Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Dinastia Muşatinilor
Dinastia Muşatinilor Email
Marţi, 02 Noiembrie 2010 17:26

 

 

... şi Ştefan cel Mare

,,O bãrbat minunat, cu nimic mai prejos decît comandanţii eroici, de care atît ne mirãm! În zilele noastre cîştigã el, cel dintîi dintre principii lumii, o strãlucitã biruinţã asupra turcilor. Dupã a mea pãrere, el este cel mai vrednic sã i se încredinţeze conducerea şi stãpînirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotãrîrea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trîndãvii sau în tãzboaie civile“ (Ian Dlugosz despre Ştefan cel Mare)



     Muşatinii sînt una dintre cele mai importante dinastii domnitoare a Moldovei. Printre cei mai de seamã reprezentanţi ai Muşatinilor se enumerã: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Alexandru Lãpuşneanu. În capitolele precedente am vorbit despre originea Muşatinilor, iar în continuare vom titra importanţa acestei dinastii domnitoare în istoria noastrã. Fãrã doar şi poate politica şi biruinţele lui Ştefan cel Mare duc la apogeu renumele familiei Muşatinilor.

Petru Muşat
 

     Conform opiniei lui Constantin Giurescu Costea, Petru Muşat este urmaşul la domnie al lui Laţcu, iar Muşata fiind soţia lui, şi ar fi domnit între anii 1373-1375 dupã care urmeazã la tron Petru voievod. Domnia lui Petru se desfãşoarã pentru perioada cuprinsã între 1375-1392. Ultima ştire documentarã despre Petru vine de la începutul anului 1392. S-a bazat pe o strînsã alianţã cu Polonia ferindu-se de pretenţiile Ungariei. Roman va continua aceastã politicã. ,,Din 1372 domnea atît în Ungaria, cît şi în Polonia unul dintre cei mai puternici regi ai Evului Mediu, Ludovic, supranumit cel Mare. În 1382 el moare, fãrã moştenitori în linie bãrbãteascã, lãsînd însã douã fiice, Maria şi Hedviga, care-şi vor împãrţi moştenirea pãrinteascã: Maria ajunge reginã a Ungariei şi se cãsãtoreşte cu Sigismund de Luxemburg; Hedviga devine soţia principelui lituanian Vladislav Iagello, care, în felul acesta, e recunoscut şi ca rege al Poloniei. Cei doi cumnaţi nu au trãit multã vreme în raporturi bune, fiecãruia pãrîndu-i-se cã i s-ar fi cuvenit şi stãpînirea celuilalt. Pentru Moldova, dupã moartea lui Ludovic, se pune o problemã din cele mai însemnate în legãturã cu politica sa externã: trebuia sã-şi defineascã atitudinea faţã de cele douã regate antagoniste. Cu cine sã ţinã domnul moldovei: cu Ungaria sau cu Polonia? Rãspunsul se putea prevedea: faţã de cea dintîi, era amintirea luptelor pentru independenţã, a conflictelor din perioada îndepãrtatã a lui Bogdan şi mai ales posibilitatea ca regii Ungariei sã revendice oricînd fosta lor ,,marcã“ de apãrare. Cu polonii mai curînd se putea face o înţelegere“ (Istoria Românilor, Constantin Giurescu). În anul 1387 Petru îl recunoaşte pe Vladislav Iagello ca suveran. Întrevederea are loc la Liov. Regele Poloniei se obligã sã-l ajute pe domnitorul Moldovei în faţa unei agresiuni externe. Mitropolitul din Kiev a fost de faţã la aceastã întrevedere şi i-a dat lui Petru crucea sã o sãrute. Tot prin intermediul lui Petru şi Mircea cel Bãtrîn va încheia în anul 1389 un act de alianţã cu regele Poloniei.

Problema Pocuţiei
 

     ,,În 1388, un an numai dupã încheierea actului de la Liov, regele Poloniei, strîmtorat, se adreseazã lui Petru, rugîndu-l sã-l împrumute cu 4000 de ruble de argint ,,frânceşti“, o sumã considerabilã pentru vremea aceea. Petru neavînd, se vede, toţi banii sau nevrînd sã dea atît, îi numãrã numai 3000. Primeşte, în schimb, un zapis specificînd cã suma va fi restituitã în termen de 3 ani, garanţie fiind ţinutul Haliciului-cunoscut de ai noştri mai ales sub numele de Pocuţia-pe care domnul Moldovei va avea drept sã-l ocupe în caz de neachitare...Banii n-au fost restituiţi în termenul prevãzut şi probabil cã Petru a luat în stãpînire ţinutul ce-i fusese zãlogit. Aceastã datorie şi zãlogul ei au format dupã aceea timp de peste o sutã cincizeci de ani o pricinã de continue neînţelegeri şi rãzboaie între Moldova şi Polonia“ ( Constantin Giurescu op.cit. )

 

 

Roman şi expansiunea Moldovei
 

     Duce aceeaşi politicã precum înaintaşul sãu faţã de Polonia astfel încît la 5 ianuarie 1393 el reînnoieşte la Suceava legãmîntul faţã de regele polon care stipula ajutor împotriva duşmanilor. Acest tratat nu mai era obligatoriu dacã Polonia era atacatã în Prusia, Lituania sau dincolo de Cracovia întrucît distanţa era mult prea mare. Astfel Roman a semnat un tratat în urma cãruia îndatoririle erau limitate. Roman spre sfîrşitul domniei face o greşealã care va avea sã-l coste tronul: se amestecã în conflictul dintre Vitold, ducele Lituaniei şi Teodor Koriatovici, tot un principe de origine lituanianã care se stabilise în nordul Ungariei unde avea foarte multe posesii. Sursa conflictului era Podolia-ambii principi avînd pretenţii la acest ţinut. Roman îl sprijinã pe Koriatovici dar armatele lor sînt bãtute la Cameniţa de Vitold. Roman este prins din ordinul regelui Vladislav Iagello şi închis mulţi ani într-o cetate din Polonia. Swidrigailo s-a ocupat personal cu ducerea la îndeplinire a acestui ordin. Roman a fost fratele lui Petru, înrudirea lor a putut fi stabilitã pe temeiul cronicilor vechi dar şi prin actul de împrumut cãtre Iagello din 1388 în care Roman era numit clat ca frate al lui Petru. În urma altui hrisov din 18 noiembrie 1393 este pomenitã printre martori şi mama sa ,,cneaghina“ adicã doamna Muşata. Roman a domnit între anii 1392-1394. În timpul domniei lui Roman, Moldova atinge limita fireascã a expansiunii sale pînã la ,,ţãrmul mãrii“ dupã cum ştim din hrisovul de cancelarie datat la Suceava din data de 30 martie 1392: ,,marele singur stãpînitorul domn Io, Roman voievod al Ţãrii Moldovei de la munţi pînã la ţãrnul mãrii“

Ştefan I
 

     Asupra filiaţiei lui Ştefan I s-au purtat discuţii aprinse în istoriografia noastrã. Potrivit vechilor letopiseţe moldovene ar fi fost fratele lui Petru şi al lui Roman dar unii istorici îl socotesc drept nepot al acestora identificîndu-l cu ,,jupanul Steţco“ care figureazã printre martorii documentelor lui Roman. Potrivit altui document din 1398 el ar fi fost fiul lui Roman. Un lucru rãmîne însã cert. Ştefan I face parte din familia Muşatinilor. Prima menţiune sigurã despre Ştefan o avem din ianuarie 1395 iar ultima apare în 12 martie 1399. Ştefan pãstreazã politica externã a înaintaşilor sãi şi continuã apropierea faţã de Polonia luiînd în cãsãtorie chiar pe o rudã a regelui polon dupã cum afirmã un document al teutonilor din Prusia Orientalã care data din anul 1416. Aceştia se aflau în conflict cu polonii şi arãtau motivul pentru care Vladislav dãduse domnului moldovean pe aceastã rudã a sa: ,,ca sã-l ajute cu o mare mulţime de arcaşi“ împotriva lor. Sigismund, regele Ungariei, întreprinde o expediţie împotriva lui Ştefan pentru a-l sili sã renunţe la vasalitatea faţã de Polonia şi pentru a-i impune ascultarea faţã de Ungaria. Armata regalã se stabileşte în secuime la 3 ianuarie 1394. Ştefan de Kanisa, Şpanul secuilor, este trimis cu un detaşament înainte pentru a forţa trecerea munţilor. Au loc ciocniri violente care însã nu-l pot împiedica pe Sigismund sã continue înaintarea. Prevãzînd pericolul Ştefan reînnoieşte legãmîntul de vasalitate faţã de regele Poloniei la Suceava în 6 ianuarie 1394. Nu se ştie cu siguranţã dacã Polonia a trimis vreun corp de oaste în sprijinul moldovenilor dar acest lucru nu este exclus. La 2 februarie 1394 Sigismund era în faţa cetãţii Neamţului iar la 14 februarie îl gãsim înapoi la Braşov. Acest lucru se explicã prin faptul cã regele maghiar n-a putut sã ia cetatea care i-a opus o rezistenţã dîrzã. Un alt factor a fost aflarea veştii cã Ştefan a depus un alt jurãmînt de credinţã faţã de regele polon. În timpul retragerii oastea moldoveneascã îi atacã puternic pe unguri lîngã satul Ghindãoani în judeţul Neamţ. Are loc un adevãrat dezastru pentru unguri. Letopiseţul de la Putna spune clar cã Ştefan a bãtut pe craiul unguresc ,,Jigmunt“ la Hindãu (,,na Hindovea“). Ştefan le dã polonezilor ajutor contra tãtarilor dupã cum stipula tratatul. O primã expediţie are loc în anul 1398 iar în anul urmãtor (1399) polonezii, lituanii şi modovenii se bat cu tãtarii la Woeskla în ziua de 12 august. A fost un adevãrat dezastru pentru creştini a cãror armatã este distrusã, se pare cã însuşi Ştefan îşi pierde viaţa în aceastã luptã. Izvoarele istorice nu sînt însã sigure asupra morţii lui Ştefan: dacã a avut loc în timpul bãtãliei de la Worskla sau sau puţin dupã bãtãlie.

Iuga voievod
 

     Iuga urmeazã la tronul Moldovei dupã Ştefan cel Mare, letopiseţul de la Putna îi spune ,,Ologul“. Sînt mai multe pãreri asupra originii sale: unii istorici întemeindu-se pe hrisovul din 28 noiembrie 1399 îl considerã fiu al lui Roman; alţii fiu al lui Petru, deci nepot lui Roman şi vãr cu Alexandru cel Bun. Mai exustã o a treia pãrere care îl dã drept fiu al lui Jurg Koriatovici, un presupus domn al Moldovei. Se poate stabili sigur cã la 1399 el domnea dar nu s-a putut stabili clar dacã Alexandru cel Bun a ocupat tronul în anul 1400 sau încã din 1399. Iuga nu a putut decît sã se mulţumeascã sã-şi pãstreze tronul el nu a iniţiat astfel vreo acţiune notabilã ca şi ceilalţi domnitori dinaintea sa. Tronul Moldovei era rîvnit de trei pretendenţi: Roman care între timp fusese eliberat din prizonieratul polonez, Ivaşcu, fiul voievodului Petru-el însuşi garant al lui Roman pentru eliberarea sa şi Alexandru, fiul lui Roman care se va dovedi cel mai destoinic şi care nu va apela la polonezi pentru a lua tronul Moldovei ci la Mircea cel Bãtrîn.

Alexandru cel Bun
 

     Alexandru cel Bun a domnit între anii 1399-1431 dupã unele opninii ale istoriografilor sau între 1400-1432 conform altora. Oricum perioada este în mare aceeaşi. Prima acţiune în ceea ce priveşte politica lui Alexandru este fãurirea unui sistem de alianţe în scopul apãrãrii independenţei ţãrii. Începutul domniei lui Alexandru coincide cu încordarea relaţiilor dintre Polonia şi Ungaria pentru dominaţia rãsãritului Europei şi gurilor Dunãrii. De la bun început domnitorul Moldovei îşi pune speranţele în Mircea cel Bãtrîn cu care încheie şi un tratat. În politica externã Alexandru urmãreşte sã se apropie de Polonia pentru a pãstra tradiţia predecesorilor sãi Petru şi Roman care oferea şi o independenţã faţã de pretenţiile Ungariei. Într-o altã ordine de idei prin Moldova treceau drumurile comerciale de la Liov şi Cracovia spre porturile dunãrene şi maritime-comerţul de tranzit aducea însemnate venituri vamale Moldovei. În anul 1402 Alexandru încheie o înţelegere cu longevivul rege polonez Vladislav Iagello cãruia îi recunoaşte suzeranitatea care este reînnoitã în repetate rînduri: 1404, 1407, 1411. Oricum relaţiile de vasalitate dintre monarhi erau la modã în Evul mediu iar acest raport cu regele Poloniei nu ştirbea deloc independenţa ţãrii. Prin apropierea de Polonia domnul Moldovei a urmãrit consolidarea politicã a ţãrii şi creşterea prestigiului pe plan internaţional. Alexandru le acordã în acest sens un privilegiu comercial negustorilor din Liov în anul 1408.

Sprijinul împotriva teutonilor
 

     Cavalerii teutoni dupã ce au fost alungaţi din Ţara Bârsei şi-au întemeiat un stat puternic în zona Mãrii Baltice continuînd politica agresivã împotriva Poloniei. Pe baza tratatului încheiat Alexandru cel Bun i-a trimis în anul 1410 sprijin armat regelui Poloniei în bãtãlia de la Grunwald împotriva cavalerilor teutoni sprijiniţi de Ungaria. Creşterea pericolului otoman şi înfrîngerea suferitã de teutoni il determinã pe Sigismund al Ungariei sã ajungã la o înţelegere cu Polonia. Aceastã înţelegere este parafatã prin tratatul de la Liublau din anul 1412 astfel: se preconiza o acţiune comunã împotriva turcilor la care trebuia sã participe şi Alexandru cel Bun-în caz de refuz Moldova urma sã fie împãrţitã între cele douã puteri. În anul 1414 Alexandru cel Bun îi sprijinã din nou pe polonezi împotriva teutonilor, lucru care se întîmplã şi în 1422 la Marienburg unde luptãtorii moldoveni înscriu o glorioasã paginã a istoriei militare a armatei române. Cronicarul Ian Dlugosz ne-a lãsat un important document în acest sens: ,,În acelaşi timp, românii, oameni ai voievodului Alexandru al Moldovei, trimişi într-ajutor lui Vladislav, regele Poloniei, atingînd un numãr de 400 de ostaşi, coborîserã pînã aproape de Marienburg...asupra lor se aruncã cu forţã dintr-un fort ostãşesc cruciaţii din garnizoana cetãţii Marienburg. Vãzînd numãrul şi forţa vrãjmaşului şi puţinãtatea lor, moldovenii au luat armele şi, intrînd într-o dumbravã din apropiere, au sãrit de pe cai, pentru a lupta mai cu uşurinţã pedeştri, acoperiţi cu frunze şi ramuri...Românii, îndreptîndu-şi asupra vrãjmaşilor sãgeţile pe cînd ei stãteau la adãpost, zvîrlind asupra lor o adevãratã ploaie, rãnind cu mulţimea sãgeţilor oamenii şi caii, omorînd chiar pe mai mulţi dintre ei şi dînd nãvalã asupra cruciaţilor, ucid sau iau prizonieri pe cei din primele rînduri, punînd pe fugã o oaste atît de mare, cu o ceatã micã de oameni, s-au întors încãrcaţi de prãzi, teferi şi victorioşi la tabãra oştirilor regale şi, ca semn al victoriei, au adus mulţi prizonieri de seamã“.

Biruinţa asupra lui Dan II
 

     Alexandru a mai trebuit sã respingã douã atacuri ale domnitorului Munteniei Dan II care dorea sã punã mîna pe portul Chilia pentru a asigura o liberã dezvoltare asupra comerţului muntean. Alexandru a consolidat la Chilia un baraj astfel încît corãbiile nu mai puteau ajunge la Brãila-cîteva care au încercat sã treacã peste baraj au naufragiat iar altele au fost obligate sã se îndrepte cãtre Cetatea Albã. Deci sursa conflictului este comerţul. Dan al II-lea face o incursiune în Moldova cu sprijinul turcilor şi vroia sã se întoarcã acasã încãrcat cu pradã în timp ce a fost atacat de Alexandru. O parte din oastea domnului muntean a fost distrusã în timp ce alta a scãpat cu fuga-acest lucru s-a întîmplat în iunie 1429. Un al doilea atac a avut loc înainte de 11 noiembrie 1430 şi nici de aceastã datã Chilia nu a putut fi luatã.

Poliţa plãtitã Poloniei
 

     Alexandru cel Bun a aflat destul de tîrziu la clauza tratatului de la Lublin prin care se mai stipula împãrţirea Moldovei între Polonia şi Ungaria în cazul în care Alexandru n-ar fi sprijinit o alianţã a lor împotriva turcilor. Atunci Alexandru şi-a dat seama de fapt de sinceritatea sentimentelor lui Vladislav şi a vãzut cît a preţuit acest rege Moldova în sistemul politic al regelui polonez. Constantin Giurescu vorbeşte despre acest ultim act al acţiunilor militare ale lui Alexandru cel Bun: ,,În acelaşi an, 1430, la 27 octombrie, moare Vitold, mare cneaz al Lituaniei. În locul lui este ales fratele regelui Vladislav Iagello,anume Swidrigailo. Acesta voia însã ca Lituania sã fie independentã, sã constituie un regat deosebit de al Poloniei, iar el sã fie încoronat ca rege. Atunci Vladislav, vãzînd primejdia, l-a înlocuit cu Sigismund, care era frate cu Swidrigailo. De aici s-a nãscut un rãzboi aprig între poloni şi lituani, aceştia din urmã avînd ca aliaţi pe cavalerii teutoni, duşmanii permanenţi ai polonilor, şi pe Alexandru cel Bun, care voia în felul acesta sã plãteascã lui Vladislav Iagello clauzele umilitoare ale tratatului de la Lublin. Sigismund, regele Ungariei, favotiza pe aliaţi, sperînd probabil, în caz de victorie a lor, sã-şi realizeze vechiul sãu vis de a stãpîni şi Polonia. Rãzboiul a început în iulie 1431. Alexandru ajutat de un corp de tãtari a înaintat pînã la Liov şi, la Cameniţa, a luat o pradã bogatã. Ştirea patriotului cronicar Dlugosz cã o oaste polonã, în frunte cu fraţii Baczac şi alţi nobili, ar fi bãtut pe domnul Moldovei şi l-ar fi silit sã se retragã, nu credem a corespunde adevãrului, deoarece o scrisoare contemporanã aratã, dimpotrivã, cã Alexandru a ajuns pînã la Liov, fãrã sã fi îndrãznit cineva a i se împotrivi. Rãzboiul s-a terminat astfel defavorabil aliaţilor, deoarece lituanii au fost înfrînţi de poloni. Alexandru n-a mai vãzut însã acest sfîrşit, el încheindu-şi viaţa mai înainte, la 1 ianuarie 1432“ (c. Giurescu, op.cit.)

Domnia lui Alexandru
 

     Data morţii domnitorului este şi ea disputatã. Într-un manual de istorie redactat în anul 1987 se spune cã Alexandru a murit în decembrie 1431 în timp ce istoricul Constantin Giurescu care şi-a scris opera înainte de 1942 susţine : ,,...el încheindu-şi viaţa la 1 ianuarie 1432“ Ceea ce se ştie sigur este faptul cã a fost înmormîntat la mãnãstirea Bistriţa. Alexandru a înscheiat una dintre cele mai stabile domnii care a însemnat o perioadã de prosperitate economicã şi stabilitate politicã. S-a sprijinit în mod special pe alianţa cu Ţara Româneascã dar a ştiut sã echilibreze raportul cu Polonia şi Ungaria, douã puteri de care trebuia sã se ţinã cont în acea vreme. Moldova şi Ţara Româneascã vor fi considerate în aceastã perioadã, dupã Bizanţ, drept douã forţe însemnate ale Rãsãritului.

Urmaşii lui Alexandru-luptele pentru succesiune
 

     ,,Şi Alexandru cel Bun lãsase la moartea lui mai mulţi fii, care începurã luptele pentru tron. Ilie, fiul mai mare, fusese lãsat ca urmaş de tatãl sãu şi se bucura şi de sprijinul Poloniei, fiind cãsãtorit cu o nobilã rusã, sora ultimei soţii a lui Vladislav Iagello. El se grãbi sã restabileascã bunele legãturi ale Moldovei cu vecina ei de la nord, care fuseserã tulburate la sfîrşitul domniei tatãlui sãu. Al doilea fiu al lui Alexandru, Ştefan cu ajutorul lui Vlad Dracul din Ţara Româneascã alungã pe fratele sãu din domnie şi-i ia locul. Dupã mai multe lupte între doi fraţi ei se împãcarã deocamdatã prin intervenţia Poloniei şi începurã sã domneascã împreunã. Ilie rãmase cu Suceava şi cu partea de Nord a Moldovei care luã numele de Ţara de Sus, iar Ştefan luã partea de Sud cu cetatea Albã şi Chilia care luã numele de Ţara de Jos. Şi mai tîrziu cînd Moldova îşi recapãtã unitatea, aceste douã provincii rãmaserã ca nişte subîmpãrţiri administrative ocîrmuite de cîte un vornic deosebit. Ilie, ca frate mai mare, era considerat ca domnul principal, numele lui apare cel dintîi în hrisoave, el ţinea legãturile diplomatice ale Moldovei cu strãinãtatea. Împãcarea celor doi fraţi nu ţinu mult, Ştefan prinde prin viclenie pe fratele sãu şi-i scoate ochii. Aceastã crimã grozavã fu semnalul unor noi lupte. Roman, fiul lui Ilie, se întoarce cu oaste polonã în Moldova şi omoarã pe ucigaşul tatãlui sãu, dar la rîndul sãu e rãsturnat de Petru-Vodã, un alt fiu al lui Alexandru cel Bun. Petru Vodã se cãsãtorise cu o rudã a lui Ioan Corvin şi venise în scaun cu ajutorul acestuia. Astfel Ioan Corvin izbuti sã-şi asigure şi Moldova, înlãturînd pe candidatul polonilor. Luptele pentru domnie în Moldova avurã acelaşi rezultat pentru aceastã ţarã ca şi cele din Ţara Româneascã, ea pierdu mai multe din stãpînirile sale. Polonii reluarã Pocuţia şi silirã pe domnii Moldovei sã declare în scris cã renunţã la aceastã ţarã. Chilia fu cedatã de Petru Vodã lui Ioan Corvin, care o dãdu Muntenilor înapoi, însã avu grijã sã menţie în ea o garnizoanã ungureascã, ce urma sã supravegheze mişcãrile turcilor la gurile Dunãrii“ (Petre Panaitescu, Istoria Românilor) Luptele pentru domnie au continuat-polonii pun în scaun pe Alexãndrel-un fiu al lui Ştefan în timp ce Ioan Corvin îl sprijinea pe Bogdan II, un fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun. Bogdan reuşeşte sã domneacã vreo doi- trei ani şi i-a învins pe polonezii care veneau sã-l punã pe tron pe Alexãndrel. În apropiere de Bîrlad, Bogdan II atacã şi zdrobeşte osatea polonezã în anul 1450. Bogdan Vodã nu apucã însã sã-şi consolideze domnia întrucît este ucis în timpul unui ospãţ de cãtre Petru Aron-un alt pretendent la tron. Petru Aron a domnit aproximativ între anii 1455-1457 şi se declarã vasalul lui Ioan Corvin dupã ce îl bate pe Alexãndrel şi-l alungã la cetatea Albã unde acesta îşi va gãsi şi sfîrşitul. Petru Aron este primul domnitor al Moldovei care plãteşte tribut turcilor.

Ştefan cel Mare
 

     ,,La începutul lui aprilie 1457, intra în Moldova, pe valea Siretului, Ştefan, feciorul lui Bogdan cel ucis la Reuseni. Avea cu el o oaste de vreo 6000 de oameni, parte munteni, parte moldoveni din Ţara de Jos, de unde, dupã tradiţie, ar fi fost de fel însuşi neamul lui Ştefan. Petru Aron, ucigaşul lui Bogdan, n-a avut timp sã se pregãteascã.; de altfel, o parte dintre boieri îl şi urîserã şi erau bucuroşi de domnie nouã. Cu o oaste pe care o putu strînge în pripã, încercã el deci în zadar sã opreascã înaintarea tînãrului care venea sã ia moştenirea pãrintelui sãu şi sã-i rãzbune moartea; înaintarea tînãrului care venea sã ia moştenirea pãrintelui sãu şi sã-i rãzbune moartea; în lupta de la Doljeşti, pe Siret, la 12 aprilie, şi în cea urmãtoare de la Orbic, în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie-Joia Mare-armata lui Ştefan învinse, iar Petru Aron fu silit sã ia calea pribegiei, în Polonia. La locul ce se cheamã ,,Direptate“, pe Siret, ţara aclamã pe biruitor ca domn al Moldovei, iar mitropolitul Teoctist îl unse cu mirul sfinţit. Suceava primi cu bucurie pe fiul lui Bogdan“ (C. Giurescu, op.cit.)

Consolidarea domniei
 

     Ştefan încheie la 4 aprilie 1459 un act cu trimişii regelui polon Cazimir recunoscîndu-i suzeranitatea pentru a contracara intenţiile lui Petru Aron care se va refugia în Ardeal dîndu-şi seama cã Polonia îl va preda în mîinile lui Ştefan. În acest sens Ştefan îi atacã în anul 1461 pe secui ducînd o expediţie de pradã fãrã a-l putea prinde însã pe Aron. Acesta va pleca la curtea voievodului Transilvaniei iar apoi la curtea lui Mateiaş pentru a-l impresiona pe Ştefan sã-i recunoascã autoritatea. Ştefan nu s-a lãsat impresionat şi reînnoieşte tratatul cu regele Cazimir la data de 2 martie 1462. În anul 1463 atacã cetatea Chilia care încã din timpul lui Petru al II-lea a fost cedatã ungurilor dar nu reuşeşte sã o ia-se alege de la acest prim atac asupra Chiliei cu o ranã la gleznã care nu i s-a mai vindecat pînã la sfîrşitul vieţii. Peste trei ani însã, în 1465, Ştefan reuşeşte sã cucereascã Chilia. Înainte de aceasta el reia de la poloni cetatea Hotinului.

Lupta de la Baia
 

     Alianţa cu Polonia, atacul împotriva secuilor şi instigãrile lui Petru Aron îl determinã pe Matei Corvin, fiul lui Iancu, sã porneascã într-o expediţie împotriva lui Ştefan. Matei îl aducea cu el şi pe un anume Berindei pe care intenţiona sã-l punã pe tronul Moldovei. Dupã ce a potolit rãscoala ardelenilor în septembrie 1467 Matei Corvin se îndreaptã spre Moldova. La data de 11 noiembrie 1467 armata ungarã se îndreaptã de la Braşov spre pasul Oituz-ea numãra 40000 de ostaşi. Deşi Ştefan a întãrit trecãtorile din munţi armata ungarã reuşeşte sã treacã, iar la 19 noiembrie 1467 tîrgul Trotuşului este ars şi prefãcut într-o ruinã. Conform cronicarului polonez Dlugosz ,,nici vîrsta, nici condiţia sexualã, nici sexul“ nu erau cruţate. Ştefan însuşi într-o scrisoare adresatã regelui polon Cazimir îi aduce acestuia la cunoştinţã cã ungurii ,,au înaintat, prãdînd ţara, nimicind şi arzînd cu cruzime, prefãcînd în cenuşã oraşele şi satele, ucigînd copii şi necinstind bisericile şi sãvîrşind multe nelegiuiri pe care nu se cuvine nu numai a le spune, dar nici a le gîndi şi pe care nu le-au înfãptuit niciodatã nici pãgînii turci sau tãtari“. Ungurii ocupã Bacãul, Romanul şi Baia. Ştefan, care pînã tuinci s-a ferit de o confruntare directã şi mulţumindu-se doar la unele atacuri de hãrţuialã şi la pustiirea proviziilor dupã obiceiul pãmîntului, se hotãrãşte sã lanseze atacul final. În seara de 15 decembrie 1467, cei 12.000 mii de ostaşi moldoveni atacã tîrgul dupã ce îi dau foc din toate pãrţile. Lupta a ţinut toatã noaptea şi a fost extrem de violentã-în jurul orei 5.00 dimineaţa ungurii încep sã fugã. Însuşi regele Matei Corvin a fost rãnit în spate de o sãgeatã şi a fost nevoie sã fie scos pe o targã din spaţiul de rãzboi. Armata ungarã se retrage spre munţi într-o degringoladã totalã şi trece în Ardeal. În anul 1469 Ştefan pradã Ardealul conform cronicarului Ian Dlugosz.. Ştefan îl prinde în cursã pe ucigaşul tatãlui sãu şi îi ticluieşte o scrisoare ca fiind din partea boierilor moldoveni nemulţumiţi chipurile de domnia lui şi îl pofteşte pe tronul Moldovei. Acesta nu-şi dã seama de cursa ce i s-a pregãtit şi vine la locul de întîlnire-acolo îl aşteptau oamenii lui Ştefan împreunã cu cãlãul domnesc.

Luptele cu muntenii
 

     Pe tronul Ţãrii Româneşti era Radu cel Frumos, sluga prea plecatã a turcilor. Ştefan dorea sã scoatã ţara de sub autoritatea turceascã şi atacã în acest sens Brãila şi cetatea de Floci în anul 1470. Radu n-a fost în stare sã replice direct dar i-a determinat prin plîngerile sale pe turci sã-i trimitã pe aliaţii lor tãtari în Moldova. Aceştia trec Nistrul şi se apucã sã prade. La 20 august, la Dumbrava de la Lipinţi tãtarii au fost zdrobiţi. Cronicarul Dlugosz povesteşte cã hanul tãtarilor ar fi trimis o solie prin care sã cearã cu ameninţãri eliberarea fiului sãu care cãzuse prizonier în urma luptei. Ştefan cel Mare nu s-a arãtat prea impresionat şi a poruncit ca acesta sã fie tãiat în patru chiar în faţa lor. Un an mai tîrziu Radu cel frumos nãvãleşte cu o armatã puternicã în Ţara de Jos dar a fost înfrînt la Soci în judeţul Bacãu. Ştefan cel Mare trece în Ţara Româneascã şi-l înlocuieşte pe Radu cu Laiotã Basarab, unul dintre fiii lui Dan al II-lea dar şi acesta va trece ulterior de partea turcilor.

Bãtãlia de la Vaslui
 

     Sultanul Mahomed al II-lea îi trimite ordin paşei Soliman Hadîmbul care se afla în Albania cu scopul de a cuceri cetatea Scutari sã lase totul la o parte şi sã se îndrepte spre Moldova. În august 1474 Soliman era la Sofia şi se îndreaptã spre Dunãre. În primele zile ale lui ianuarie 1475 pãtrunde în Moldova cu o armatã de 120.000 de oameni. Ştefan deţinea doar o armatã de 40.000 de ostaşi dintre care 5000 de secui. Un izvor aminteşte şi de un detaşament de 1800 unguri. Ştefan pustieşte totul în calea armatei turceşti şi dã ordin ca toate localitãţile de pe ruta de înaintare a armatei turceşti sã fie pãrãsite ascunzînd totodatã şi proviziile. Ce nu s-a putut ascunde a fost ars-chiar şi unele case. Ştefan îşi aşteaptã duşmanul în apropierea oraşului Vaslui. Undeva la confluenţa Racovei cu rîul Bîrlad. În data de 10 ianuarie 1475, folosindu-se de teren şi de cunoaşterea locului Ştefan obţine o strãlucitã victorie asupra armatei celui care a îngenuncheat Constantinopolul-puternicul Mahomed al II-lea. Cazimir, regele polon, a avut o purtare execrabilã-ajunge la un fel de înţelegere prin solii cu sultanul din care rezultã sacrificarea lui Ştefan. Papa Sixt al IV-lea împreunã cu veneţienii îi trimit scrisori de felicitare-dar doar atît-nici vorbã de vreun ajutor concret.

Rãzboieni
 

     În anul 1476 tãtarii primesc ordin sã treacã Nistrul-rãzeşii îi cer voie lui Ştefan sã-şi apere casele astfel încît el va rãmîne numai cu boierii şi curtenii sãi. ,,El se întãri într-un codru la valea Albã sau Rãzboieni în judeţul Neamţului, fãcîndu-şi o cetate cu trunchiuri de copaci în mijlocul desişului pe malul unui Pãrãu adînc. În mai multe rînduri sultanul încercã sã treacã pîrãul şi sã ia cu asalt întãriturile moldoveneşti, dar fu respins de sãgeţile şi tunurile lui Ştefan“ (P.Panaitescu, op.cit) Cu toatã rezistenţa dîrzã a moldovenilor Ştefan este biruit în seara de 26 iulie 1476. Turcii atacã cetãţile Suceava, Neamţ şi Hotin dar nu le pot lua şi se retrag întrucît hrana era pe sfîrşite şi iarna era aproape. Mahomed al II-lea pãrãseşte Moldova hãrţuit în continuare de corpuri de armatã din oastea lui Ştefan cel Mare neputînd sã-şi fructifice victoria.

Alte conflicte
 

     În armata ungureascã care venise în sprijinul lui Ştefan cu prilejul nãvãlirii lui Mahomed al II-lea era şi Vlad Ţepeş, fostul domn al Ţãrii Româneşti-acesta recapãtã tronul domnesc dar este învins din nou de cãtre turci şi ucis în urma unei bãtãlii conform unei pãrţi a istoriografiei româneşti. Existã aici o controversã între istorici-o altã grupare susţine cã ar fi cãzut în urma unui complot pus la cale de boieri. Ştefan gãseşte un alt pretendent în persoana lui Basarab cel Tînãr numit Ţepeluş care trãdeazã precum Laiotã şi îi ajutã pe turci sã strãbatã trecãtorile din munţi şi sã treacã în Ardeal. Oastea turco-munteanã este însã zdrobitã de voievodul Ardealului Ştefan Bathory şi de românul bãnãţean Pavel Chinezul la Câmpia Pâinii lîngã Orãştie în anul 1479. În urma unei alte bãtãlii care are loc la Râmnic în anul 1481 Ţepeluş pierde definitiv domnia-în locul lui este pus Vlad Cãlugãrul. În anul 1484 Ştefan pierde cetãţile cheie-Chilia şi cetatea Albã pe care le cucereşte Baiazid II. Un alt conflict îl are Ştefan cu Ioan Albert, regele Poloniei care în anul 1497 pregãteşte o expediţie în Moldova cu scopul de a-l înlãtura pe Ştefan. Expediţia se va dovedi un dezastru pentru polonezi: oastea lor este zdrobitã la Codrii Cosminului în data de 27 octombrie 1497. În anul 1498 Ştefan face o incursiune în Polonia prãdînd şi arzînd oraşele din Galiţia pînã la Cracovia care pe atunci era capitala Poloniei. Au fost ani de pace, Ştefan ocupã fãrã luptã Pocuţia dupã moartea lui Ioan Albert dar polonezii nu au avut curej sã-l atace. Coşmarul numit Codrii Cosminului le era încã viu în minte. Înainte de moarte desoperã un complot al unor boieri cu scopul de a înlãtura de la domnie pe fiul sãu Bogdan-moştenitorul legitim. Taie cîteva capete şi face linişte. La data de 2 iulie 1504 Ştefan se stinge din viaţã. ( Ştefan Botoran )

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 742 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

2.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3960245

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare