Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Carol al II-lea
Carol al II-lea Email
Marţi, 22 Martie 2011 17:58

 

 

     Carol al II-lea a fost cel mai controversat rege al României, al treilea din familia Hohenzzolern, actele sale politice şi din viaţa personală generând numeroase dispute în opinia publică şi pe scena politică. Unii îl consideră un rege puternic, sprijinitor al valorilor autentice, în toate domeniile vieţii sociale. Chiar el s-a definit ca ,,voievod al culturii“. Ca rege, Carol al II-lea a avut iniţiative deosebite, prin care s-a accelerat procesul de modernizare a României. A renunţat de trei ori la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei, timp în care relaţiile sale amoroase au devenit subiect de controversă publică. Carol a ştiut cu foarte mare abilitate să folosească lipsa de autoritate a Regenţei şi divergenţele dintre partidele politice pentru a reveni pe tronul României. Deşi în perioada domniei sale România a cunoscut cel mai mare avânt economic din perioada interbelică, aceasta s-a caracterizat prin permanentul conflict dintre rege şi clasa politică. Carol dorea ca instituţia monarhică să joace rolul principal în stat şi s-a lăsat influenţat în actele sale de camarila regală, încercând constant să discrediteze în ochii opiniei publice formaţiunile politice democratice.

 Cu inteligenţă a folosit momentul alegerilor din decembrie 1937 pentru a instaura în România un regim monarhic autoritar, de altfel, autoritarismul fiind o caracteristică a majoritatăţii statelor europene din această perioadă. Izolată pe plan diplomatic, România a trebuit să cedeze în faţa presiunilor şi să accepte pretenţiile teritoriale revizioniste din vara anului 1940. Dezordinea generală din ţară l-a determinat pe Carol să îl cheme la putere pe generalul Ion Antonescu, considerat singura persoană capabilă să conducă ţara în tot acest context intern şi internaţional. Noul prim-ministru a fost învestit cu puteri depline în stat, iar pe 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut prin călătorii în străinătate alături de Elena Lupescu şi în cele din urmă s-a stabilit la Estoril, în Portugalia, unde a decedat pe 3 aprilie 1953.

Bebeluşul regal
 

     Carol era fiul cel mare al regelui Ferdinand I şi al Mariei de Edinburgh, s-a născut la Sinaia, la Castelul Peleş, la 3/15 octombrie 1893, la nici 10 luni de la căsătoria Mariei cu Ferdinand. I se pune ,,bebeluşului regal“ totul la dispoziţie, guvernante, perceptori, profesori. Devenise un fel de comoară naţională, de care toată lumea era preocupată şi responsabilă. În primii ani de şcoală este pregătit de profesori precum Nicolae Iorga, sau Gheorghe Murgoci. Este absolvent al Şcolii militare din Bucureşti. După susţinerea bacalaureatului în anul 1912, este trimis să studieze la Academia Militară din Potsdam. A trecut prin toate gradele militare, de la sublocotenent (1908) la general în anul 1923. Odată cu urcarea pe tron a tatălui său (27 septembrie 1914), Carol devine principe moştenitor, iar două luni mai târziu, devine senator de drept în Reprezentanţa Naţională. A susţinut cultura, continuînd linia predecesorilor săi. A înfiinţat Fundaţia ,,Ferdinand I“ cu un patrimoniu de 200.000.000 lei şi a susţinut în continuare Academia prin Fondul cultural ,,Regele Carol II“. Înfiinţează apoi alte fundaţii culturale prin care a iniţiat numeroase ediţii critice, serii, colecţii ale autorilor clasici în tiraje de masă. Înfiinţează case de cultură, biblioteci, muzee, oferă premii şi burse, organizează educaţie sanitară, spectacole, teatre. Promovează în străinătate cultura românească. Continuă colecţia de timbre a tatălui său şi ajunge cel mai mare colecţionar de mărci poştale din România şi colecţia sa una dintre cele mai importante din lume.

Un tînăr inteligent şi frivol
 

     Era caracterizat ca un tînăr frivol, inconstant. Se spunea despre el că citeşte mult, dar fără nicio rînduială, de la romane poliţiste la exegeze de artă. cărţi de istorie şi de biologie. Este atras de limbile străine, învăţînd cu uşurinţă germana, engleza, italiana, franceza. Sportul era o plăcere a lui, mai ales tenis, skating şi schi. Pilota maşini, călărea, dar era şi un mare amator de table. Asculata cu păcere Brahms şi Mozart. Elena Perticari nota la 14 aprilie 1911: ,,E încăpăţînat, tiranic, îngîmfat. Îi place să fie lăudat. În toate jocurile vrea să cîştige numai el şi să primească laudele tuturor. Mama sa îi încurajează independenţa. Îi place să se ducă singur cu motocicleta, chiar prin Bucureşti“. Elena Sturza şi Olga Miclescu, două dintre domnişoarele vremii, îl caracterizau ca fiind ,,foarte independent, prost crescut, certăreţ“. Preluase de la mama sa, Maria, pe care o admira, inteligenţa, energia, dorul de aventură şi impulsurile sexuale. Educaţia sexuală a lui Carol i-a fost încredinţată lui Alexandru Davila care îi pune la dispoziţie apartamentul său, dar şi o fetişcană. După cum spunea Argetoianu, suferea de priapism, la fel ca şi unii dintre ţarii Romanov ai Rusiei, cu care se înrudea pe linie maternă. Obsesia aceasta i-a fost spulberată ulterior de Elena Lupescu.

 

 

 

 



Prima renunţare la coroană şi episodul Zizi Lambrino
 

     Prima renunţare la tron a principelui Carol a survenit în plină campanie de război. De altfel, îşi manifestase în dese rânduri scepticismul cu privire la viitorul instituţiei monarhice din România: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republicană, atunci de ce să fiu împiedicat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau” i-a spus Carol lui Alexandru Marghiloman după evenimentele din Rusia din martie 1917 care au dus la abdicarea ţarului. La 27 august 1918, principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific. Pe 31 august 1918, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. L-a înştiinţat pe tatăl său printr-o telegramă că renunţă la calitatea sa de moştenitor. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să renunţe la căsătorie. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia să i se dea timp „pentru a se coace la minte”. În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie“. Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde să rămînă izolat. În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern”. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29 octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, caz în care Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria la 8 ianuarie 1919. Regele a hotărât atunci amnistierea fiului. Carol şi Zizi continuau să trăiască însă împreună. La presiunile lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său, deoarecele trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni.

Căsătoria cu principesa Elena a Greciei
 

     La 1 august 1919, Carol a renunţat pentru a doua oară la calitatea sa de principe moştenitor. Atunci a anunţat în scris că se recunoaşte ca soţ al lui Zizi Lambrino şi tată pentru copilul ca urma să-l nască aceasta. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa. Aici a fost trimisă Marie Martini, o elevă de la azilul „Elena Doamna” cu care Carol avusese o relaţie înainte de căsătoria cu Zizi. Marie a născut şi un fiu cu numele de Silviu, care a fost recunoscut de principe. Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore Carol. A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în schimbul unei substanţiale pensii viagere. Carol a rămas în Elveţia unde a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10 martie 1921, la Atena, iar la 25 octombrie 1921 s-a născut principele Mihai. Regina Maria nota: ,,N-am asistat niciodată la ceva mai înspăimîntător. Copilul a fost scos, pur şi simplu, eu însămi i-am administrat Sittei cloroform şi i-am ajutat pe doctori, pe post de moaşă. După naştere, camera arăta ca un abator, iar principesa Elena şi-a revenit cu greu“. Căsătoria lui Carol cu principesa Elena a fost un eşec. Principesa era o fire pedantă, distantă, preţioasă, modestă care ţinea foarte mult la etichetă, în timp ce Carol simţea nevoia unei existenţe normale, comportare pe care soţia sa o considera ,,vulgară“. Prinţul Nicolae, fratele lui Carol, aprecia că Elena nu-şi iubea soţul, ci doar poziţia ce i-o asigura, onorurile şi puterea Tot el spunea ,,Cînd relaţiile sexuale, atît de importante, sînt deteriorate, nu mai există nimic de făcut“.

Carol n-a fost susţinut de părinţi
 

     Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în repetate rânduri opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Brătianu asupra tatălui său. S-a implicat în luarea unor decizii în armată. A elaborat un plan de înzestrae a armatei române cu avioane. Brăteanu a fost cel care a boicotat acest proiect. I s-a ivit prilejul să decidă la Palat în primăvara lui 1925, cînd Ferdinand s-a îmbolnăvit. Nicolae Iorga avea să scrie: ,,Carol a luat tonul de stăpîn, în palatul care era să fie al lui şi în care n-aveau ce să caute influenţe străine, şi faţă de miniştrii de care ar fi avut a se servi“. A fost blocat din nou de Brătianu care s-a prelevat de art. 81 din Constituţie, care da prerogativele regale Consiliului de Miniştri în cazul de vacanţă a tronului. Şi Barbu Ştirbey îl evita pe principe, dar i-a cerut să ,,nu mai calce“ pe la palat. Eşecul pe linia căsătoriei sale, dar şi la casa regală, a atras în viaţa lui Carol episodul Elena Lupescu.

Apare Elena Lupescu în viaţa lui Carol
 

     Dominat de această stare de spirit, în februarie 1925, prinţul Carol şi-a găsit ,,femeia vieţii lui“. Nota regele Carol al II-lea în jurnalul său, la 13 februarie 1940: ,,Se împlinesc 15 ani de la prima întîlnire, de departe, cu Duduia. Parcă ar fi fost azi. Îmi aduc aminte. A fost o zi frumoasă de primăvară, dar friguroasă. Am trecut la şosea cu maşina cea mică a mea, un Amilcar. Nu ne-am vorbit, dar ne-am priceput din ochi. Din această zi s-a schimbat tot cursul vieţii mele“. A doua zi, Elena era deja în patul principelui Carol. Pamfil Şeicaru aprecia că Elena Lupescu era femeia care ştia ,,să reîmprospăteze, pînă la epuizare, dorinţa partenerului“. Elena Lupescu a fost catalogată, de-a lungul timpului, în fel şi chip: cocotă, femeie de stradă, femeie fatală, vulpea roşcată, etc. N-a fost însă o femeie pasageră în viaţa lui Carol, a stat alături de el timp de 28 de ani, în exil (1925-1930), în ţară (1930-1940) şi din nou în exil (1940-1953). Dacă la început relaţia a fost întreţinută între cei doi de raporturile sexuale, mai tîrziu s-a evidenţiat şi o afinitate sufletească şi chiar intelectuală. Paul Quilan l-a considerat pe Carol al II-lea ,,regele playboy“, dar tot el a sesizat faptul că ,,sub faţada virilităţii sale princiare, Carol era cumplit de vulnerabil: un băiat slab, nehotărît, imatur, care avea nevoie să fie consolat, reconfortat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai mult, Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambiaţă familiară, printre lucruri simple care-i lipseau în căminul oficial“. Carol n-a ezitat să apară în public alături de Elena Lupescu. Aceasta era soţia unui căpitan de la Vânători de Munte pe nume Tempeanu, dar acesta a cerut divorţul în momentul când a aflat de legătura soţiei sale cu principele moştenitor. Argeotoianu şi Miron Cristea au caracterizat-o ca fiind „o femeie de moravuri uşoare”, iar principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie”. Pentru a-l mai despărţi măcar câtva timp de amanta sa, Ferdinand şi Maria au decis să-l trimită pe fiul lor la Londra, pentru a reprezenta Casa Regală din România la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii. Iniţial, principele a refuzat simulând un accident de cal şi împuşcându-se în picior, dar n-a reuşit să schimbe decizia luată. După ce a asistat la funeralii, Carol a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, iar de aici au plecat împreună la Milano. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. La 4 ianuarie 1926, parlamentul l-a proclamat succesor pe principele Mihai. Mihai avea doar patru ani. Regina Maria în jurnalul ei: ,,Fiul meu cel mare este un mort viu. El şi-a vîndut dreptul avut din naştere unei evreice cu părul roşu, care a fost amanta tuturor“. La 20 iulie 1927 moare regele Ferdinand. În seara acelei zile a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au depus jurământul. Prin intrarea în funcţiune a Regenţei, începea o nouă etapă în istoria monarhică a României.

Liberalii şi carliştii
 

     Treptat, s-au conturat două tabere politice cu vederi substanţial diferite privind instituţia Regenţei: PNL, care acţiona pentru menţinerea actelor de la 4 ianuarie, şi PNŢ, care recunoştea Regenţa ca pe un fapt împlinit, dar care o supunea unor critici virulente, ameninţând cu anularea acelor acte şi restaurarea pe tron a lui Carol II-lea. Carol şi-a manifestat pentru prima dată dorinţa de a reveni în ţară la 31 iulie în cotidianul parizian „Le matin”. „Această situaţie îmi dă dreptul să intervin personal...niciodată n-aş putea pregeta de a mă supune poporului meu şi de a răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine” Guvernul a interzis publicarea declaraţiei în presa românească şi a confiscat ziarele străine venite în România, în care era cuprinsă aceasta. Mai mult, la sugestia lui Brătianu, I. G. Duca a redactat un document care să precizeze exact modul în care oragnele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze în cazul în care Carol s-ar putea întoarce în ţară. Deja începea să se contureze un curent de opinie în favoarea fostului principe, susţinători ai acestuia, care erau denumiţi „carlişti”. Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Fruntaşul liberal a pus agenţii de informaţie în străinătate să urmească toate mişcările din jurul principelui. Astfel a reuşit să lovească în curentul carlist prin arestarea lui Mihail Manoilescu, însă tribunalul a decis achitarea acestuia. În dimineaţa de 24 noiembrie 1927 Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat din viaţă din cauza unei infecţii a amigdalelor. În aceeaşi zi, Regenţa l-a numit prim-ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, care în aceeaşi zi a fost ales şi noul preşedinte al liberalilor. Acesta s-a menţinut ferm pe linia apărării actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce PNŢ şi-a menţinut criticile virulente la adresa puterii.

Carol devine regele României
 

     Ţărăniştii au încercat, la 6 mai 1930, să răstoarne guvernul liberal organizînd o adunare populară la Alba Iulia. Tot atunci s-a încercat o revenire în ţară a lui Carol şi pe 10 mai să fie înscăunat rege. Încercarea a eşuat, iar Vintilă Brăteanu a cerut principesei Elena să ceară divorţul de Carol. Ideea a fost susţinută şi de regina mamă, care i-a sugerat lui Carol să se căsătorească imediat cu Elena Lupescu, încălcînd astfel Constituţia. Carol a sesizat complotul şi a refuzat divorţul. Dar la 21 iulie 1928, divorţul celor doi a fost pronunţat. Era perioada în care instituţia Regenţei a pierdut tot mai mult din imagine în faţa poporului şi a liderilor politici. Moare Gheorghe Buzdugan la 7 octombrie 1929, care a fost înlocuit, la sugestia lui Maniu, de Constantin Sărăţeanu. Miron Cristea îi relata lui Nicolae Iorga: „mizeria şi nedreptatea nu vor înceta decât odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul, singurul care va putea aduce naţiunea pe drumul cel bun”. La putere a venit, din noiembrie 1928, Iuliu Maniu, care-l susţinea pe Carol. La 6 iunie 1930, Carol revine inopinant în ţară. Ateriza, la ora 22:05. A fost surpriză pentru coloneii aerodromului Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni unde l-a primit principele Nicolae care l-a îmbrăţişat cu bucurie.
Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie. PNL a fost singurul care s-a opus. I.G.Duca aprecia: „ Prefer să mi se taie mâna decât s-o întind aventurierului”. Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18.00, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”. La 8 iunie Carol a devenit regele României.

Carol s-a ocupat de educaţia lui Mihai
 

     Carol s-a întîlnit apoi cu fiul său Mihai şi cu mama lui. Din relatările ulterioare ale lui Mihai reieşea că i se înoculase un puternic sentiment de ură împotriva tatălui său, pe care acesta l-a păstrat toată viaţa. Cu toate acestea, Elena şi Mihai au fost beneficiarii unei situaţii materiale, morale şi politice datorate lui Carol. Prin Legea din 18 iunie 1930, principesa Elena obţinea o ,,donaţie“ anuală de 7 milioane de lei din partea statului român, salariul mediu pe lună era atunci de 2.500 lei. După doi ani, Principesa Elena pleca din ţară la vila Sparta din Florenţa, cu 7,2 milioane de lei prima anuală şi o primă de instalare de 30 de milioane de lei. La cumpărarea vilei, guvernul român a plătit 28 milioane de lei din valoarea totală de 30 milioane. Toate acestea se petreceu într-o situaţie de criză economică. Ministrul de finanţe, C. Argetoianu, a păstrat o totală discreţie faţă de aceste cheltuieli ale Casei regale. ,,Principesa, ca şi întreaga sa familie grecească, s-au arătat şi cu acest prilej de o implacabilă aviditate bănească. Iar ea n-a vrut să ştie nimic: banii sau viaţa! M-am trudit şi i-am găsit“ nota Argetoianu. Şi regele Mihai, detronat, a beneficiat de pe urma lui Carol. La 8 iunie 1930, a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, iar prin lege avea la dispoziţia suma de 7 milioane de lei pe an. Educaţia lui a căzut în sarcina regelui Carol, mama lui avînd dreptul să-l ia timp de două luni pe an în străinătate. Miahi a fost răsfăţat de ambii părinţi, Carol l-a iniţiat în filatelie, fotografie, i-a cumpărat ultimele mărci de automobile, îl lua la vînătoare, a constituit o clasă de liceu la Palatul Regal în care Mihai să înveţe.

Camarila regală
 

     În aceeaşi zi, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat. Maniu urmărea de fapt să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia, care deţinea majoritatea în Parlament, nu se putea forma nici un guvern. A acceptat a doua propunere, astfel, la 13 iunie 1930, a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea. Singura formaţiune politică ostilă restauraţiei a rămas Partidul Naţional Liberal. Incă din prima lună de la urcarea pe tron, Carol a înlocuit cea mai mare parte a personalului din vremea tatălui său cu oameni din cercul său de apropiaţi. Pentru a limita influenţa politică a mamei sale, Carol i-a interzis să mai desfăşoare acţiuni publice şi să aibă discuţii cu oameni politici. În aceste condiţiii, regina Maria a preferat să se stabilească la castelul din Balcic. Totodată, regele a interzis accesul lui Barbu Ştirbey în preajma palatului. În ziua de 12 august, Elena Lupescu a sosit în România însoţită de ministrul Mihail Manoilescu. În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache, care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică. Pe la sfârşitul anului 1930, cu sprijinul camarilei regale s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor. Acest lucru a devenit posibil odată cu criza politică din primăvara anului 1931. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931. Constantin Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. Pe 31 mai 1932, Nicoale Iorga a pus capăt tristei sale experienţe şi a depus mandatul guvernului. Din acest moment, regele a chemat din nou la putere pe naţional-ţărănişti.

Ruptura dintre Carol şi Maniu
 

     Preşedinte al Consiliului de miniştri a fost numit Alexandru Vaida-Voevod, însă, după unele neînţelgeri cu Nicolae Titulescu, şi-a depus mandatul la 17 octombrie. Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului. În acestă perioadă, Carol a trebuit să rezolve unele probleme personale care ţineau de Casa Regală. Plecarea Elenei în străinătate, căsătoria lui Nicolae cu Ioana Dolete. Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1933 cînd a demisionat. Astfel camarila regală a reuşit să răstoarne guvernul legal al ţării şi să întrerupă relaţiile dintre Maniu şi Carol al II-lea pentru mai bine de cinci ani de zile. La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda, caz în care Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”.
Carol a desfăşurat o luptă energică împotriva adversarilor săi prin camarila regală care-şi crease o reţea proprie de informatori care avea misiunea de a-i supraveghea, printre alţii, pe Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu şi alţii. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a creat un serviciu special de interceptare a convorbirilor telefonice, trimiţând periodic rapoarte informative Elenei Lupescu.

Campania de dezbinare a partidelor politice
 

     De la venirea sa în ţară, Carol şi-a atras de partea sa lideri politici: pe liderul tinerilor liberali, Gheorghe Brătianu, exclus din partid, pe profesorul Constantin C. Giurescu, aripa tinerilor liberali conduşi de Gheorghe Tătărescu, pe Dinu Brătianu pe care l-a numit prim ministru după ce a fost ales preşedinte al PNL. De la Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu, a ajutat la desprinderea grupării Octavian Goga. Din Partidului Naţional Ţărănesc, regele a reuşit să îşi atragă persoane fidele precum Armand Călinescu care a constituit o grupare „centristă” în PNŢ ce era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu. Dacă la început Mişcarea Legionară s-a bucurat de sprijinul politic, moral şi material al regelui, începând cu mijlocul anilor '30 legionarii şi-au manifestat dorinţa să iasă de sub tutela regelui. Înverşunarea pînă la suprimarea fizică a fost susţinută şi de Elena Lupescu şi Gabriel Marinescu. Discreditarea clasei politice a făcut ca la alegerile din decembrie 1937 niciun partid să nu întrunească peste 40% din voturile electoratului. Aşadar, Carol al II-lea a numit guvernul condus de Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi şi ca ministru de interne pe Armand Călinescu, în funcţia de ministru de Interne.

Asasinatele
 

     Carol îl demite pe Goga la 10 februarie 1938 şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea, suspendă constituţia din 1923, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea. Pe 30 martie 1938 prin decret-lege dizolvă partidele politice şi numeşte el membrii în Consiliul de Coroană instaurînd un veritabil regim personal autoritar: Înfiinţează la 16 decembrie 1938 Frontul Renaşterii Naţionale ca „unică organizaţie politică în stat”, iar în 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”. În anii de coroană, Carol a comandat o serie de asasinate. În decembrie 1933, primul ministru I.G. Duca este chemat la Sinaia la o întîlnire cu regele şi este asasinat pe peronul gării de nicadori. Ceea ce în epocă a părut ca o răzbunare politică a legionarilor, cercetările ulterioare au arătat o enormă conspiraţie coordonată de regele Carol al II-lea. Procesul asasinilor s-a încheiat la 5 aprilie 1934 prin achitarea principalilor fruntaşi legionari.
     Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu cu Nicolae Iorga a intrat în atenţia regelui pentru că Garda de Fier devenise incomodă pentru rege. Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment, a întocmit rechizitoriul. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte. Întors în ţară, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi 13 lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Legionarii s-au răzbunat pe Armand Călinescu, iar pe 21 septembrie 1939, în timp ce se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost răpus de douăzeci de gloanţe. Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol. Asasinii au fost capturaţi şi executaţi în stradă, odată cu ei alţi 300 de legionari din ţară. Carol l-a numit prim ministru pe generalul Gheorghe Argeşeanu şi ministru de Interne pe generalul Gabriel Marinescu, membru al camarilei regale. În primăvara lui 1939, Carol eliberează toţi legionarii din închisori caz în care Mişcarea colaborează cu regimul carlist.

Situaţia internaţională
 

     Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la Munchen din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu. În toamna anului 1938, Carol al II-lea a făcut mai multe vizite la Londra şi Paris, iar pe 24 noiembrie a avut întrevedere şi cu Adolf Hitler. Acesta a încercat să îl intimideze pe regele României, adresându-i-se în termeni ultimativi. Fuhrerul cerea ca ţara noastră să se retragă din Societatea Naţiunilor, să încheie un tratat de alianţă cu Germania şi să-şi reorienteze politica externă spre puterile Axei, iar Garda de Fier să fie adusă la putere. Carol nu a acceptat aceste cerinţe. Evenimentele de la începutul anului 1939 prevesteau izbucnirea iminentă a unui conflict. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică. Câteva zile mai târziu, pe 1 septembrie, Germania invadează Polonia, iar Franţa şi Maria Britanie, onorându-şi obligaţiile faţă de aliatul său, au declarat război Reich-ului. Astfel s-a declanşat Al Doilea Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict”. Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice. Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe 4 iulie cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul. Deşi, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au propus regelui formarea unui guvern de uniune naţională, şeful statului l-a desemnat în funcţia de prim-ministru pe Ion Gigurtu, iar printre membrii cabinetului au fost numiţi şi câţiva fruntaşi legionari. În prima săptămână de la formarea guvernului Gigurtu, legionarii au demisionat în bloc cerând regelui să le încredinţeze întreaga putere. De asemenea, Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei pe seama României. Tratativele româno-bulgare desfăşurate la Craiova între 19 şi 21 august s-au soldat cu eşec pentru ţara noastră, astfel că linia teritorială dintre cele două state a fost stabilită pe linia existentă în 1912. La Turnu Severin, între 16 şi 24 august s-au desfăşurat negocierile cu Ungaria. Acestea au fost foarte dure, astfel că nu s-a putut ajunge la o înţelegere. Germania era hotărâtă să-şi asigure posibilitatea stăpânirii resurselor petroliere româneşti şi a produselor agroalimentare, astfel că a decis să recurgă la metoda dictatului direct pentru a rezolva divergenţa româno-maghiară. În ziua de 29 august, la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţilor români şi celor maghiari că discuţiile erau inutile, deoarece nu se va putea ajunge la un acord. România a fot nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj.

Abdicarea regelui Carol al II-lea
 

     În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Generalul se bucura de autoritate în cadrul armatei, avea încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu manifestau o opoziţie vehementă faţă de persoana acestuia. Pe 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline, lucru ce se întîmplă pe 5 septembrie. Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal. Dimineaţa, 6 septembrie, regele a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”. Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. A depus jurămîntul de credinţă devenind regele României.

Reînhumat la Curtea de Argeş
 

     În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, Carol a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu, cu un tren special alcătuit din 12 vagoane, încărcate cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. Un grup de legionari au tras focuri de armă asupra trenului regal dar nu au reuşit să-l oprească. După mai multe călătorii prin America Latină şi o scurtă şedere în Elveţia, Carol şi Elena Lupescu s-au stabilit la Estoril în Portugalia. La 7 iulie 1947 cei doi s-au căsătorit. Deşi, Carol a vrut să-şi mai revadă fiul, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată. Carol a murit pe 3 aprilie 1953 în urma unui infarct, la vârsta de 60 de ani. A fost înmormântat în cimitirul regal al mănăstirii San Vincente din Lisabona, însă la funeralii nu a mai participat nimeni din familia regală a României. Deoarece Carol nu şi-a scris testamentul, a urmat un lung proces între Elena Lupescu şi Mircea Lambrio, fiul lui Carol cu Zizi, iar în februarie 1957 Tribunalul Suprem al Portugaliei l-a declarat pe Mircea Grigore Lambrino fiul legitim a lui Carol, obţinând astfel drept de moştenitor. Elena Lupescu a mai trăit încă 24 de ani, decedând la 7 iulie 1977, la vârsta de 81 de ani. În 2003, rămăşiţele lui Carol al II-lea au fost reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeş unde se află şi rămăşiţele părinţilor săi, însă regele Mihai nu a participat la ceremonie deşi se afla în ţară. Sarcofagul Elenei Lupescu a fost îngropat în cimitirul mănăstirii Curtea de Argeş. (Lucia Baki)

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

În ediţia tipărită

,,În Decembrie 1989 a fost lovitură de stat“

 

      Se împlinesc în curînd 28 de ani de la evenimentele sîngeroase din Decemrie 1989, cînd românii au ieşit în stradă pentru a-şi cîştiga libertatea în faţa unui regim dictatorial condus de Nicoale Ceauşescu. Dacă pînă la fuga soţilor Ceauşescu (22 Decembrie 1989), s-au înregisrat zeci de victime în rîndul populaţiei, după aceasta numărul morţilor a crescut, depăşind 1000. Faptul explică preluarea conducerii ţării de către perestrokişti printr-o lovitură de stat, adică acei conducători formaţi la Moscova lui Mihail Gorbaciov. Emoţia publică a românilor de a ieşi în stradă pentru a răsturna regimul Ceauşescu a fost valorificată la maxim de grupul ce se pregătea să preia conducerea încă din 1984. Evenimentele au fost pregătite la întîlnirea de la Malta a preşedinţilor SUA şi URSS, iar forma de acţiune a fost decisă ulterior, 4 decembrie 1989, la Moscova, unde au fost invitaţi preşedinţii ţărilor comuniste. În cei 28 de ani ce s-au scurs, românii nu cunosc adevărul despre acele evenimente, istoricii nu l-au spus răspicat, politicienii nici atît. În schimb, jurnaliştii au încercat să despice firul în patru în ziare sau în emisiuni televizate. Concluzia a fost una singură, lovitură de stat, una sîngeroasă care a dat mulţi morţi şi răniţi.

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 621 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

4.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 743
Număr afişări conţinut : 3956232

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare