Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Primele voievodate româneşti
Primele voievodate româneşti Email
Marţi, 12 Octombrie 2010 11:13

 

 

     Micile cnezate şi voievodate româneşti vor deveni odatã cu evoluţia societãţii tot mai puternice şi mai întinse astfel încît vor constitui temelia formãrii statelor feudale româneşti: voievodatul Transilvaniei, Ţara Româneascã, Moldova şi Dobrogea.

Formarea Voievodatului Transilvaniei
 

     În prima fazã avem unitãţile prestatale româneşti ale lui Glad, Menumorut şi Gelu urmate la începutul secolului al XI-lea de alte douã voievodate, unul în Transilvania cu centrul la Alba-Iulia şi altul la Morisena-în Banat care erau mai bine organizate şi mai bogate.

 Evoluţia voievodatului Transilvaniei va trece printr-o nouã etapã de dezvoltare dupã cucerirea de cãtre regatul feudal maghiar. Regalitatea maghiarã organizeazã statul dupã modelul societãţii medievale occidentale. Odatã cu anexarea cetãţilor de apãrare se desfãşoarã şi o amplã acţiune de organizare a comitatelor, unitãţi politico-administrative corespunzãtoare judeţelor. ,,Ele se organizeazã pe mãsura înaintãrii din direcţia nord-vest, începînd cu Bihorul, continuînd cu Crasna şi Dãbîca, pînã tîrziu, în a doua jumãtate a secolului al XIII-lea. Regalitatea maghiarã a încercat sã înlocuiascã voievodatul cu forma de organizare a principatului, voievodul cu un principe. Pentru anii 1111-1113 documentele pomenesc în fruntea Transilvaniei un principe, o demnitate care, în raport cu tradiţia înrãdãcinatã a voievodatului, nu s-a dovedit viabilã. Timp îndelungat, între anii 1113-1176 documentele nu mai pomenesc nici principi şi nici voievozi, dovadã a frãmîntãrilor care au avut loc în acest rãstimp. În 1176 este pomenit Leustachiu voievodul, ceea ce a însemnat cã rezistenţa la noul tip de organizare a fost atît de puternicã, încît regalitatea maghiarã a fost obligatã sã revinã la vechea formã de organizare româneascã. Vechea instituţie voievodalã a fost transformatã şi adaptatã intereselor puterii centrale. Voievodatul ca formã de organizare, simbolizeazã autonomia faţã de regalitate şi perpetuarea unei instituţii politice specific româneşti. În fruntea Transilvaniei era un voievod avînd putere de suveran. Puterea voievodalã o exercitau adeseori adevãrate dinastii, care aveau tendinţa de a se constitui într-o domnie separatã de Ungaria. Astfel, voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumã la sfîrşitul sec. al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea largi prerogative. Ultimul şi-a constituit o adevãratã curte în cetatea de la Deva. El încheie înţelegeri cu suveranii strãini şi se opune regalitãţii maghiare, exercitînd atributele unui stat autonom care stãpînea cetãţi, oraşe şi domenii“ (Istoria anticã şi medie a României, Manual pentru clasa a VIII-a, 1987). În sec XIII-XIV cnezatele şi voievodatele româneşti îşi pãstreazã specificul românesc, un exemplu concludent îl constituie Voievodatul Maramureşului puternic individualizat luptînd cu regalitatea maghiarã care încerca sã impunã comitatul. În urma presiunii exercitate de cãtre regalitate cnezii şi voievozii români trec la sud şi est de Carpaţi întãrind procesul de formare a celorlalte douã state feudale: Ţara Româneascã şi Moldova. În aceste condiţii secuii şi saşii profitînd de privilegiile acordate de coroana maghiarã se vor constitui în unitãţi politico-administrative separate, avînd o largã autonomie. Forma româneascã de organizare-Voievodatul-se menţine din punct de vedere politic în regatul feudal maghiar orientîndu-se tot mai insistent spre Ţara Româneascã şi Moldova. În sec. XIV Amlaşul şi Ţara Fãgãraşului sînt stãpînite de domnii Ţãrii Româneşti pentru ca în secolul urmãtor Ştefan cel Mare sã deţinã Ciceiul cu 40 de sate şi Cetatea de baltã cu 7 sate. În secolul al XV-lea voievodatul va ajunge sub conducerea nobilimii şi pãturilor bogate privilegiate ale saşilor şi secuilor. Treptat românii vor fi eliminaţi din viaţa politicã deşi ei erau principalii autori ai formei statale din Transilvania.

 

 

Ţara lui Litovoi
 

     Formarea statului medieval cunoscut sub denumirea de Ţara Româneascã s-a consolidat într-o perioadã lungã de timp şi a cunoscut douã etape. În dreapta Oltului (nordul Olteniei de astãzi ) cnezatele s-au unit într-un voievodat. Litovoi este voievodul amintit în Diploma Ioaniţilor de la 1247 şi stãpînea formaţiunea politico-administrativã cunoscutã sub numele de ,,Ţara cnezatului lui Litovoi voievodul“ Între anii 1272-1275 un urmaş al acestui Litovoi care purta acelaşi nume refuzã suzeranitatea maghiarã dar moare în luptã iar fratele sãu Bãrbat este luat prizonier. Ulterior acesta reuşeşte sã fie rãscumpãrat în schimbul unei anumite sume de bani pãstrînd totodatã şi stãpînirea voievodatului.

Valahia lui Basarab I
 

     A doua etapã porneşte din dreapta Oltului avînd ca bazã de pornire formaţiunea prestatalã condusã de Seneslau. Sãpãturile Arheologice de la Argeş au dat la ivealã existenţa unui centru politic care data din secolul al XIII-lea, perioada în care Seneslau şi-a desfrãşurat activitatea de conducãtor. Regiunea Cîmpulung-Argeş este cunoscutã încã din vechime ca un teritoriu de tranzit comercial putîndu-se stabili puternice relaţii economice, fapt ce a adus un aport important în întemeierea Ţãrii Româneşti. La începutul secolului al XIV-lea izvoarele istorice menţioneazã ,,Valahia nord-dunãreanã“ condusã de un ,,mare voievod“ şi ,,domn“. Aceleaşi izvoare îl semnaleazã pe Basarab, fiul lui Tihomir, conducînd o formaţiune politicã care participã la confruntãrile militare ale vremii. Într-un timp relativ scurt Basarab unificã cnezatele şi voievodatele extinzîndu-se şi asupra voievodatului lui Litovoi, ocupînd şi pãrţi din sudul Moldovei şi pãrţi din Banatul de Severin. Basarab I se opune cu succes pretenţiilor coroanei maghiare aflatã sub dinastia angevinã, lucru ce a culminat cu victoria de la Posada din anul 1330. ,,La constituirea statului Ţara Româneascã au contribuit şi evenimentele petrecute în Transilvania spre sfîrşitul sec. al XIII-lea. Organizarea domeniilor feudale şi deposedarea cnezilor români de pãmînturi, în Ţara Haţegului, sau a boierilor români din Ţara Fãgãraşului provoacã mari nemulţumiri. Se adaugã treptata excludere a românilor din adunãrile obşteşti, fapt care a sporit nemulţumirea acestora. La sfîrşitul secolului, izvoarele istorice pomenesc despre frãmîntãri sociale în sudul Transilvaniei şi de continua extindere a stãpînirii regale în autonomiile româneşti. În aceste împrejurãri, din Ţara Fãgãraşului s-a pus în mişcare o populaţie româneascã, sub îndrumarea unor conducãtori, care se deplaseazã în sudul Carpaţilor. Despre acest fenomen ne relateazã tradiţia istoricã atunci cînd se referã la Negru Vodã din Fãgãraş, care venind (descãlecînd 9 la sud de Carpaţi ar fi întemeiat Ţara Româneascã. Tradiţia istoricã a pãstrat un fapt istoric real, contribuţia populaţiei de la nord de Carpaţi la procesul de întemeiere a Ţãrii Româneşti, adicã de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din sudul Carpaţilor“ ( Istoria anticã şi medie a României, idem )

 

 

Nicolae Alexandru, voievodul transalpin
 

     Nicolae Alexandru (1352-1364 ) a continuat linia politicã a tatãlui sãu desãvîrşind organizarea politico-administrativã dar şi bisericeascã. El a fost iniţiatorul primei mitropolii cu aprobarea patriarhiei din Constantinopol. Nicolae Alexandru a stat într-o permanentã legãturã cu statele slave de la miazãzi pãstrînd o politicã demnã faţã de unguri. ,,Un cronicar oficial ungur afirmã cã la 1343 Alexandru ar fi fãcut un act formal de supunere venind la hotarele Ardealului şi recunoscînd ca suzeran pe noul rege Ludovic, urmaşul lui Carol Robert. Afirmaţia nu poate fi adevãratã, deoarece la acea datã Alexandru nu era decît asociat la domnie, iar nu domn singur, şi marele Basarab n-ar fi îngãduit revenirea la vechea situaţie dinainte de Posada. A fost mai degrabã-credem noi-o întrevedere în scopul general de reluare a raporturilor rupte de la rãzboiul din 1330 şi privind în special expediţia ce se va porni împotriva tãtarilor, expediţie la care a participat şi Alexandru şi care i-a adus stãpînirea asupra ,,pãrţilor tãtãreşti“ de mai tîrziu. Cã n-a fost o supunere formalã, un act de recunoaştere a suzeranitãţii, aşa cum afirmã cronicarul ungar, rezultã şi din faptul cã, doisprezece ani mai tîrziu, în 1355, regele ungar însuşi recunoaşte cã a trimis în mai multe rînduri, dupã 1341, pe episcopul Dimitri din Oradea la Alexandru spre a trata ,,pace şi concordie“. Ceea ce ar fi fost inutil dacã ar fi existat acea recunoaştere a suzeranitãţii din 1343. De altfel, acelaşi rege, într-un act din 29 august 1359, spune lãmurit cã mai înainte Alexandru ,,refuzase sã-l recunoascã drept suzeran“ Sã credem deci mai degrabã pe cel în cauzã decît pe apologetul acestuia. Mai tîrziu, prin anii 1355-1359, constatãm, e adevãrat, raporturi mai strînse. Ludovic numeşte pe Alexandru într-o diplomã din 1355 ,,voievodul nostru transalpin“ iar peste patru ani, vorbind de vremea cînd acest voievod nu-l recunoştea drept suzeran, lasã sã se înţeleagã cã în acel moment situaţia se schimbase, cã exista un raport de vasalitate....Spre sfîrşitul domniei gãsim pe Nicolae Alexandru în raporturi rele cu ungurii. El nu mai recunoaşte pe Ludovic ca suzeran, conform proclamaţiei de rãzboi a regelui Ungariei împotriva noului domn muntean Vladislav sau Vlaicu, despre care se spune cã a urmat ,,obiceiurile rele“ ale tatãlui sãu Alexandru“ ( Constantin Giurescu, Istoria Românilor )

Întemeierea Mitropoliei Munteniei
 

     În timpul împãratului Diocleţian Imperiul roman a fost împãrţit în mai multe prefecturi, dupã moartea împãratului Teodosie cel mare ( 395 ) cei doi fii ai sãi Arcadiu şi Honoriu împart imperiul astfel: Arcadiu în Rãsãrit cu capitala la Constantinopol şi Honoriu în Apus cu capitala la Ravenna. Acest eveniment a marcat sfîrşitul unitãţii teritoriale a Imperiului roman. Episcopii provinciilor s-au strîns în jurul episcopului unei dieceze, cei din Tomis şi Marcianopolis s-au pus sub subordonarea mitropolitului din Heracleea, capitala diecezei Tracia. Bizanţul care se afla în dieceza Traciei va deveni în anul 33o capitalã imperialã sub numele de Constantinopol. Prin canonul 3 al Sinodului II Ecumenic care a avut loc în anul 381 episcopului de Constantinopol i se va acorda un primat de onoare, dupã Roma iar conform can. 2 care proclama jurisdicţia episcopului capitalei unei dieceze asupra bisericilor cuprinse în circumscripţia ei, episcopul din Heracleea va fi deposedat de rangul de ,,exarh al Traciei“ rãmînînd doar mitropolit al provinciei Europa. Începînd cu anul 381 provinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor vor depinde sub raport bisericesc de Constantinopol. În urma Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451 se acorda scaunului din Constantinopol Jurisdicţia peste Pont, Asia, Tracia şi ,,ţinuturile barbare“ adicã cele dunãrene care în perioada respectivã au cãzut sub huni.

Familia lui Nicolae Alexandru
 

     ,,Nicolae Alexandru a fost cãsãtorit de douã ori. Din prima cãsãtorie-cu Maria, dacã indicaţiile pomelnicului de la Câmpulung sînt exacte-a avut pe Vladislav, pe Radu, viitorii domni ai Ţãrii Româneşti, şi pe Elisabeta, care s-a cãsãtorit cu Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei. Poate tot în aceastã cãsãtorie este şi Voislav, cel îngropat în Biserica Domneascã din Curtea de Argeş. Din a doua cãsãtorie- cu Clara, care era catolicã- a avut douã fiice, pe Ana şi pe Anca. Cea dintîi s-a cãsãtorit înainte de 1360 cu Ioan Sracimir, ţarul bulgar, fiul lui Alexandru, care fusese la rîndul sãu, dupã cum ştim, ginerele lui Basarab Întemeietorul. Din porunca şi prin îngrijirea ,,ţarinei“ Ana, s-a scris în 1360, în oraşul Vidin, un ,,sinaxar“ sau o culegere de vieţi ale femeilor sfinte...Cea de-a doua fiicã a lui Nicolae Alexandru, Anca, a luat, în iulie 1360, pe Ştefan Uroş, ţarul sîrbilor, fiul marelui Ştefan Duşan. Avînd aşadar douã fiice cãsãtorite dupã cei doi regi din Balcani, iar pe cea de-a treia dupã cel mai înalt demnitar al Ungariei, locţiitorul, în caz de absenţã, al regelui, poate judeca oricine situaţia, în sud-estul european, a dinastiei basarabilor şi prestigiul statului întemeiat numai cu o jumãtate de secol în urmã“ (C. Giurescu, ibid. ) Nicolae Alexandru s-a stins din viaţã la data de 16 noiembrie 1364 fiind înmormîntat în biserica mãnãstirii Negru Vodã din Câmpulung ctitoria familiei sale. Şi astãzi se poate observa pe piatra de sub strana domneascã urmãtoarea inscripţie: ,,În luna noiembrie 16 zile, a rãposat marele şi singurul stãpînitor domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6837-adicã 1364-indictionul 3. Veşnica pomenire“

Întemeierea Moldovei
 

     În ţara care s-a numit mai tîrziu Moldova au existat o serie de cnezate şi voievodate atestate de cronicile ruseşti şi de unele acte medievale din sec. XII-XIII. Un timp aceste formaţiuni prestatale au ajuns sub dominaţia cumanilor iar dupã aceea a tãtarilor, dupã 1241. Din aceastã locaţie tãtarii fãceau incursiuni în Transilvania şi Ungaria. Regii Ungariei întreprind mai multe expediţii împotriva lor, cea mai importantã a fost organizatã de cãtre regele Ludovic cel Mare (1342-1382) prin care reuşeşte sã-i alunge pe aceştia de la rãsãrit de Carpaţi în stepele Mãrii Negre unde întemeiazã ,,Hanatul Hoardei de Aur“ în Crimeea. În anul 1347 voievodul Dragoş din Maramureş preia conducerea acestor teritorii şi îşi stabileşte reşedinţa la Baia. Fiul sãu Sas a urmat la conducere. ,,Dupã cercetãri mai noi, în jurul anului 1363 şi nu în 1359, cum s-a crezut mult timp, voievodul Bogdan din Cuhea Maramureşului a trecut în Moldova, cu familia şi oamenii sãi de încredere, fiind recunoscut de stãpînii feudali locali ca voievod al Moldovei. Se întemeia astfel statul feudal al Moldovei cu reşedinţa, probabil, la Siret. I-a urmat în scaun fiul sãu Laţcu (1367-1375), care a întins hotarele ţãrii spre nord şi a întreţinut relaţii de bunã vecinãtate cu Polonia. În ultimul sfert de veac, scaunul domnesc al Moldovei a fost ocupat de Petru Muşat (1375-1391) care şi-a stabilit scaunul în Suceava şi a desãvîrşit organizarea politico-administrativã a noului stat. A fost urmat în scaun de fratele sãu Roman ( 1391-1394 ) şi apoi de Ştefan (1394-1399), frate sau nepot al lor“ (Mircea Pãcuraru, ibid.) Cu muşatinii începe o epopee glorioasã a istoriei noastre adusã la apogeu de Ştefan cel Mare. În anul 1386 va lua fiinţã şi Mitropolia Moldovei care a fost atestatã pentru prima datã într-un ,,Manual de cancelarie bizantin“

Laţcu şi catolicii
 

     Nu sînt documente interne de pe vremea lui Laţcu decît cu privire la orientarea sa spre catolicism. În anul 1372 Ludovic al Ungariei devine şi rege al Poloniei, iar Moldova se va vedea ,,cuprinsã din douã pãrţi de aceeaşi forţã“ dupã cum formuleazã termenul Constantin Giurescu. Vrînd sã împace cît mai bine noua situaţie Laţcu aderã la catolicism într-o perioadã în care cãlugãrii franciscani strãbãteau ,,ţãrile schismaticilor“ şi ale ,,necredincioşilor“ cãutînd sã-i întoarcã la credinţa Romei. Papa Urban al V-lea dispune sã se trimitã 25 de fraţi din ordinul minoriţilor în Rusia, Ucraina şi Valahia-prin asta se înţelegea Moldova pentru ,,cultivarea viei Domnului“. Aceste evenimente au loc în anul 1370, acelaşi an în care papa adreseazã o scrisoare arhiepiscopilor de Praga, Breslau şi Cracovia în care le spune cã deţine informaţii de la doi fraţi minoriţi Nicolae de Mehlsack şi Paul de Schweidnitz din care rezultã cã Laţcu vrea sã adere la catolicism împreunã cu poporul sãu. În urma cererii lui Laţcu va fi numit episcop de Siret Andrei de Cracovia-instalarea oficialã va avea loc la data de 9 martie 1371. La Siret era însã o populaţie amestecatã compusã mai mult din saşi. Pe lîngã aceştia mai erau moldoveni, armeni şi unguri. La 25 ianuarie 1372 Papa îi adreseazã lui Laţcu o scrisoare în care îl felicitã pentru ,,întoarcerea la ascultarea sfintei biserici romane“. Cronicile îi dau lui Laţcu opt ani de domnie, ceea ce înseamnã cã a încetat din viaţã în 1373. Între datarea folositã de Mircea Pãcuraru şi cea a lui Giurescu intervine un decalaj de doi ani. Laţcu a fost îngropat în biserica ortodoxã din Rãdãuţi.

 

 

Muşatinii
 

     Evenimentele care au urmat în urma morţii lui Laţcu sînt printre cele mai obscure din istoria noastrã-conform unei menţiuni dintr-o cronicã strãinã de la 1374. Ca succesor al lui Laţcu ar fi fost Jurg Koriatovici-un principe lituanian ortodox însã cercetãrile din ultima vreme au demonstrat falsitatea acestui act. Deşi letopiseţele de la Bistriţa şi Putna îl dau drept succesor al lui Laţcu pe Petru, fiul Muşatei, pomelnicul de la Bistriţa alcãtuit în anul 1407, anterior celorlalte cronici enumerate mai sus şi contemporan cu evemnimentele îl pune înaintea lui Petru pe un oarecare ,,Costea voievod“. Dupã titlul ,,binecredincioşii domnii ţãrii aceştia“ încep enumerãrile: ,,pomeneşte, Doamne, pe Bogdan voievod; pe Laţco voievod; pe Costea voievod; pe Petru voievod; pe Roman voievod“. Constantin Giurescu a încercat sã facã oarecum luminã în aceastã dilemã istoricã. ,,La moartea lui Laţco n-a mai rãmas nici un urmaş în linie bãrbãteqascã, nici un bãiat. Documentele pomenesc o fiicã, Anastasia, care va muri mai tîrziu, la 26 martie 1420, şi va fi înmormîntatã în biserica din Rãdãuţi, unde odihneau şi tatãl, şi bunicul ei. Stingîndu-se deci dinastia în linie bãrbãteascã a întemeietorilor Moldovei şi cum obiceiul ţãrii nu permitea ca femeile sã ocupe tronul, boierii au fost nevoiţi sã aleagã un domn în afarã de vechea familie. Cu privire la originea lui s-a emis ipoteza cã ar fi fãcut parte din dinastia munteanã a Basarabilor şi cã s-ar fi numit Costea Muşat. Numele de Muşat-spun susţinãtorii acestei ipoteze-este frecvent în Ţara Româneascã şi rar în Moldova, iar faptul cã a fost chemat spre a întemeia o nouã dinastie implicã o origine înaltã, deci înrudirea cu basarabii. Argumentele acestea n-au valoare probantã; ele nu se sprijinã pe fapte sigure. Un indiciu mai serios ar fi politica de alianţã, de legãturi strînse ce se constatã între urmaşii lui Costea, anume Petru, Roman şi Alexandru cel Bun, şi domnul Ţãrii Româneşti, deci, în ipoteza de mai sus, ruda lor, Mircea cel Bãtrîn. Acesta din urmã ajutã chiar lui Alexandru sã ocupe tronul Moldovei, ,,luînd cu sine“ cum spune laconic cronica-pe Iuga, domnul anterior. Costea pare sã fi fost cãsãtorit cu Muşata, mama lui Petru şi Roman, domnii urmãtori ai Moldovei. S-a afirmat cã ea se înrudea cu vechea familie domnitoare; dupã unii ar fi fost fiica lui Bogdan Întemeietorul, dupã alţii, fiica lui Laţcu, deci nepoata lui Bogdan. Şi într-un caz, şi într-altul, dinastia Muşatinilor este continuatoarea directã, prin Muşata, a dinastiei lui Bogdan, iar domnii care urmeazã lui Costea trebuie numiţi prin urmare: Petru al Muşatei şi Roman al Muşatei, deoarece prin mama lor se face legãtura cu descãlecãtorii. În cazul însã cînd nu a existat nicio legãturã de familie între Muşata şi descãlecãtori, deci dacã ea nu se înrudeşte nici cu Bogdan, nici cu Laţcu, atunci evident Petru şi Roman urmeazã la tron în calitate de fii ai lui Costea şi ai Muşatei. Se poate atunci presupune cã numele de Muşat i-a aparţinut lui şi cã numai prin cãsãtorie soţia sa l-a adoptat şi a fost numitã mai tîrziu astfel Muşata, în înţelesul de ,,a lui Muşat“ (cf. Buzeasca, Filipeasca etc.) Într-o asemenea ipotezã, fiii lui Costea trebuie sã poarte numele de Roman Muşat şi Petru Muşat. Se admite cã Laţcu şi-a încheiat stãpînirea în 1373; pe de altã parte, lui Petru, letopiseţele noastre vechi îi dau doar 16 ani de domnie. Luînd ca sfîrşit al acesteia din urmã anul 1391 (în 1392 se constatã Roman ca domn al Moldovei), rezultã cã Petru a început cîrmuirea sa în 1375. Prin urmare, Costea a domnit între 1373-şi 1375; domnia lui a fost scurtã: vreo doi, trei ani de zile. Ce s-a petrecut în acest rãstimp nu se ştie: n-avem nici o informaţie pînã acum“ (C. Giurescu, op.cit.)

Dobrogea
 

     Acelaşi secol XIV marcheazã şi formarea unui stat feudal în Dobrogea pe baza dezvoltãrii unei formaţiuni prestatale existente încã din secolul X-cea a lui Jupan Dimitrie. La cristalizarea statalã contribuie creşterea economicã stimulatã de marele comerţ european şi influenţele bizantine. Izvoarele vremii pomenesc de ,,ţara Cavarnei“ ce constituie nucleul acestui stat. În anul 1346 în fruntea statului dobrogean este amintit Balica urmat de fratele sãu Dobrotici care deşi la început a fost vasal al Bizanţului, din partea cãruia a primit titlul de despot, devine mai tîrziu autonom faţã de imperiu. Dobrotici a purtat o serie de victorii împotriva ţaratului de Târnovo şi a reuşit sã-l facã prizonier în urma unei lupte cu bizantinii pe însuşi împãratul Ioan V Paleologul pe care l-a prins la Varna eliberîndu-l în urma recunoaşterii autonomiei politice. Dupã anul 1386 statul întemeiat de acesta va fi condus de Ivanco care în anul 1388 este ucis în urma unei lupte cu turcii. Imediat dupã moartea lui Ivanco, Mircea cel Bãtrîn, domnul Ţãrii Româneşti, reuşeşte ajutat fiind de populaţia localã, sã alipeascã Dobrogea de Ţara Româneascã. Dobrogea va fi pierdutã între anii 1393-1394. Domnitorul muntean îl recupereazã integral în anul 1404 dar în 1417 Dobrogea va fi ocupatã din nou de turci pînã în anul 1878. ( Ştefan Botoran )

Comments
Comentariu nou Cautare
name  - smechera   |22-10-2010 11:17:51
e tare nu
anonim(a)   |29-05-2012 10:08:23
M-a ajutat mult acest referat, este foarte interesant daca ai timp si rabdare sa
il citesti. Multumesc mult
georg  - Primele voievodate romanesti   |15-04-2016 18:07:39
Trecutul trebuie cunoscut pentru a aprecia prezentul si a fauri un viitor bun.
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Scriitorul Irvine Welsh vine în România

În ediţia tipărită

Chirii modice la ANL

 

     În acest an au primit locuinţe în blocurile ANL patru familii de făgărăşeni. Repartiţia a fost realizată în blocurile A, C, H şi J, în apartamente de 2 camere, iar chiriaşii s-au mutat încă din luna august. Dacă în urmă cu cîţiva ani numărul cererilor depuse în vederea obţinerii unei locuinţe ANL depăşea 1.000, astăzi mai sînt înregistrate doar 70 de solicitări. Tinerii din municipiu nu se mai bat pentru o locuinţă ANL, deşi chiriile sînt sfidător de mici faţă de cele practicate pe piaţa liberă. Dacă în ANL o chirie nu depăşeşte 50 euro/lună, pe piaţa liberă se cer şi 200 euro/lună, în condiţiile unui confort similar (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 
Taximetriştii, nemultumiţi de noile sensuri unice

 

     Începînd cu data de 16 octombrie 2017, Primăria Făgăraş aplică noi restricţii de circulaţie pe unele străzi din municipiu. Acestea au fost stabilite în urma unor dezbateri publice, iar Comisia de circulaţie a definitivat forma restricţiilor. Făgărăşenii care au aflat despre aceste noi modificări au păreri împărţite, unii laudă iniţiativa Primăriei Făgăraş, iar alţii nu sînt de acord cu modificările considerîndu-le inadecvate. (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1282 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

6.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 734
Număr afişări conţinut : 3871734

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare