Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Război teritorial cîştigat la ,,masa verde"
Război teritorial cîştigat la ,,masa verde" Email
Marţi, 22 Februarie 2011 13:24

 

 

     Deşi din punct de vederea militar România nu a excelat în Primul Război Mondial, graţie unui joc diplomatic abil şi a sprijinului extrem de puternic din partea Statelor Unite, Angliei, Franţei şi Italiei, ea a reuşit să recapete teritorii importante prin Tratatul de la Trianon. Aceeaşi diplomaţie abilă a făcut ca ulterior, timp de 10 ani, România să cîştige litigiile cu Ungaria, care a privit Trianonul ca un act de ,,disecţie şi amputare a imperiului Austro Ungar". Tensiunile au persistat şi se simt chiar şi astăzi.



Acord inspirat cu Italia
 

     Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, care pînă în 1914 erau membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state. ,,Un acord între Italia şi România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotti, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinînd că acesta corespundea ,,integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român". Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare ,,asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscîndu-i-se drepturile asupra Transilvaniei. Ulterior România şi Italia s-au găsit la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele state s-au declarat ,,nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decît un prilej de apropiere între cele două ţări, care tocmai îşi desăvîrşiseră unitatea lor teritorială.

 

 

Sfîrşitul războiului
 

     Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat, la data de 29 septembrie 1918. La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începînd cu ora 3.00, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcînd sfîrşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai tîrziu (11 noiembrie), la Compie`gne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul. La ora 11.00, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
     Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni pînă la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman (la Se`vres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919, iar în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

 

 

Războiul specialiştilor a hotărît soarta naţiunilor
 

     La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin revolta lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii ardelene", prin revoluţia de la 1848 şi Miscarea "memorandisă". În data de 1 Decembrie 1918, cînd, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritorilor româneşti din partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate. Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române. Ea se remarca însă şi prin rolul important pe care l-au jucat expertii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari" (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia). Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.

 

 

Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei
 

     În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Din comisie măi faceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală. ,,Românii - se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii". În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.

Britanicii şi francezii, mai documentaţi ca românii
 

     În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenţi cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar Departamentul se baza şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii. Acest grup, încă din 1916, cînd guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o altă lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor. Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d'Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României. Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii.

Ungurii s-au prezentat cu un ,,tezaur unic al ştiinţei"
 

     Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut în componenţa sa valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lăpedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile şi aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mîinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin argumentaţie modernă, sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine. În ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de contele A. Apponyi s-a prezentat la Paris însoţit de 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale inteligenţei ungare. Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreună cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara cîţiva ani mai tîrziu: ,,Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încît cercetarea lui nu poate provoca decît admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii". Şi delegaţia ungară se mîndrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în faţa Conferinţei de la Paris: ,,Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului". Într-adevăr şi astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfîntului Ştefan, întrebuinţează acelaşi ,,tezaur" de argumente în pledoarii revizioniste.

Românii au cucerit şi faptic Transilvania
 

     La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-militar. Chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era la Răsarit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştintă de el şi şi-a exprimat punctul de vedere. Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă şi realizarea în fapt unirea Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubă monarhie. În aprilie 1919, cînd trupele române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare. La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armisţitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Întrucît dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reacţia armatei române a fost promptă şi contraofensiva victorioasă a dus armata română la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la Budapesta şi ocuparea capitalei ungare. Cînd, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie. Nicolae Titulescu declara: ,,Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decît aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curînd ideea unei completări decît ideea unei amputări". Şi Nicolae Iorga a fost cumpătat: ,,Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atîtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrîngerii. (...) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă sîntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire".

Război diplomatic intens
 

     După Trianon au urmat aproape 10 ani de tensiuni diplomatice între România şi Ungaria. Un adevărat erou al acestui ,,război" s-a dovedit a fi pentru partea română diplomatul Nicolae Titulescu. Una din primele problemele cu care Titulescu s-a confruntat după Trianon a fost aşa-numitul proces al optanţilor, fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară. Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezinta după primul război mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrîngă din drepturile marilor proprietari era mai mult decît necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României şi prin care era recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care maghiarii le posedau în România. În acest context va izbucni procesul optanţilor unguri şi marea dispută diplomatică legată de acesta, în condiţiile în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale abseinteiştilor, ale celor care după 1918 părăsiseră România, indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii fiind despăgubiţi.

Ungurii au încercat o revizuire teritorială prin optanţi
 

     Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvînt al celor expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania. Într-o primă fază, guvernul maghiar, se plânge SUA în speţa ambasadei americane din Budapesta, dorind să creeze un curent anti-românesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive agrare româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris, scrisoare pe care Conferinţa a remis-o Societăţii Naţiunilor în 24 iunie 1921. După intrarea în vigoare a legii agrare în 1921, guvernul maghiar intervine pe lîngă cel român pentru a-i cere să reglementeze problema în favoarea cetăţenilor maghiari, iar apoi nesatisfăcîndu-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest Conferinţei ambasadorilor care îşi declinau competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii Naţiunilor, întrucît era vorba de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi face la 15 martie 1923 adresînd Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor maghiari, expropriere considerată ca fiind o încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale Tratatului minorităţilor. De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată gîndi: ,,viaţa e mai bună dacă eşti ungur decît dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, cînd Ungaria a fost înfrîntă, ea tot mai comandă .”

Reforma agrară, mărul discordiei
 

     Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul României, demonstrează în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o necesitate impusă de frămîntările ţărăneşti din 1907, ce fusese admisă în 1913, că prin aplicarea reformei agrare nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucît nu se putuse crea prin acest tratat o situaţie specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor români, întrucît exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire se bucuraseră atît ţăranii români, cît şi ţăranii maghiari. De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nicio contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucît prin legea de reforma agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere, astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de competenţa exclusivă a fiecărui stat. Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nicio tendinţă spre reconciliere, juristul japonez recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă Nicolae Titulescu apară încă odată interesele României, respingînd propunerea, întrucît considera că soarta unei reforme agrare de o importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare. Datorită refuzului lui Titulescu, Consiliul Ligii îndeamnă cele două ţări la negocieri directe, care vor avea loc la Bruxelles, pe 27 mai 1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele Emeric de Csaki şi Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu. Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai 1923, rămînînd de stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei în contul exproprierii. Dar ministrul de externe ungur dezavuează acordul pretextînd excesul de putere şi viciul de consimţămînt şi astfel, reprezentantul Ungariei la Geneva, contele Albert Apponyi, repune chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, dar la intervenţia promptă a lui Nicolae Titulescu, Consiliul recunoaşte valabilitatea acordului.

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare
 

     În această situaţie, optanţii unguri depun numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar din Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negînd competenţa Tribunalului în judecarea litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase niciun tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu poate lua nicio decizie, cum România îi contesta autoritatea. Dar în 1927, Tribunalul se declară competent în a judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia poziţie, retrăgîndu-şi arbitrul propus, fapt ce a pus instanţa în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucîndu-se litigiul, de către guvernul maghiar, în atenţia Consiliului Societăţii Naţiunilor. Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis prin hotărîrea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat care privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual Tribunalului. Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei, dar guvernul român îi contestă autoritatea. Cu toate acestea în 1928, mai sînt încercări pentru rezolvarea crizei, se încearcă introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile propuse.

A legat optanţii de compensaţiile de război
 

     Geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu se remarcă din nou în februarie şi apoi în martie 1928, cînd propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei: Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite lor în contul terenului expropriat. Deşi iniţial a fost de acord, ulterior Ungaria respinge această soluţie, pretextînd că drepturile optanţilor se ridica la 300 de milioane coroane-aur, pe cînd Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur. Tot în 1928 Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea internaţională, a trebuit într-un final să le accepte. Aceste negocieri au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929, meritînd amintite momentele 15 decembrie 1928, Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, San Remo şi martie, Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungîndu-se la nimic concret. Acestă problemă a optanţilor e reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, ce a avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să readucă problema în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a dus la eşecul conferinţei la sfîrşitul lui august 1929. Dar deja de la 6 august 1929 se deschisese conferinţa Comisiei Reparaţiilor, la Haga, iar reprezentanţii români au legat tot mai strîns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor. Mai mult, între 16 septembrie şi 5 decembrie 1929 are loc Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu nu lasă să-i scape ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile de război maghiare.

Titulescu a rezolvat criza aducînd şi profit
 

     Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societăţii Naţiunilor problema este soluţionată prin Convenţia din 20 ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi occidentale, iar prin Convenţia de la Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă acordului. Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond agrar pentru plata optanţilor unguri (Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia la dispoziţia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franta, Italia, Belgia, Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale anuităţilor datorate de Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate pînă atunci în procesul optanţilor unguri, fiind scoase din cauză. Astfel se încheia, datorită geniului diplomatic al lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar România nu numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a cîştigat anumite sume de pe urma hotărîrilor luate cu ocazia creării Fondului A. Merită remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar asumarea riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-a reprezentat altceva decît o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a recunoscut. ( Alin Bujor)

Dezmembrarea unui Imperiu

     Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi Austria, Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles la 28 iunie 1919), cu Austria (la Saint Germain en Laye la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly la 27 noiembrie 1919), şi cu Turcia (la Se`vres, semnat la 4 iunie 1920 şi repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatul este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial). Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sînt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria). În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei. Partea a treia (articolele 36-78) intitulată ,,Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale. Partea a patra (articolele 79-101), intitulată ,,Interesele Ungariei în afara Europei" conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Consfinţirea infrîngerii de la Mohacs
 

     Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei. Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa. Pe de o parte Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. În ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohács şi divizarea teritorilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei alcătuită din etnici ne-maghiari. Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populaţiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren unde majoritatea teritorilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi Regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor.

Rezoluţie reeditată după al Doilea Război Mondial
 

     Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deşi slovacii şi croaţii au urmărit să obţină independenţa aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naţionale, ideal realizat abia după 1990. Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 729 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

10.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3962270

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare