: şoferul“ ( Grigore Cartianu, Sîrşitul Ceauşeştilor, Să mori împuşcat ca un animal sălbatic, Editura Adevărul Holding, Bucureşti 2010, p. 190) Prima maşină cu care Ceauşeştii au plecat a fost cea a doctorului Nicolae Decă, lucra la Spitalul Municipal din Găeşti care i-a mutat pe Ceauşeşti înainte cu 7 kilometri de Târgovişte într-o Dacie condusă de Petrişor Nicolae care lucra la deratizare. La Târgovişte, Ceauşeştii speră în ajutorul muncitorilor de la Combinatul de Oţeluri Speciale dar aceştia îi bombardează cu sticle, ţevi şi pietre spre marea lor stupoare. Ultima destinaţie a Ceauşeştilor a fost o staţiune de cercetări agricole unde au fost închişi într-o încăpere pînă a sosit Miliţia locală. Cuplul a fost dus în cele din urmă la Garnizoana din Târgovişte.

Diversiunile
 

     La Bucureşti au început să apară ,,inamicii invizibili“ iar populaţia a fost isterizată de radio şi televiziune cu privire la terorişti. S-au împărţit arme la întîmplare iar civilii confuzi s-au împuşcat între ei. Nu a fost prins nici măcar un terorist. S-a declanşat o nebunie şi o isterie generală identică cu ,,vînătoarea de vrăjitoare“ din Evul Mediu. Dacă un om era îmbrăcat mai altfel era imediat luat la pumni de mulţime şi predat armatei sau miliţienilor pe motiv că este terorist. Mitul teroriştilor a fost alimentat din plin de Televiziunea Română care a devenit instrumentul lui Ion Iliescu şi al acoliţilor săi în dorinţa de a pune mîna pe putere. De fapt Ion Iliescu şi acum vorbeşte cu nonşalanţă de ,,revoluţia“ română din decembrie 1989 şi nu mai recunoaşte că în faţa camerelor de luat vederi i-a chemat pe ruşi în ţară pentru ca situaţia să nu scape de sub control. Aceste afirmaţii le-a putut vedea şi auzi o ţară întreagă. De fapt Ion Iliescu nu dorea capitalism autentic ci un altfel de comunism ,,cu faţă umană“. Lucrurile s-au precipitat însă şi a trebuit să cedeze într-o oarecare măsură pentru instaurarea unei democraţii pluripartiste în România. Şi la Târgovişte au apărut ,,inamicii invizibili“ iar militarii trăgeau ca bezmeticii la auzul unei frunze căzute sau lătratul unui cîine. În ,,Jurnalul acţiunilor de luptă“ al comandantului unităţii din Târgovişte se consemnează: ,,La ora 22.40 s-a deschis focul cu armamentul de infanterie şi artilerie asupra unui elicopter, consumîndu-se 11 lovituri explozive, calibru 85 milimetri. Pe timpul acţiunii ţintei aeriene, inamicul a întrebuinţat un puternic bruiaj activ radiolocaţie“ dar nu apare în acest jurnal şi finalitatea acţiunii: a fost sau nu lovită ţinta? Un popor întreg urmărea cu sufletul la gură în direct prin intermediul Televiziunii Române o revoluţie care de fapt a fost fabricată în culise pînă în cele mai mici detalii. Teroriştii de pe macarale şi rafalele de pe blocuri erau la ordinea zilei. La centrul de comandă al unităţii din Târgovişte era o întreagă isterie ca şi în toată ţara.

Asasinaţi de Crăciun
 

     În noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 soţii Ceauşescu au fost mutaţi într-un transportor amfibiu blindat care era ascuns în dispozitivul de luptă al unităţii. Noaptea de Crăciun a fost ultima din viaţa lui Nicolae Ceauşescu. În locul colindătorilor cîntau mitralierele. În seara de 24 decembrie 1989 este luată decizia de lichidare a soţilor Ceauşescu. Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru impun această soluţie. Televiziunea controlată de Ion Iliescu a constituit cel mai eficace mijloc de a crea diversiunea teroristă, lucru ce a servit la justificarea înfiinţării ,,Tribunalului Militar Excepţional“. Cuvîntul ,,moarte tiranului“ era pe buzele tuturor. Decizia de asasinare a cuplului Ceauşescu a fost luată în sediul MApN. Discuţiile s-au purtat într-un W.C. din spatele biroului ministrului în timp ce apa era lăsată să curgă la chiuvetă. Acţiunea de eliminare a Ceauşeştilor îi este încredinţată unui grup condus de generalul Victor Atanasie Stănculescu. În dimineaţa de 25 decembrie este formată echipa care purta sarcina eliminării lui Ceauşescu şi a soţiei sale: trei reprezentanţi ai F.S.N., doi judecători, un cameraman, un ofiţer DIA şi doi aghiotanţi ai lui Stănculescu. Pe data de 24 decembrie Statele Unite s-au oferit să-i preia pe soţii Ceauşescu şi să le acorde azil politic dar oferta a fost refuzată de grupul condus de Ion Iliescu. Generalul Stănculescu i-a povestit istoricului Alex Stoenescu despre ordinul de lichidare a Ceauşeştilor: ,,Cei din grupul Iliescu mi-au spus că trebuie organizat un proces care să închidă epoca Ceauşeştilor definitiv. ,,Da, şi ce facem mai departe?“, zic eu. ,,Păi, uite, ia legătura cu Procuratura, cu Justiţia“ I-am întrebat: ,,Cum finalizăm judecata? Îl băgăm la puşcărie, îi punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el sau îl terminăm? Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. Brucan a şi spus: ,,Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului“ A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei...Brucan mi-a mai spus atunci: ,,Dacă ăsta rămîne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră“ (Alex Mihai Stoenescu, În sfîrşit, adevărul..., Editura RAO, 2009 ) Este foarte probabil ca execuţia lui Ceauşescu să fi fost dictată de la Moscova. În aprilie 2010 pe cînd se afla la Bucureşti Gorbaciov a negat cu tărie acest lucru.

Marea parodie judiciară
 

     Procesul Ceauşeştilor a fost cea mai mare parodie judiciară a secolului XX. ,,Agentul sovietic Nicolae Militaru, instalat de Ion Iliescu în fruntea Armatei Române, a sunat de cinci ori în cazarma de la Târgovişte. Nu mai avea răbdare: voia lichidarea rapidă a Ceauşeştilor“ (Sfîrşitul Ceauşeştilor, Grigore Cartianu, p. 375) Procesul soţilor Ceauşescu a decurs conform tiparelor staliniste. Din stenograma procesului se poate constata limbajul de lemn precum şi enormităţile acuzaţiilor: ,,...Pentru crimele săvîrşite de cei doi inculpaţi în numele poporului român-victimele nevinovate ale acestor doi tirani-, vă solicit, domnule preşedinte şi onorată instanţă, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvîrşirea următoarelor fapte penale: infracţiunea de genocid, prevăzută de articolul 357, alineatul 1, din Codul Penal, litera C; subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod Penal, pentru organizarea de acţiuni armate de natură să slăbească puterea de stat; infracîiunea de acte de diversiune, prevăzută de articolul 163 Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare în întregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod, a instalaţiilor industriale ori a altor bunuri, de natură să aducă în orice mod atingere securităţii statului, pentru infracţiunea de subminare a economiei naţionale, prevăzută de articolul 165 din Codul Penal, prin faptul că au folosit o organizaţie din cele prevăzute de articolul 145 Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acesteia, de natură să submineze economia naţională a poporului român“. Avocatul din oficiu a pledat nu în stil comunist, ci în cel mai bolşevic discurs care s-a auzit de după 1947 încoace: În ce priveşte fapte prevăzute de 162 şi anume aceea de subminare a puterii de stat, în probele care le-au fost culese şi ni s-au pus şi nouă la dispoziţie, nu pot face nici un fel de obiecţiune, socotind că aceştia, într-adevăr, se fac vinovaţi de săvîrşirea acestei fapte...“ şi aberaţiile continuă. Avocatul se face din apărător acuzator, ca şi în cazul proceselor politice care au avut loc după anul 1947.

Zidul morţii
 

     După ce a fost citită sentinţa de condamnare la moarte, soţii Ceauşescu au rămas şocaţi, la orice se aşteptau dar la asta nu. Generalul Stănculescu ia o poziţie marţială şi spune cu o voce solemnă: ,,Vă ordon, luaţi-i, legaţi-i şi la zid cu ei!“ Ultima dorinţă a lor a fost să moară împreună. Comandantul UM01417 Andrei Kemenici a declarat după douăzeci de ani: ,,Cel mai greu moment pe care l-am trăit în această perioadă l-a constituit clipa în care i-am văzut pe paraşutişti cum se chinuiesc să-i lege-n sfori pe soţii Ceauşescu. Elena cerea îndurare. Se împotrivea chiar. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus. A acceptat inclusiv această umilinţă. Însă plîngea. Îi şiroiau lacrimile pe obraz. Şi suspina. În acel moment, cînd l-am văzut suferind sincer şi profund, m-am retras, m-am ascuns de ochii şi de privirile lui. Mi-era ruşine, o imensă ruşine. Nicolae Ceauşescu nu s-a opus tratamentului ce i se pregătise. Nici un moment, nici măcar pe drumul spre zidul de execuţie. Plîngea doar...şi lacrimile alea ale lui mă sfîşiau, mă dureau cumplit“ (Viorel Domenico, Ceauşescu la Târgovişte, Ed. Ion Cristoiu, 1999-citat în cartea lui Grigore Cartianu ,,Sfîrşitul Ceauşeştilor). Ceauşescu a avut o moarte demnă. În drumul spre locul de execuţie lăcrima şi spunea: ,,Moarte trădătorilor! Trăiască Republica Socialistă România, liberă şi independentă! Moartea mă va răzbuna!“ Un soldat pe lîngă care a trecut Elena Ceauşescu i-a spus acesteia cu ranchiună: ,,Ai dat de dracu, Leano!“ la care ea îi răspunde plastic: ,,Fir-ar mă-ta a dracu!“ Cei opt paraşutişti de la Boteni aleşi pentru plutonul de execuţie au tras rafale de gloanţe în ei pecetluind blestemul unui popor care şi-a ucis conducătorul în ziua Naşterii Domnului. Cel mai tragic lucru este că românii manipulaţi s-au bucurat în marea lor majoritate. Nu ştiau însă că epoca lui Ceauşescu va deveni o amintire frumoasă pe lîngă ceea ce va urma pentru România. ,,Nu-i doriţi moartea lui Ceauşescu-spunea părintele Arsenie Boca-că cei care vor veni după el vor fi mult mai răi“

Sfîrşit de veac în Bucureşti
 

     ,,Pe 26 decembrie Ceauşeştii erau băgaţi în morga Spitalului Militar Central. Vecin de frigider le era o veche cunoştinţă: generalul Vasile Milea! Cei care s-au îngrijit de proces şi de execuţie erau acum ocupaţi. Se făcea guvernul. Pînă la urmă, responsabilitatea înmormîntării i-a revenit lui Gelu Voican Voiculescu. Acesta declara: Prinşi cu treburile de la guvern, am uitat de cadavre. Mi-am amintit şi i-am spus lui Petre Roman: Ce facem cu Ceauşeştii, că ăia sînt morţi undeva?“ Roman mi-a zis: ,,Rezolvă!“ Pe 30 dimineaţa l-am sunat pe Stănculescu. I-am spus că trebuie înmormîntaţi. Trebuiau acte. Am luat legătura cu un ofiţer al stării civile, Adrian Toma. El e jurist, îmi spune că e moarte violentă şi trebuia act constatator. A telefonat Stănculescu la Institutul Medico-Legal şi a aranjat. În ziua aia trebuiau îngropaţi. Stănculescu a dat un ordin, s-au obţinut gropi la Ghencea Civil. Am luat tron, am făcut cofraj şi am semnat actele de deces.....În sfîrşit scoatem la 30 decembrie, pe la orele 15.00 din Spitalul Militar. Pe la 16.30...îi băgăm în groapă. Stănculescu se ocupase de cruci, cu nume fictive şi sicrie...După ce i-am toaletat, le-am făcut şi patru fotografii...La cimitir ne aşteptau colonelul Baiu, pentru filmare, şi maiorul Mugurel Florescu. I-am băgat pe el în stînga şi pe ea în dreapta. S-a filmat totul, dar numai pentru noi, nu cu titlu de a da public. Să fie...şi au fost betonaţi“ (Gelu Voican Voiculescu-stenograma audierii la Comisia ,,Decembrie 1989“, 30 mai 1994. Într-o isterie generală, pe fondul unei manipulări crase din partea Televiziunii Române, a fost înmormîntată încă o epocă din istoria României. Românii beau şampanie şi se îmbrăţişau. Bucuria se va transforma nu după mult timp în agonie. Cei care se bucurau că au scăpat de Ceauşescu acum se lamentează la un pahar de vorbă: ,,Aveam siguranţă socială, servici şi mergeam în fiecare an la mare. Acum...“ ( Ştefan Botoran )

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 764 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

7.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3959678

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare