Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Pe marginea prăpastiei (II)
Pe marginea prăpastiei (II) Email
Marţi, 15 Februarie 2011 12:48

 

 

  Marile greşeli tactice ale Armatei Române    Influenţa politică a dus la dezastru    Istoria se repetă

     Una dintre lecţile pe care România a eşuat să o înveţe este că interferenţa dintre conducătorul statului şi diferitele instituţii specializate are adeseori consecinţe dezastruoase. Şi pentru că istoria care nu se învaţă se repetă, în momentul de faţă avem un conducător care se mîndreşte cu titulatura de ,,preşedinte jucător", succedîndu-i astfel pe înaintaşii săi celebrii ca Nicolae Ceauşescu, Ioan Antonescu sau regele Ferdinand.

 Cel mai mare dezastru tactico-militar al primului război mondial a survenit, aşa cum în mod previzibil se poate întîmpla şi astăzi, în urma unor interferenţe majore între politic, armată şi goana după faimă. Modificarea planului iniţial de campanie al armatei române, la începutul lunii septembrie 1916, la doar două săptămîni după intrarea României în cea dintâi conflagraţie mondială a survenit după ce politicul şi-a depăşit atribuţiile de a da numai directive de principiu şi a nu se implica în actul de comandă militar. ,,Monitorul de Făgăraş" va trece în revistă în acest număr două momente ale războiului, care arată cît de mult şi în ce fel a pierdut România din cauza unor decizii sau a lipsei lor.

Strategie populistă
 

     La capătul a doi ani de neutralitate, România avînd ca scop eliberarea Transilvaniei de sub stăpînirea Austro-Ungariei, a trecut de partea Antantei şi în data de 14 august 1916 s-a declansat Ofensiva strategică de eliberare la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Orientali. Concepţia de stat-major avea la baza Ipoteza ,,B" 3, cunoscută şi sub numele de Ipoteza ,,Z". Aceasta prevedea purtarea unui război pe două fronturi, respectiv pe frontul de Nord şi Nord-Vest contra Puterilor Centrale reprezentate de unguri şi germani iar pe frontul de Sud împotriva Bulgariei, care beneficia şi de ajutor din partea germanilor. Pentru atingerea obiectivului principal, respectiv eliberarea teritorilor locuite de românii din Austro-Ungaria, 65% din forţele militare (Armatele I, II şi armata de Nord), urmau să treacă la ofensiva în Transilvania şi Banat. Planul prevedea ca ulterior, în cooperare directă cu trupele ruse din Galiţia şi Bucovina să se înainteze pe direcţia generală Budapesta. Armata a III-a (25% din forţelor române), care asigura libertatea de acţiune a forţelor principale, trebuia să respingă eventualele atacuri bulgare şi să acopere debarcarea şi concentrarea forţelor ruse la linia Cernavoda-Medgidia, apoi din a 10-a zi de mobilizare să treacă la ofensivă, cu obiectiv limitat. Acesta era atingerea aliniamentului Rusciuk - Sumla - Varna. Rezerva strategică o forma Corpul IV de Armată (51.165 militari), concentrată la nord de Bucureşti.

 

 

Făgăraşul a fost eliberat rapid
 

     Ofensiva eliberatoare din Transilvania a debutat într-o oarecare masură prin surprindere deoarece aproape 50% din armata de operaţii fusese deja mobilizată şi concentrată la frontiere. Operaţiile de debuşare la nord şi vest de Carpaţi, de acoperire şi concentrare în dispozitivul strategic au fost simultane, obţinîndu-se unele succese notabile, în principal de către Armata de Nord, din Carpaţii Orientali, unde conducerea apartinea tandemului Prezan - Antonescu. Este surprinzător că nu a existat un comandament special pentru frontul din Transilvania, iar Marele Cartier General trecea printr-o gravă criză provocată de descoperirea şefului sau ca agent străin, un alt episod ciudat al istoriei noaste. Inamicul s-a dovedit prea slab pentru a face faţă grupărilor ofensive române, superioare în forţe şi mijloace, şi a cedat cu uşurinţă trecătorile montane. Astfel în mai puţin de două saptămîni, trupele române au înaintat pe o adîncime apreciabilă, eliberînd malul Cernei, bazinul Petroşani, Cîmpia Transilvaniei din imediata apropiere a Sibiului şi localităţile Orşova, Sighişoara, Braşov, Făgăraş, Sfîntu Gheorghe, Miercurea Ciuc şi împrejurimile acestora. Coloanele române puteau a înainta spre linia Mureşului şi astfel să intercepteze singura cale ferată care permitea inamicului să se reorganizeze.

 

 

Rigoarea germană contra spiritul slav


     Pericolul devenise atît de serios receptat de Berlin încît împăratul Wilhelm al II-lea l-a destituit imediat pe generalul von Falkenhayn din funcţia de şef al Marelui Cartier german, trimiţîndu-l de urgenţă în Transilvania pentru a stabiliza frontul şi a salva situaţia pe întreg flancului stîng al frontului de est. Altfel ieşirea trupelor române în Valea Tisei, prin porţile Mureşului şi Someşului, corelată cu pătrunderea coloanelor armatelor generalului rus Brussilov în Ungaria de Nord ar fi însemnat deschiderea direcţiei strategice Budapesta - Viena - Munchen, aşadar un pericol ,,de moarte". Două elemente specifice românilor şi ruşilor au făcut ca bătălia de pe frontul de est să nu se transforme într-un tablou apocaliptic pentru Puterile Centrale. Pe de o parte comandamentul suprem rus nu şi-a îndeplinit obligatiile contractate în iunie-august 1916, faţă de Antanta şi România şi nu lovit puternic spre Pasul Tătarilor din Ucraina Subcarpatica, în sprijinul aliatului român . Al doilea element constă într-o gravă şi inexplicabilă greşeală tactică a armatei române. Din proprie iniţiativă, aceasta a oprit ofensiva pe front larg a armatelor de Nord, 2 şi 1 în Transilvania, hotarîre ce a provocat stupoare, în primul rînd în tabara inamică. Însuşi generalul von Falkenhayn consemnează în memoriile sale că simpla înaintare a românilor la nord de Sibiu şi interceptarea comunicaţiilor de rocadă din nordul Carpaţilor Meridionali nu i-ar fi permis să transfere două armate de salvare în Transilvania şi că provincia ar fi fost categoric pierdută. Oricum, von Falkenhayn, cu experienţa sa de comandant şi de stat majorist de marcă, a ştiut să transforme două săptamîni de relaxare oferite de romîni pentru crearea grupurilor sale de apărare în Transilvania şi pentru trecerea la lichidarea ,,capului de pod românesc" din Ardeal.

 

 



Ne-au fraierit
 

     Mult disputata decizie de oprire a unei operaţii de amploare strategică, pe frontul principal, acolo unde conducerea politico-militară de la Bucureşti fixase scopul politico-militar al întregului Război de reîntregire rămîne încă un subiect controversat de discuţie printre specialişti. Cert este că în vara anului 1916, prin simpla executare de către inamic a unei ofensive de diversiune, pe frontul secundar dintre Dunăre şi Marea Neagră, tot comandamentul român a căzut foarte naiv în capcană. Comandamentul germano-bulgar de pe frontul de sud, pus în subordinea celebrului feldmareşal von Mackensen (autor al unor strălucite victorii împotriva ruşilor şi sîrbilor în anii 1914-1915) a mizat pe faptul ca românii nu aveau experienţă în războiul modern şi că oamenii lor de stat şi de arme, neobişnuiţi să accepte riscuri, pregătiţi în doctrina apărării terenului cu orice preţ şi nu anihilării forţelor vii ale inamicului, nu vor accepta o ameninţare directă asupra Capitalei, în spatele forţelor din Transilvania. În fapt această ameninţare nu era realmente serioasă, deoarece nici armata bulgară nu putea opera în totalitate în România, avînd o armată comasată în nordul Greciei.

Şi-au lăsat armatele şi s-au întîlnit la poveşti
 

     Eşecul tactic al trupelor române pe frontul de Sud, la Turtucaia (24 august/6 septembrie 1916), a pus Înaltul Comandament Român în faţa unei situaţii deosebit de complexe şi dificile. Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu, a cerut de urgenţă regelui Ferdinand I - comandant suprem al armatei - să convoace un consiliu de război la Periş, la sediul Marelui Cartier General, în prezenţa tuturor comandanţilor de armate, care altminteri ar fi trebuit să se afle pe front. Întrunirea a avut loc la 2/15 septembrie 1916, cu participarea regelui, a primului ministru şi a ministrului de război, a locţiitorului şefului Marelui Cartier General, generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Au mai fost prezenţi generalul de divizie Ioan Culcer (comandantul Armatei I), generalul de divizie Alexandru Averescu (comandantul Armatei a III-a) şi generalul de divizie Constantin Prezan (comandantul Armatei de Nord). Pe timpul dezbaterilor s-au amestecat raţiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste şi foarte puţine păreri realiste.

 

 

Politicul a primat în faţa strategiei militare elementare
 

     La Periş, generalul C. Prezan a susţinut că situaţia intervenită în sudul Dobrogei, deşi gravă sub aspect strategic, nu impunea modificarea planului iniţial de campanie al armatei române. Era de altfel logic faptul că un plan de o asemenea amploare, un dispozitiv de complexitatea celui din Transilvania nu poate fi modificat la primul eşec tactic, fără nicio pregătire anterioară şi fără a se lua în calcul capacitatea căilor ferate a şoselelor şi mijloacelor de transport. În consecinţă, el propunea ca Armata din Dobrogea să fie întărită cu una sau cel mult două divizii de infanterie, în vederea restabilirii situaţiei şi respingerea inamicului de pe teritoriul naţional, iar pe Frontul de Nord şi Nord-Vest, să fie continuată cu energie ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei, care fusese oprită din a 12-a zi de la mobilizare, adică din 26 august/8 septembrie. În fond, în Dobrogea trebuiau aduse cu promptitudine diviziile promise de ţarul Nicolae al II-lea şi de comandantul său şef, generalul Alexeev (200.000 oameni). Împotriva opiniei generalului Prezan, a luat poziţie generalul Alexandru Averescu, reputat specialist de stat-major, autor al variantei de plan de operaţii din 1914-1915, ce viza Bulgaria ca principal inamic al României şi nu Austro-Ungaria. Ocazia i se părea nimerită acestui ambiţios general, ce va deveni mai târziu un om politic de glorie efemeră, pentru a răsturna întreaga planificare de război a Înaltului Comandament, exercitînd presiuni asupra regelui şi primului ministru. Ulterior, la asemenea presiuni va recurge generalul Averescu chiar şi în timpul bătăliei de la Mărăşti, cînd va ignora ordinele generalului Constantin Prezan, devenit şef al Marelui Cartier General, şi va interveni direct la regina Maria şi regele Ferdinand pentru aplicarea propriilor idei tactice. La Periş, Marele Cartier General, condus de un ofiţer fară experienţă de comandă, ajuns în funcţie în temeiul unor legături camaradereşti cu primul ministru, a fost ca şi inexistent în disputa dintre cele două puncte de vedere. În final, regele şi primul ministru au decis, împotriva celor mai elementare principii de strategie şi în temeiul unor promisiuni de la aliaţii ruşi şi francezi, schimbarea planului iniţial de război, transformarea frontului de sud în front principal şi apărarea acestuia, precum şi lichidarea grupării germano-bulgare din Dobrogea şi nord-estul Bulgariei. Astfel s-a ajuns la ,,Manevra de la Flamînda", un subiect de studiu excelent în manualele de artă militară, o improvizaţie cu efecte dezastruoase pentru începutul Campaniei anului 1916 în România.

Justificări puerile
 

     Manevra Flămîndă a fost o improvizaţie păguboasă din mai multe motive. În primul rînd nu s-au studiat cu seriozitate situaţia, dispozitivul, intenţiile, forţele şi mijloacele inamicului, calitatea trupelor şi a comandamentelor adverse iar dispozitivul propriu s-a constituit ,,din mişcare". Grupările române au fost încadrate cu unităţi transportate aproape haotic de pe frontul principal din Transilvania şi din rezervele slabe ale Marelui Cartier General. Nici cooperarea cu trupele ruse nu a funcţionat normal, ca şi cooperarea dintre forţele de uscat şi cele fluviale iar în plus nu a existat practic nicio coordonare între ,,operaţiunea Flamânda" şi acţiunile Armatei aliate de la Salonic, ce ar fi trebuit să blocheze majoritatea forţelor germano-bulgare la sud de Balcani. Peste ani, generalul Averescu încerca să justifice: ,,Faptul că am înregistrat o înfrîngere în primele zile ale războiului a zdruncinat situaţia morală foarte serios. Era, prin urmare, de cea mai mare importanţă a o restabili redînd populaţiunei impresionate liniştea, iar armatei, şi chiar comandamentului, încrederea. Un asemenea scop nu putea fi atins decît printr-o acţiune energică şi bogată în rezultate, prin care să fie recîştigat întreg teritoriul pierdut, facînd pe inamic să sufere o înfrângere, cel puţin tot atît de dureroasă ca cea suferită de noi la Turtucaia".

Eşec total
 

     Desfăşurarea în teren a acţiunilor militare a confirmat opiniile specialiştilor oneşti de stat-major referitoare la principiile artei militare, îndeosebi cele ce se regăsesc în exercitarea actului de conducere (planificare şi comandă). Trecîndu-se la concretizarea hotărîrilor luate de Marele Cartier General Român, la 2/15 septembrie 1916, s-a stabilit constituirea unui nou comandament - Grupul armatelor de Sud - format din Armata a III-a şi Armata de Dobrogea, cu misiunea de a trece la ofensiva împotriva trupelor germano-bulgare din Dobrogea. A doua zi, generalul Al. Averescu a fost numit comandantul acestui grup de armate. În total, Grupul armatelor de sud avea în compunere 16 divizii - 11 de infanterie române, două de infanterie ruse, una de infanterie sîrbă, una de cavalerie română şi una de cavalerie rusă. Pe frontul de nord şi nord-vest au rămas 10 divizii de infanterie şi una de cavalerie. Planul de acţiune al Grupului armatelor de sud prevedea combinarea loviturilor frontale din Dobrogea cu un atac în spatele frontului duşman dat de forţe din Armata a III-a, trecute peste Dunăre în sectorul Olteniţa -Giurgiu, la o distanţă convenabilă de frontul de luptă dobrogean. Acest plan a primit denumirea de ,,Manevra de la Flamînda", după numele locului unde s-a stabilit trecerea Dunării (25 km nord-est de Giurgiu). A fost o simplă formalitate ca Marele Cartier General (ce nu-si va intra practic în atributiile normale decît în 1917) sa aprobe "ideea de manevra" la 4/17 septembrie, după care pregătirile operaţiei au durat pînă la 18 septembrie/1 octombrie, cînd primele eşaloane ale Armatei a III-a au început forţarea Dunării. Vremea nefavorabilă, reacţia violentă a inamicului şi slabul aport rusesc în Dobrogea nu au permis îndeplinirea acestui plan, iar campania anului 1916 se încheie, pentru armata româna, cu rezultatele cunoscute, respectiv pierderea capitalei Bucureşti, exilarea regelui la Iaşi, reducerea teritoriului românesc doar la perimetrul Moldovei şi acceptarea ulterioară a umilitoarei păci de la Buftea.

Antonescu a repetat greşeala lui Ferdinand
 

     Este interesant de stabilit, înainte de orice, impactul acelor evenimente asupra factorilor de conducere politică şi militară. Pentru început, în toamna anului 1916, aceştia nu au părut prea convinşi de eroarea de conducere comisă la începutul lunii septembrie 1916. Mai mult, odată cu instalarea Misiunii Militare franceze în ţară, atît regele cît şi I.C. Brătianu au fost înclinaţi să-i ofere generalului Berthelot, altfel admirator al românilor, dar în primul rînd ,,servitor al intereselor franceze în Orient", o poziţie excepţională în adoptarea deciziilor strategice. Din 1917 însă, Marele Cartier General îşi recîştiga treptat prestigiul şi autoritatea, dînd dovada capacităţii sale reale de conducere, atît în vara anului 1917, cît şi în anii 1918-1919. Mai tîrziu, în anii 1941-1944, mareşalul Ion Antonescu, în dubla sa calitate de conducător politic şi comandant şef al armatei, a transformat Marele Stat major şi Marele Cartier General într-un fel de organisme tehnice pentru îndeplinirea hotarîrilor sale. Deşi a fost alături de Constantin Prezan în criticarea deciziilor intereferate de politic din septembrie 1916, mareşalul Ion Antonescu a savîrşit aceleaşi erori ca şi regele Ferdinand sau I.I.C. Brătianu, la Odessa, în august-septembrie 1941. Deci lecţia nu a fost pe deplin învăţată. (Alin Bujor)
 

Masacrul de la Bartolomeu
 

     Un episod relevant privind lipsa de strategie a armatei române şi a comunicării defectuoase s-a petrecut chiar în Braşov, în apropierea gării Bartolomeu. Decizile naive ale comandanţilor şi-au arătat faţa reală în teren, soldaţii nevinovaţi fiind măcelăriţi în numele unor idei neclare, victime ale proprilor comandanţi politic şi militari. După cum se ştie, în noaptea de 14-15/27-28 august 1916, România a intrat în război, de partea Antantei, împotriva Puterilor Centrale. Peste 2 zile, trupele Armatei II române intră în Braşov. Peste o lună, din motive strategice discutabile, ofensiva românească se opreşte în Transilvania şi urmează retragerea. Între 24-25 septembrie/7–8 octombrie 1916, se desfăşoară bătălia Braşovului. În faţa ofensivei trupelor germano-austro-ungare, conduse de generalul Erich von Falkenhayn, trupele române se retrag pe crestele Carpaţilor. La 8 (după unele surse 10) octombrie, în zona Bartolomeu, în cursul luptelor desfăşurate a avut loc un incident soldat cu un număr mare de morţi din parte armatei române.

Decimaţi total
 

     Istoriografia este în general de acord asupra a ceea ce s-a întîmplat dar prezentările variază în detalii, şi uneori, interpretarea devine tendenţioasă. Ziarul braşovean de limbă română, ,,Gazeta Transilvaniei”, relata evenimentul la 5 ani de la producerea lui: ,,A fost o luptă uriaşă, în cursul căreia compania şi jumătate din Regimentul 45 (Vlaşca) îşi cheltuise întreaga muniţie. Inamicul, văzînd rezistenţa îndîrjită ce i se opune, era de credinţă că în faţa sa se găseşte o puternică ariergardă românească. În consecinţă a concentrat puteri şi mai multe şi după două zile de lupte, a forţat în noaptea de 10 oct. (duminică) trecerea liniei ferate dincolo de gara Bartolomeu, pe care o apăra căpitanul Cristescu Sava cu 1/2 companie, care a fost nevoit să se retragă în faţa puhoiului inamic. Prin retragerea aceasta subită în decursul nopţii, aripa stîngă a liniei de trăgători, care se afla înşirată de-a lungul liniei ferate dincoace de gara Bartolomeu spre gara Braşov, a rămas descoperită şi neavizată despre cele întîmplate. Inamicul, care trecuse linia ferată folosindu-se de întunericul nopţii, a strecurat două mitraliere în depozitul de maşini de la Bartolomeu, aşezîndu-le într-un geam spre flancul stîng al liniei de trăgători, iar la spatele liniei de trăgători se furişaseră soldaţi germani înarmaţi cu grenade de mână. În zorile dimineţii de 10 Oct. compania românească s-a trezit deodată din flanc cu un foc ucigător de mitraliere. Mulţi soldaţi au căzut morţi în primele momente. Cei rămaşi în viaţă au început să se retragă spre oraş. Făcînd însă câţiva paşi înapoi, au fost întâmpinaţi cu grenade de mînă. Din aproximativ 250 soldaţi, cîţi se găseau de-a lungul liniei ferate, n-a scăpat nici unul cu viaţa. Toţi au fost ucişi în mod barbar din flanc şi de la spate. Actul acesta de cruzime, pe care-l recunoaşte şi inamicul în descrierea luptei de la Bartolomeului, a fost fără îndoială un act de răzbunare pentru lupta de 2 zile, pe care au susţinut-o eroii români căzuţi şi temerea că adversarul, care i-a oprit timp de 2 zile înaintarea, se găseşte în număr cu mult mai mare decât a fost de fapt. Imediat după luptă un ofiţer inamic a fotografiat linia de trăgători cu soldaţii români căzuţi… De încheiere încă o constatare, făcută de inamic. La soldaţii căzuţi în linia de trăgători, nu s-a găsit nici un cartuş. Dovadă, că în lupta de 2 zile au tras toate gloanţele”. Există două variante asupra motivului pentru care compania respectiva nu se retrăsese în cursul nopţii. Versiunea acceptată este că din diferite motive nu s-a putut comunica ordinul de retragere. A doua versiune vehiculată este că ordinul de retragere nu a fost respectat.

Eroism inutil
 

     Există şi o relatare a unui participant la lupte, din perspectivă germană. H. Wachner reproduce mărturia unui ,,locotenentul prusac G.”: „în primele ore ale dimineţii românii stăteau încă culcaţi într-un cîmp de cartofi, înaintea terasamentului căii ferate şi au încercat să ne atace dinspre flanc, dar cum se lumina se retrăgeau până la calea ferată. Acum am primit eu, în calitate de comandant de pluton ordinul, de a mă deplasa cu o trupă la hambarul feroviar şi la canton, de unde puteam să-i prindem pe românii de la linia ferată. Am adus trupa în poziţie şi am deschis focul asupra companiei române înşirate de-a lungul căii ferate. Din păcate am avut după vreo 200 de trageri un blocaj, după care în dreapta mea, lângă canton, intră foarte curajos pe poziţie o armă ungară trăgând şi ea vreo bandă de mitralieră, dar este nevoită să-şi schimbe poziţia, din cauza focului intens din partea română şi a atacului cu grenade de mână. Între timp caporalul Straßburg, ochitorul meu, mi-a reparat blocarea armei şi a tras din nou în lungul căii ferate, realizând un asemenea efect încât acei puţin români rămaşi în viaţă au făcut semne de predare. Am pornit împreună cu ungurii şi am găsit întreaga companie română, înşirată într-o linie compactă, moartă lângă linia ferată, în afară celor 40–60 de soldaţi, pe care i-am luat prizonieri”. Autorul german subliniază şi el puternica opoziţie militară a unitor româneşti; relatează, impresionat şi el despre amploarea măcelului; îşi justifică, implicit, acţiunile prin situaţia de luptă; afirmă că au fost luaţi prizonieri şi îşi asumă acţiunea de decimare a inamicului. O altă relatare este citată de C. Kiriţescu, şi aparţine unui corespondent de război german, care se arată înfiorat de tragedie: ,,Compania moartă zace acum în ţarina din marginea drumului. Om lîngă om, stau acolo, aşa cum au căzut în ziua luptei, sub focul năprasnic al mitralierelor, cu expresia celei mai grozave spaime pe feţele lor galbene ca ceara şi cu mîinile întinse, ca şi cum ar fi vrut să se apere de năpasta ce-si întindea ghearele spre ei (…) Poate că chiar mâine se va pune în acest loc o cruce făcută din scândură, cu inscripţia: «aci se odihneşte o companie românească»”. Acestea sînt relatările cele mai apropiate cronologic de eveniment. Ele prezintă o luptă violentă, în care armata română a rezistat cu încăpăţînare, fapt care a amplificat riposta inamicului; din partea română, s-a produs o eroare care a contribuit la tragicul deznodămînt.
 

Spion la conducerea armatei
 

     În perioada celor doi ani de neutralitate a României, s-a purtat un adevarat război invizibil de cumpărare a personalităţilor pentru a sprijini una din cauze. Atît Antanta (Anglia, Franţa, Rusia) cît şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria ) plăteau bani buni pentru ca ziariştii, scriitorii şi politicienii să imbrăţişeze una dintre tabere. În acest context, autorităţile române au descoperit un recrutor german, un anume Gunther (sau Guenther) pe lista căruia se aflau între Constantin Mile (ziarele Adevărul, Dimineaţa), Ioan Slavici (ziarul Minerva), Tudor Arghezi, Gala Galaction, Matei Caragiale şi numele lui Vasile Zottu, şeful Marelui Stat Major. Comandantul Armatei Române era conform Constituţiei, Regele. Regele Ferdinand conducea Armata în timpul războiului prin intermediul Marelui Cartier General – care era, de fapt, Marele Stat Major mobilizat. De la data de 1 aprilie 1914, şeful MStM era generalul de divizie Vasile Zottu, numit printr-o decizie controversată: la data respectivă a fost trecut în rezervă pentru limita de vîrstă şi, în aceeaşi zi, a fost concentrat şi numit şef al MStM. Generalul Zottu a fost însă baănuit că, prin unele activitaţi ale sale, ar fi favorizat transmiterea către inamic a Planului de campanie al armatei române. Informat de aceste scurgeri de informaţii, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu l-a păstrat nominal ca şef al Marelui Stat Major, pentru a nu avea neplăceri cu Puterile Centrale, dar a însărcinat o altă persoană, respectiv pe generalul Dumitru Iliescu, cu pregătirea armatei pentru război. Şeful Marelui Cartier General al Armatei Române murea misterios la 12 noiembrie 1916, la doar cîteva luni de la intrarea ţării în război. Numirea şi mai ales menţinerea cu atribuţii pur nominale în fruntea celui mai înalt comandament în vremuri atît de fraămîntate pentru ţară a constituit o altă mare greşeală politică. România a intrat practic în Primul Război Mondial fără un şef veritabil al Marelui Stat Major, iar pregătirea armatei pentru acest mare examen a fost încredinţată generalului Dumitru Iliescu, subşef al acestui organism.

Comments
Comentariu nou Cautare
frentescu simona   |15-07-2011 21:10:31
CUNOSC aceasta istorie din spusele unui unchi al mamei.Strabunicul meu a luptat
pentru romania mare cum spunea ,a trecut pe sub arcul de triumf descult ,
bunicul dupa tata a fost prizonier luat la Turtucaia. S-a intors dupa trei ani
din Bulgaria a murit intr- un sat din jud. Mehedinti.BUNICUL dupa mama a ramas
lovit de schije intru-n bombardament in locailatea KOPINKA undeva spre
STAINGRAD, luptand pentru ROMANIA MARE . EU am crescut in cultul eroilor ,
cunosc multe despre razboi de la unchii mamei mele care l-au trait. as vrea sa
stiu unde se afla localitatea koinka din fosta urss .
cristian vasilescu  - Restauratie   |09-01-2014 18:11:46
Generalului Vasile Zottu nu i se poate atribui culpa de tradator. El si-a
inceput cariera sub domnitorul – devenit mai tarziu regele – Carol I,
avandu-l pe acesta drept model de conduita si angajament. Deci, in ceasul cel
mai incercat al domniei lui Carol I si al existentei Romaniei, seful MStM nu
putea avea in minte si in fapta decat ilustrul model si angajament al regelui
sau: participarea la razboi alaturi de Puterile Centrale, cum o consfinteau si
tratatul cu acestea. Tradatori au fost aia care au schimbat tabara in timpul
conflictului. Romania nu avea ce cauta in acel razboi alaturi de Antanta, cu un
general, Iliescu – om de casa al lui Bratianu -, care a trimis armata la
razboi cu pantalonii rupti la spate, cu pusca legata cu sfoara, cu o jumatate de
caciula pe cap, flamanzi, expusi imbolnavirilor, fara aliati siguri. Faptul ca
si-a curmat singur viata – dovada a inaltului sau simtamant cavaleresc -,
efect al catastrofelor militare de la inceputul razboiului – pe care nu el il
pregatise, ci generalul Dumitru Iliescu -, si doar pentru ca nominal ocupase
respectiva functie, vine sa ne arate ce tragic a fost destinul Romaniei. Am
pierdut, intai, un rege adus la deznadejde de proprii sai supusi, apoi, un mare
om de arme, adus in acelasi hal de deznadejde de proprii sai subordonati. Si
catastrofa n-avea sa se termine aici. Cea pe fustele si pe intrigile careia a
fost tarata Romania in acel razboi (impotriva dorintei batranului rege Carol)
daduse viata unui dezertor care, mai tarziu, prin uzurpare, avea sa fie marea
pacoste ce a salasluit pe tronul Romaniei: Carol al II-lea.
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Scriitorul Irvine Welsh vine în România

În ediţia tipărită

Chirii modice la ANL

 

     În acest an au primit locuinţe în blocurile ANL patru familii de făgărăşeni. Repartiţia a fost realizată în blocurile A, C, H şi J, în apartamente de 2 camere, iar chiriaşii s-au mutat încă din luna august. Dacă în urmă cu cîţiva ani numărul cererilor depuse în vederea obţinerii unei locuinţe ANL depăşea 1.000, astăzi mai sînt înregistrate doar 70 de solicitări. Tinerii din municipiu nu se mai bat pentru o locuinţă ANL, deşi chiriile sînt sfidător de mici faţă de cele practicate pe piaţa liberă. Dacă în ANL o chirie nu depăşeşte 50 euro/lună, pe piaţa liberă se cer şi 200 euro/lună, în condiţiile unui confort similar (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 
Taximetriştii, nemultumiţi de noile sensuri unice

 

     Începînd cu data de 16 octombrie 2017, Primăria Făgăraş aplică noi restricţii de circulaţie pe unele străzi din municipiu. Acestea au fost stabilite în urma unor dezbateri publice, iar Comisia de circulaţie a definitivat forma restricţiilor. Făgărăşenii care au aflat despre aceste noi modificări au păreri împărţite, unii laudă iniţiativa Primăriei Făgăraş, iar alţii nu sînt de acord cu modificările considerîndu-le inadecvate. (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1308 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

11.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 734
Număr afişări conţinut : 3871749

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare