Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Dinastia Basarabilor
Dinastia Basarabilor Email
Marţi, 19 Octombrie 2010 13:58

 

 

     Dupã întemeierea Ţãrii Româneşti se vor cristaliza şi relaţiile feudale, odatã cu desãvîrşirea statului care a avut loc într-o primã etapã prin unirea cnezatelor şi a voievodatelor din dreapta şi stînga Oltului.

 Acelaşi proces a avut loc şi în Moldova şi Dobrogea. Ţãrile Româneşti au avut de-a face încã de la întemeiere cu politica de extindere a unor state din jur care au reprezentat adevãrate forţe politice şi militare pe parcursul Evului Mediu: Ungaria, Polonia, Rusia şi Imperiul Otoman. Domnii statelor medievale româneşti au îmbinat diplomaţia cu calea armelor.

Vlaicu Vodã, rebel ca tatãl sãu
 

     ,,Vladislav, cu mila lui Dumnezeu, voievod transalpin, ban de Severin, duce de Fãgãraş“ aşa suna pecetea lui Vlaicu Vodã scrisã în limba latinã. Vlaicu a fost fiul lui Nicolae Alexandru şi a ocupat tronul Ţãrii Româneşti dupã moartea tatãlui sãu. Domnia lui Vlaicu întãreşte statul feudal muntean dupã cum spune marele nostru istoric Constantin Giurescu: ,,Domnia acestuia înseamnã un pas înainte în dezvoltarea statului muntean. Trebuie sã relevãm, de altfel, faptul cã acest stat a avut norocul rar sã fie cîrmuit, de la Basarab Întemeietorul şi pînã la Mircea cel Bãtrîn, timp de mai bine de un secol, de un şir întreg de domni remarcabili, unind spiritul politic cu însuşirile militare şi cu talentul de organizare. Aşa se şi explicã faptul cã am putut rezista valului turcesc care a înecat state mai vechi ca ale noastre, cum erau Serbia şi Bulgaria, iar mai tîrziu Ungaria“. Vlaicu sau Vladislav urcã pe tron la data de 6 noiembrie 1364. Nu se ştie cu foarte mare precizie data sfîrşitului acestei domnii, cert este cã în anul 1377 domnea fratele sãu Radu. Ultimul document în care Vlaicu este arãtat în viaţã ne survine la data de 6 iulie 1374. Tatãl sãu, Nicolae Alexandru, îşi înceteazã domnia în relaţii destul de încordate cu ungurii. Aceastã politicã este continuatã de Vlaicu cãruia regele maghiar Ludovic îi declarã rãzboi spunînd cã acesta a imitat ,,obiceiurile rele ale pãrintelui sãu“ şi a luat titlul de domn fãrã a-i recunoaşte suzeranitatea. Principalul aliat al lui Vlaicu era cumnatul sãu Sracimir care stãpînea Bulgaria apuseanã cu capitala la Vidin. Ludovic îşi concentreazã atacul principal împotriva lui Sracimir şi reuşeşte sã-l ia prizonier anexînd Bulgaria. O uneşte cu partea timişanã a Banatului de Severin într-un ,,Banat al Bulgariei“ pe care i-l dãtuieşte lui Dionisie, voievodul Transilvaniei. Regele ungar n-a mai continuat dupã aceea ostilitãţile cu Vlaicu cu care îl gãsim în anul 1366 în raporturi destul de bune. Primeşte de la Ludovic Amlaşul-un ţinut spre sud-vest de Sibiu, Severinul şi Fãgãraşul recunoscîndu-l drept suzeran în urma acestor ,,cadouri“. Într-un privilegiu de comerţ acordat negustorilor braşoveni la 20 ianuarie 1368 se intituleazã ,,Ladiszlaus Dei gtacia vaivode transalpinus, banus de Zeurinio, dux de Fogrus“ În anul 1368 armatele lui Ludovic şi cele ale lui Vlaicu resping atacurile lui Ioan Alexandru, stãpînitorul Bulgariei rãsãritene, şi de aliaţii acestuia-turcii împotriva Banatului Bulgariei. Este prima ciocnire pe care românii din nordul Dunãrii ai avut-o cu turcii.

Şi-a pãstrat prin luptã Ţara Fãgãraşului
 

     Dupã anul 1368 izbucneşte în Banatul unguresc al Bulgariei o rãscoalã de care Vlaicu nu era strãin-intervine şi ocupã Vidinul probabil pentru cumnatul sãu Sracimir. În timpul în care Vlaicu a ocupat Vidinul cîţiva cãlugãri catolici veniţi aici sã facã prozelitism au fost ucişi. Ungurii l-au bãnuit pe Vlaicu de acest lucru. Armata ungarã reia ofensiva şi se împarte în douã: un corp sub comanda lui Ludovic va ataca dinspre miazãzi dupã ce stabilise stãpînirea ungarã la Vidin, iar un altul sub comanda lui Nicolae, voievodul Transilvaniei, dinspre miazãnoapte. Oastea lui Ludovic reuşeşte sã treacã Dunãrea în ciuda ploii de sãgeţi lansatã de arcaşii munteni şi sã cuprindã Ţara Severinului dar ducele Nicolae va suferi o înfrîngere catastrofalã asemãnãtoare dezastrului de la Posada. Cronica ungureascã a lui Ioan Kukullo povesteşte cã dupã un prim succes împotriva pîrcãlabului Dragomir al Dîmboviţei oastea ungureascã ,,înaintînd fãrã griji mai departe prin pãduri, cînd se înfundase pe nişte poteci foarte înguste“ Nicolae, voievodul Transilvaniei, ,,a fost atacat de mulţimea românilor din pãduri şi din munţi şi a rãmas mort împreunã cu vrednicul Petru, vicevoievodul sãu, cu Deseu, zis Vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la cetatea de Baltã, cu secuii Petru şi Ladislau, bãrbaţi viteji, şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamã“. Puţini ostaşi unguri au scãpat cu viaţã. Aceastã victorie româneascã are loc la data de 7 iunie 1369. Trupul voievodului Nicolae va fi dus în Ungaria pentru a fi înmormîntat în mãnãstirea Fecioarei Maria din Strigoniu. Ludovic se grãbeşte sã încheie pacea: în urma acesteia Vlaicu va rãmîne cu feudele de peste munţi recunoscînd suzeranitatea regelui ungar asupra lui iar cumnatul sãu Sracimit va fi reîntronat la Vidin.

Alianţa cu turcii
 

     La 16 martie 1373 Ludovic interzice printr-un act sã se mai importe sare din Ţara Româneascã, lucru care îi afecteazã vistieria lui Vlaicu iar la 15 mai în cursul aceluiaşi an Papa Grigore al XII-lea dãdea o circularã prin care îl invita pe arhiepiscopul de Strigoniu şi pe episcopul Transilvaniei sã afuriseascã ,,pe toţi locuitorii care vor vinde arme românilor şi turcilor“ pentru ca la 16 iulie 1374 mai mulţi boieri români sã fugã din Ţara Româneascã în Ungaria arãtînd cã Vlaicu s-ar fi aliat cu turcii. ,,Ştirea este verosimilã şi concordã cu circulara papei care interzicea vînzarea de arme cãtre români şi turci. ,,Cum s-ar explica însã aceastã atitudine a lui Vlaicu, alianţa sa cu ,,necredincioşii“ împotriva cãrora luptase la 1368? Noi credem cã în felul urmãtor: turcii erau atunci în plinã expansiune politicã şi militarã. Din Asia Micã, unde puterea lor crescuse încetul cu încetul, ei trecuserã în 1356-1357, folosindu-se de luptele interne ale bizantinilor, în Europa, ocupînd cetatea Galipoli. Peste cîţiva ani, în primãvara lui 1361, ei cucereau, sub Murad I, Adrianopol şi de aici, în scurtã vreme, o parte a Peninsulei Balcanice. În 1368 erau aliaţi cu Şişman, ţarul Bulgariei rãsãritene, şi atacau împreunã, dupã cum am vãzut, Vidinul şi Bulgaria apuseanã. Cu acest prilej, i-a cunoscut pentru întîia datã pe Vladislav. E drept cã aceastã primã ciocnire a fost favorabilã domnului muntean; el a putut însã sã-şi dea seama de pe atunci de ceea ce reprezentau noii nãvãlitori. Cînd-din motive pe care nu le cunoaştem-relaţiile cu ungurii se stricarã iarãşi, Vladislav ( N.r-adicã Vlaicu ), pentru a preîntîmpina un nou atac, fãcu deci alianţã cu cei care reprezentau-şi strãlucita biruinţã de pe Cîmpia Mariţei în 1370 venea s-o confirme încã o datã-cea dintîi forţã militarã din rãsãritul Europei. S-a crezut de unii istorici ai noştri cã şi domnul muntean ar fi fost, prin contingentul sãu de oaste trimis acolo, între creştinii învinşi de turci pe Cîmpia Mariţei; în realitate, e vorba de ,,Valahia“ din pãrţile Tesaliei, nu de aceea nord-dunãreanã. Vladislav a avut cu turcii numai o singurã ciocnire, în 1368, iar pe urmã, în 1373-1374, s-a aliat cu ei împotriva lui Ludovic al Ungariei. Politica domnului român era o politicã realistã: aşa vor proceda mai tîrziu şi alţi domni de-ai noştri cînd vor vedea cã suveranii creştini, în loc sã-i ajute în ceasul de primejdie, se gîndesc cum sã-i atace mai bine“ ( Constantin Giurescu, Istoria Românilor). De fapt Biserica Catolicã n-a fãcut decît sã încurajeze politica expansionistã a regilor unguri şi polonezi crezînd cã pe calea armelor rãsãritenii vor putea fi aduşi sub obedienţa papei de la Roma. Despre ultimii ani din viaţa lui Vlaicu ştim prea puţine lucruri: documentele lipsesc cu desãvîrşire dupã anul 1374. Tot ce ştim este cã Ludovic n-a mai riscat sã-şi atace primejdiosul vecin care în anul 1369 i-a nimicit o oaste întreagã. S-a mulţumit doar sã întãreascã cetãţile de la Bran şi cele de la intrarea Oltului în munţi.

Raru a pierdut feudele de peste munţi
 

     Despre Radu I nu se ştie cu siguranţã cît a domnit pentru cã nu s-au pãstrat documente de la el, iar indicaţiile vechilor cronici muntene n-au valoare întrucît pentru întreg secolul XIV sînt complet greşite. Domnia lui n-a putut începe înainte de 1374 -datarea ultimei menţiuni despre Vlaicu dar se ştie cu precizie cã în anul 1378 domnea potrivit unei însemnãri de pe un document din 5 august 1424 referitor la mãnãstirea Tismana- cã ,,s-a sfinţit biserica“ mãnãstirii. Potrivit hrisoavelor Radu este primul ctitor al mãnãstirii Tismana. Se ştie însã sfîrşitul domniei sale: 3 octombrie 1385 cînd se constatã cã domneşte fiul sãu Dan. Radu urmeazã întocmai politica predecesorilor sãi: o cronicã italianã (,,Cronaca Carrarese“) vorbeşte despre o expediţie pe care a fãcut-o Ludovic al Ungariei între 5 luile şi 14 august 1377 împotriva lui ,,Radano prinzipo di Bulgaria infedelle“ Acest ,,Radano“ este de fapt Radu şi conform acestui document se deduce clar cã s-a ajuns la un conflict armat. Titlul de ,,prinzipo di Bulgaria“ se explicã prin stãpînirea lui Radu asupra Vidinului şi celorlalte locuri înconjurãtoare care este atestatã de o inscripţie slavã ce se gãseşte în Biserica Domnieascã din Argeş. Cronica italianã aratã în continuare cã Ludovic a ieşit învingãtor din acest conflict dar aceastã expediţie nu a adus rezultatele scontate: domnul muntean nu a recunoscut suzeranitatea lui Ludovic pãstrînd independenţa ţãrii, de aceea n-a stãpînit nici feudele de peste munţi. Relaţiile lui Radu cu ceulalţi vecini nu sînt cunoscute tot dintr-o lipsã acutã a documentelor.

Mormîntul din Biserica domneascã de la Curtea de Argeş
 

     A fost descoperit în anul 1920 şi s-au emis mai multe ipoteze asupra domnitorului îngropat acolo: unii cred cã este mormîntul lui Basarab Întemeietorul, alţii cã acolo ar fi tãmãşiţele lui Radu I. Ultima ipotezã este cea mai plauzibilã pentru cã tradiţia consemnatã într-un document din 1714 ne spune cã Basarab I şi fiul sãu Nicolae Alexandru sînt îngropaţi la Cîmpulung. Dacã aceşti doi voievozi nu sînt îngropaţi la Argeş atunci mormîntul de aici este în mod cert al unui urmaş de-al lor, iar Radu figureazã în fruntea pomelnicului Bisericii. ,,Dacã ar fi fost Basarab Întemeietorul-spune Constantin Giurescu-atunci trebuia ca numele acestuia, nu al lui Radu, sã fie pus în frunte, aşa cum se întîmplã în pomelnicul episcopiei din Râmnic, în acela al mãnãstirii Argeş şi în prima versiune a pomelnicului mãnãstirii din Cîmpulung. Prin urmare-concluzioneazã istoricul-noi credem cã mormîntul descoperit în 1920 în Biserica Domneascã din Curtea de Argeş cuprinde rãmãşiţele lui Radu I Basarab“. Radu a fost cãsãtorit de douã ori: cu prima soţie l-a avut pe Dan, urmaşul sãu la tron; cu cea de-a doua, Calinichia, l-a avut pe Mircea cel Bãtrîn.

Dan, victima luptei dintre bulgari
 

     Dan I a fost fiul lui Radu Basarab şi fratele lui Mircea cel Bãtrîn. Filiaţia este clar arãtatã într-un document din 27 iunie 1387 în care Mircea spune despre mãnãstirea Tismana cã a fost înãlţatã din temelie de ,,sfînt rãposatul pãrintele domniei mele Radu voievod“ şi cã a fost întãritã cu multe lucruri de ,,sfînt rãposatul fratele domniei mele Io Dan voievod“ . Nu se ştie clar anii sãi de domnie: ştim doar cã în anul 1385 el domnea, pentru cã dã în acest an la data de 3 octombrie un hrisov mãnãstirii Tismana şi cã în 1387 domnea fratele sãu Mircea. Conform indicaţiilor unei cronici bulgare ea s-ar fi încheiat la data de 23 septembrie 1386 cînd voievodul român a fost ucis în luptã de Şişman. Politica este aceeaşi cu a predecesorilor sãi din dinastia Basarabilor. Un document din anul 1390 de la curtea regelui Sigismund care aminteşte de vremurile ,,în care Dan voievod cu o puternicã oaste a nãvãlit în ţinuturile castelului nostru Mihald“ este aşadar vorba despre un atac asupra cetãţii Mehadia iar cu acest prilej, mai spune documentul, au fost arse de cãtre valahi hrisoavele de proprietate ale lui Petru, cneazul din Timişel, şi ale fraţilor lui. Nu se ştie motivele acestui conflict al lui Dan cu ungurii se presupune doar de cãtre unii istorici cã domnul muntean a vrut sã reia fostele posesiuni ale lui Vladislav: Amlaşul, Fãgãraşul şi partea ce rãmãsese ungurilor din Banatul de Severin, deoarece urmaşul sãu la domnie poartã încã din primii ani (1389-1390) menţiunea stãpînirii acestor teritorii. Dan a avut conflicte şi cu Şişman puse pe seama luptei interne dintre cei doi stãpînitori ai Bulgariei adicã Şişman, vasalul turcilor şi Sracimir care îşi avea capitala la Vidin. Dan a plãtit însã cu viaţa acest conflict pe care l-a avut cu Şişman. O serie întreagã de izvoare aratã cu certitudine cã voievodul muntean a fost ucis de cãtre Şişman: Cronica lui Moxa care vorbeşte despre evenimentele petrecute între anii 1372 şi 1389. Aceastã cronicã spune: ,,Pre acea vreme ucise şi Şişman, domnul Şcheilor, pre Dan voievod, domnul românesc“. Mai circula o pãrere în istoriografia româneascã conform cãreia Dan ar fi cãzut în urma unui complot boieresc în care a fost implicat şi fratele sãu Mircea în dorinţa de a-i lua tronul dar aceastã tezã nu a avut niciun temei real fiind exclusã din istoria noastrã. Teoria s-a bazat pe interpretarea total greşitã a unui izvor bizantin al cronicarului Halcocondil.

Imperiul lui Mircea cel Bãtrîn
 

     Pe Mircea cel Bãtrîn cronicarul Leunclavius l-a numit ,,principe, între creştini cel mai viteaz şi mai ager“. Mircea a adus la apogeu dinastia Basarabilor şi a crescut prestigiul Ţãrii Româneşti peste hotare. Calinichia, mama lui Mircea, este pomenitã de douã ori în hrisoavele mãnãstirii Tismana. Prima datã, într-un act fãrã datã Mircea vorbeşte de satul Pesticevo ,,pe care l-a adaos mama domniei mele, Doamna Calinichia“. A doua oarã, într-un hrisov din 1392 se pomeneşte de ,,moara pe care a adaus-o mãnãstirii mama domniei mele, Doamna Calinichia, la Bistriţa, care a fost întîi a arhimandritului Basea“. Primul document de domnie cunoscut de la Mircea este cel din data de 27 iunie 1387. Ţinînd cont de faptul cã la 3 octombrie 1385 domnea încã Dan ne putem da seama cã Mircea şi-a început domnia între aceste douã date. Potrivit unei cronici bulgare începutul domniei lui Mircea a fost la data de 23 septembrie 1386. Este cunoscut însã precis sfîrşitul domniei: 31 ianuarie 1418. Mircea a domnit astfel 32 de ani-o stãpînire lungã şi roditoare. Într-un hrisov din anii 1402-1408 în care se fãcea referire la mãnãstirea Cozia, Mircea îşi ia o titulaturã de facturã imperialã: ,,Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi bine cinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stãpînitor Ion Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu stãpînind şi domnind toatã Ţara Ungrovlahiei şi pãrţile de peste munţi, încã şi spre pãrţile tãtãreşti, şi Amlaşului şi Fãgãraşului, Herţeg, şi Banatului de Severin domn, şi pe amîndouã pãrţile pe toatã Podunavia pînã la marea cea mare şi cetãţii Dârstorului stãpînitor“. Dovezile documentare susţin realitatea titulaturii lui Mircea. Banatul de Severin l-a avut încã de la începutul domniei sale, existã documente care probeazã acest lucru pentru anii 1390, 1398, 1407, 1412. Amlaşul şi Fãgãraşul au fost de asemenea în posesia lui: în Fãgãraş el face donaţii sau întãriri de moşii în 1391, 1400 şi 1417. Mircea stãpînea şi cetatea Branului iar prin ,,pãrţile tãtãreşti“ se înţelege ţinuturile din Rãsãrit care cuprindeau şi portul Chilia care avea o mare importanţã strategicã şi economicã-luat în anul 1404. Acele pãrţi tãtãreşti au fost numite mai tîrziu Basarabia datoritã stãpînirii domnilor munteni scoborîtori ai Întemeietorului Basarab I. Prin ,,Amîndouã pãrţile pe toatã Podunavia, pînã la Marea cea mare“ se înţelege Dobrogea, fostul stat al lui Balica, Dobrotici şi Ivanco care cãzuse în 1388 în urma unei lupte cu turcii. Dârstorul -Silistra de astãzi- apare ca entitate distinctã de Dobrogea pentru cã nu a aparţinut despoţilor care au domnit în Dobrogea înaintea lui Mircea ci ţarului de Târnovo. Un document al mãnãstirii Cozia din anii 1402-1408 spune cã Mircea a poruncit cãpetenilor Dârstorului sã respecte şi sã pãzeascã dreptul de pescuit în bãlţile de primprejur, drept ce fusese dãruit mãnãstirii. Autoritatea lui Mircea se întindea astfel de la Porţile de Fier pînã la Chilia şi de la Olt, la miazãnoapte de Fãgãraş, pînã la ţãrmul mãrii. Este cea mai mare suprafaţã pe care a avut-o Ţara Româneascã în cursul istoriei noastre.

 

 

Politica militarã de apãrare
 

     Mircea cel Bãtrîn promoveazã o politicã militarã asemãnãtoare cu aceea a înaintaşilor sãi din dinastia Basarabilor avînd drept scop apãrarea integritãţii şi independenţei ţãrii, riposta şi zdrobirea cu toate mijloacele a oricãrui invadator. Mircea cel Bãtrîn a pus un accent deosebit pe întãrirea capacitãţii de apãrare a hotarelor prin refacerea unor cetãţi de pe Dunãre, prin construirea celei de la Giurgiu, îngrijindu-se totodatã de organizarea şi înzestrarea oştirii. Un corp de armatã din oastea lui Mircea va ajunge pînã la Suceava unde, fãrã a fi obligat sã se angajeze într-o luptã armatã, a sprijinit urcarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru cel Bun, care va rãmîne un aliat de seamã al Ţãrii Româneşti şi care va promova la rîndul lui o politicã de independenţã faţã de pretenţiile strãine. Ostaşii lui Mircea erau foarte bine pregãtiţi fizic, spre exemplu în anul 1393 ei au parcurs într-o expediţie din Balcani 250 km. în doar patru-cinci zile. Manualele dinainte de 1989 susţin cã temelia oastei o reprezenta ţãrãnimea pentru a fi pe plac unei anumite politici implementate de Partidul Comunist. Adevãrul este însã altul. Baza oştirii domnitorilor români au constituit-o mercenarii, soldaţii profesionişti, care mai erau numiţi şi ,,oastea cea micã“. Tot din aceştia se recruta şi garda personalã a voievozilor. Poveştile cu ţãrani viteji care mînuiau coasa, toporul şi bîta şi care culcau la pãmînt cîte cinci turci erau o urmare a promovãrii unei politici propagandistice care nu a avut nicio legãturã cu adevãrul istoric. Avînd un numãr mic de soldaţi în comparaţie cu numeroasele armate turceşti domnitorii români au abordat dintotdeauna o tacticã de gherilã bazatã pe cunoaşterea terenului, hãrţuiri repetate, înfometarea armatelor adverse prin arderea holdelor şi otrãvirea fîntînilor. Înaintea unei bãtãlii decisive armatele duşmane erau atacate deseori de grupuri mici de cãlãreţi care se retrãgeau dupã aceea destul de repede. Atacurile nocturne fãceau de asemenea parte din strategia militarã abordatã de domnitorii români.

Bãtãlia de pe Cîmpia Mierlei
 

     În anul 1387, îndatã dupã suirea pe tron a lui Mircea, cneazul Lazãr al sîrbilor repurteazã la Ploenik o biruinţã asupra turcilor. Încurajat de succesul avut el se hotãrãşte sã organizeze o coaliţie creştinã împotriva ,,necredincioşilor“. Din nefericire, acest plan n-a gãsit rãsunetul pe care-l merita. Ungurii n-au rãspuns la timp, iar contingentele creştine din partea apuseanã a Peninsulei Balcanice-din Bosnia, din Albania-au fost neîndestulãtoare. Mircea se pare cã a trimis un corp de oaste; aşa cel puţin rezultã din relaţia cronicarului turc Sukrullah, care scrie în 1457, cît şi a lui Seadeddin, care menţioneazã cã participanţi pe ,,principii Valahiei şi Bogdaniei“, în timp ce scriitorul Leunclavius pomeneşte numai pe valahi, aşadar pe munteni. Lupta s-a dat în ziua de 15 iunie 1389 pe Cîmpia Mierlei (Kosovopolje în sîrbeşte). La început se pãrea cã biruinţa va fi a creştinilor, mai ales dupã ce un sîrb fanatic, Miloş Obilici, pãtrunsese pînã la locul unde se afla sultanul Murad şi-l ucisese cu lovituri de pumnal. Fiul lui Murad însã, Baiazid, supranumit şi Ilderim, adicã Fulgerul, din cauza repeziciunii mişcãrilor şi hotãrîrilor sale, luã imediat comanda armatei turceşti şi schimbã retragerea iniţialã într-o strãlucitã victorie. Creştinii furã zdrobiţi; cneazul Lazãr însuşi îşi pierdu viaţa. Evident, participarea lui Mircea nu putea rãmîne fãrã urmãri. Mai curînd sau mai tîrziu, Baiazid avea sã rãspundã acestui act de inimiciţie“ ( Constantin Giurescu, op.cit.)

Rãzboiul antiotoman şi victoria de la Rovine
 

     Mircea fortificã linia Dunãrii construind la Giurgiu o cetate din piatrã. În timpul expediţiei din anul 1445 de pe Dunãre, Vlad Dracul le spune cavalerilor francezi cã fiecare piatrã din aceastã cetate îl costase pe tatãl sãu un bolovan de sare. Tot în aceeaşi perioadã a fost întãritã şi cetatea de la Turnu. Într-o altã ordine de idei Mircea încearcã sã-şi acopere spatele împotriva ungurilor cu care fratele sãu Dan I a fost în relaţii destul de încordate. În acest sens el îi trimite pe Manea şi Roman Herescu asistaţi de vornicul Drãgoi, reprezentantul lui Petru al Muşatei, pentru a încheia un tratat de alianţã cu regele Vladislav Iagello. Acest tratat se va încheia la data de 10 decembrie 1389, la Radom, prin care se stipula obligaţia celor doi monarhi sã se ajute reciproc împotriva regelui Ungariei, iar împotriva altor duşmani dupã putinţã, ca prieteni. Ratificarea tratatului de la Radom se va face la 20 ianuarie 1390 la Lublin. Dupã cucerirea Bulgariei care are loc în anul 1393, Baiazid se îndreaptã spre Ţara Româneascã. Oastea turceascã asediazã şi cucereşte Silistra, trece Dunãrea, ocupã Turnu şi înainteazã spre Argeş. Sultanul era urmat şi de vasalii sîrbi Marco Cralievici şi Constantin Dragaşevici. Bãtãlia a avut loc într-o locaţie numitã Rovine pe data de 10 octombrie 1394. Cuvîntul ,,rovine“ înseamnã şanţuri şi sînt dispute cu privire la locaţia exactã: unii istorici susţin cã evenimentul ar fi avut loc lîngã Craiova în apropierea mãnãstirii Jitianu, alţii vorbesc de apa Ialomiţei. Constantin Giurescu susţine însã o altã ,,grupã de pãreri“ care i se pare ,,mai probabilã“ decît celelalte douã: lîngã unul dintre rîurile aflate în drumul dintre Turnu şi Curtea de Argeş-pe Cãlmãţui, pe Vedea, pe Teleorman sau pe Argeş. Lupta a fost cît se poate de violentã, o cronicã bulgarã povesteşte. ,,Şi lãnci nenumãrate s-au frînt atunci şi mulţimea sãgeţilor a fost nenumãratã, încît vãzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor“ iar rîul lîngã care a avut loc bãtãlia ,,curgea roşu de sîngele ce ieşea din mulţimea trupurilor cãzute“. Deşi a repurtat o victorie strãlucitã, Mircea a trebuit sã se retragã spre Argeş aflîndu-se în dezavantaj numeric. Aici a mai avut loc o luptã potrivit cronicilor turceşti care însã a fost defavorabilã muntenilor. Mircea este obligat sã treacã în Ardeal iar în locul lui Baiazid îl pune pe un anume Vlad care se pare cã era înrudit cu familia Basarabilor-unii susţin cã a fost chiar un vãr de-al lui Mircea. Acest Vlad a rãmas cunoscut în istoria noastrã sub porecla de ,,Uzurpatorul“.

Mircea şi dezastrul creştin de la Nicopole
 

     În 7 martie 1395 Mircea încheie un tratat de alianţã cu regele Ungariei Sigismund de Luxemburg iar în 6 aprilie armatele lui Mircea şi ale lui Sigismund se îndreaptã spre Ţara Româneascã. Campania a avut loc în cursul lunii mai şi s-a soldat cu reluarea cetãţii Turnu din mîinile turcilor. Victoria asupra turcilor n-a lãmurit situaţia din Ţara Româneascã şi Vlad pãstreazã jumãtatea dinspre rãsãrit a ţãrii şi chiar mai mult decît atît, atacã oastea ungarã pe cînd aceasta se înapoia de la Turnu pricinuindu-i mari pierderi.
     În luna mai a anului 1396 începe sã soseascã la Buda elita cavalerilor apuseni: cavalerii francezi şi burgunzi, cavalerii germani sub conducerea lui Ioan de Zollern şi cavalerii englezi sub conducerea ducelui de Lancaster. Veneţia venea în ajutor cu flota ei, Bizanţul intra şi el în coaliţie. În data de 13 august Sigismund ajunge la Orşova unde îl aştepta Mircea cu oastea sa. Cruciaţii reuşesc cu greu sã cucereascã Vidinul iar apoi fortãreaţa Rahova îndreptîndu-se spre Nicopole pe care îl asediazã de pe uscat şi de pe apã timp de 16 zile. Baiazid vine urgent cu forţele sale care erau concentrate la Târnovo. Bãtãlia decisivã are loc în data de 28 septembrie 1396. Lupta de la Nicopole a însemnat o mare catastrofã creştinã. Un martor ocular, germanul Hans Schiltberger, care a fost în cele din urmã luat prizonier de turci povesteşte dezastrul prin care a trecut oastea creştinã. Mircea, care cunoştea modul de luptã al turcilor a cerut sã atace primul dar îngîmfatul duce de Burgundia nu este de acord şi se aruncã în luptã. Baiazid se face cã se retrage lãsîndu-i pe cavalerii îmbrãcaţi în armurule lor grele sã pãtrundã cît mai adînc în spaţiul ocupat de armata turcã dar totodatã îi învãluieşte din laterale prinzîndu-i ca într-un cleşte. Cavalerii care erau obişnuiţi doar cu tactica turnirelor sînt aruncaţi de pe cal şi nu pot sã lupte pedestru deoarece erau îmbrãcaţi în fier din cap pînã-n picioare iar turcii, care erau nişte aşi în lupta corp la corp, i-au masacrat. Spuma cavalerilor europeni a fost jalnicã în aceastã bãtãlie: mulţi au fost luaţi prizoniei şi mai mulţi au fost ucişi şi doar puţini au fost cei care au scãpat. Sigismund de-abia reuşeşte sã fugã cu o corabie care coborî pe Dunãre şi ajunse în Marea Neagrã îndreptîndu-se spre Constantinopol, şi de aici, înconjurînd Grecia se îndreaptã spre Dalmaţia. ( Ştefan Botoran )

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Curs valutar BNR

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

10.JPG

Vizitatori online

Avem 1558 vizitatori online

Vremea in Fagaras

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 662
Număr afişări conţinut : 1858227

Informatii utile

Horoscop zilnic

Publicitate

Sondaj online

Pe cine veţi vota pentru funcţia de presedinte al României?
 

FaceBook



 

Magazinul de Ziare Ziare