Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Dacia Traianã
Dacia Traianã Email
Marţi, 21 Septembrie 2010 12:52

 

 

     ,,Graniţele Imperiului roman, care de la Augustus au fost mai mult apãrate decît mãrite cu glorie, le-a întins în lung şi în lat. În Germania, dincolo de Rin, a zidit noi cetãţi. Învingînd pe Decebalus, a cucerit Dacia şi fãcu o provincie din ţãrile de dincolo de Dunãre...Lungimea acestei provincii de jur împrejur este de 1000.000 de paşi...Cuprinde din nou Armenia pe care o ocupaserã parţii...albanilor le dãdu un rege...cuceri şi luã în stãpînire Anthemusia, o întinsã regiune din Persia, apoi Seleucia, Babylonul şi Messenia. Pãtrunse pînã în India şi la Marea Roşie şi fãcu aici trei provincii, şi anume Armenia, Assyria şi Mesopotamia...Cu toate acestea, gloria sa militarã a întrecut-o prin cumpãtare şi prin bunãtatea sa“ ( Eutropius, Istoria romanã)



Organizarea administrativã
 

     Chiar dacã la început Dacia constituia o singurã provincie sub împãratul Hadrian ( 119-120 ) ea a fost împãrţitã în douã: Dacia Superior-partea dinspre miazãnoapte, şi Dacia Inferior-miazãzi. În timpul domniei lui Antoninus Pius se va face o nouã împãrţire: Dacia Porolisensis avînd capitala la Porolissum şi cuprimzînd Ţara Crişurilor şi Munţii Apuseni; Dacia Apulensis cu capitala la Apulum ( Alba-Iulia ) şi care cuprindea restul ardealului şi Banatul; Dacia Malvensis-Oltenia, Muntenia şi partea de miazãzi a Moldovei. Se bãnuieşte cã reşedinţa acestei provincii ar fi fost la Romula al cãrei nume dacic ar fi fost chiar Malva. Dacia romanã a fost o provincie imperialã condusã în numele împãratului de un ,,Legatus augusti pro praetore“. Cînd Dacia a fost împãrţitã în trei provincii la titlul acestui reprezentant al împãratului s-a mai adãugat ,,trium Daciarum“: ,,Legatus augusti pro praetore trium Daciarum“ Acesta era ajutat de trei administratori financiari-cîte unul în fiecare provincie-care se numeau ,,procuratores“. Ei strîngeau dãrile şi repartizau cheltuielile.

Aparatul fiscal
 

     Proprietarii din Dacia aveau obligaţiile tuturor celor din întreg imperiul. Ei plãteau impozitul pe pãmînt-,,censul“- care varia în funcţie de mãrimea şi varietatea terenului: teren agricol, pãşunat sau pãdure. Mai exista un impozit pe care fiecare locuitor indiferent de profesie era obligat sã-l plãteascã. Acesta se numea ,,capitaţia“ Şi asupra moştenirilor se punea un impozit în valoare de 5 % numit ,,vicesima hereditatum“, adicã a douãsprezecea parte. La eliberarea sclavilor se mai plãtea o dare numitã ,,vicesima libertatis“ sau ,,manumissionis“. Locuitorii mai erau obligaţi la anumite prestãri de servicii numite ,,vectigalia“ ce constau în muncã fizicã. Erau de regulã transporturi sau cãrãturi. Pentru încasarea tuturor acestor taxe cei trei procuratori erau ajutaţi de o întreagã pleiadã de funcţionari. Inscripţiile le menţioneazã fiecãruia aria de activitate: exista un funcţionar numit ,,vicesimae libertus“ dar nu se ştie în ce consta activitatea lui; ,,procurator a caducis“-strîngea averile celor care mureau fãrã urmaş şi care intrau direct în proprietatea statului; ,,librarius ab instrumentis censualibus“-aria lor de activitate erau impozitele, arhiva sau scriptele financiare; ,,librarius a rationibus“ avea un rol asemãnãtor; ,,Adjutores tabulariorum“ -agenţii fiscali; ,,adjutor oficii corniculariorum“-subofiţerii din biroul procuratorului. ,,Conductes pascui et salinarum“ erau arendaşii care se ocupau cu pãşunatul sau exploatarea sãrii. Aceştia plãteau integral suma convenitã statului şi luau un venit mai mare de la contribuabili. Tot un astfel de arendaş era cel numit şi ,,conductor commerciorum“ care se ocupa de vãmi-portãrel.

 

Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
 

Parlamentul local
 

     Exista un organ superior local ce colabora cu organul central care era ,,Legatus augusti...“ Era un fel de Parlament şi purta denumirea timpului ,,Concilium Provinciarum Daciarum trium“ alcãtuit din 20 de cetãţeni. Aceastã instituţie îl ajuta pe trimisul împãratului sã-şi exercite mai uşor atribuţiile jurisdicţionale: eliberarea de sclavi, cercetãrile privitoare la dreptul de cetãţenie; tot el se ocupa cu adresele de mulţumire cãtre împãrat şi trimişii acestora sub a cãror ,,înţeleaptã conducere“ provincia prosperase-activiştii de partid vor prelua acest obicei cu mii de ani dupã aceea- şi tot el hotãra ridicarea statuilor.

Reşedinţa legatului
 

    Reşedinţa lui Legatus Augusti era în capitala provinciei Sarmisegetuza iar mai tîrziu, dupã anul 118, aceasta s-a mutat la Apulum. Tot aici se afla şi ,,preotul încoronat al celor trei Dacii“ care slujea la altarul împãratului ,,Sacerdos arae Augusti coronatus Daciarum III“. Se ştie cã în lumea romanã, ca şi în alte societãţi antice, era obiceiul de a i se aduce cult împãratului. Împãratul era socotit o persoanã divinã, i se aducea cult iar în cinstea lui se înãlţau temple. În plus se fãceau slujbe religioase în cinstea lui ca şi la ceilalţi zei. Augustalii sau preoţii care oficiau cultul împãratului aveau în capitala provinciei un sediu al lor ce se numea ,,Aedes Augustalium“ de proporţii impunãtoare. Acest sediu a fost înãlţat în anul 155 d.Hr. şi mãsura 85 m lungime şi şi 65 m lãţime.

100.000 de romani pentru cucerirea Daciei
 

     Pentru a cuceri Dacia Traian a folosit un numãr impresionant de soldaţi. Inscripţiile şi celelalte izvoare ne aduc informaţii preţioase cu privire la numãrul de soldaţi care l-au însoţit pe împãrat în expediţia militarã din Dacia. Este vorba de soldaţi, generali, marinari şi logisticã. Pentru cucerirea Daciei a fost nevoie de 9 legiuni ( o legiune numãra 6000 de soldaţi ), zece ale detaşamente de cavalerie şi cinci cohorte ( detaşamente de infanterie), plus gãrzile pretoriene care îl însoţeau direct pe împãrat. Pretorienii erau elita armatei romane-supersoldaţi instruiţi la sînge în lupta cu armele şi în lupta corp la corp. Garda pretorianã se ocupa de paza împãratului, luãri de ostatici, activitãţi de infiltrare şi spionaj. Multe din instituţiile militare şi poliţieneşti de astãzi sînt inspirate de romani. Totalul soldaţilor care au luat parte la rãzboiul din Dacia se ridicã la 100.000 oameni, un numãr imens pentru acea perioadã.

Cohorte din toatã lumea
 

     Printre generalii care au activat în Dacia s-a aflat şi viitorul împãrat Hadrian, care conducea ,,Legiunea Prima Minerva“. Dupã transformarea Daciei în provincie romanã cea mai mare parte a trupelor a fost retrasã şi aici a mai rãmas doar Legiunea a XIII-a Gemina cu reşedinţa la Apulum. Pentru a face faţã nãvãlirilor barbare a fost adusã mai tîrziu în Dacia şi Legiunea a V-a Macedonica cantonatã la Potaissa ( Turda ) dupã anul 167. Mai activau în provincie o serie de detaşamente sau corpuri de armatã separate. În castrul de la Breţc îşi avea reşedinţa ,,Cohors I Bracaraugustanorum“-aceasta era o trupã de infanterie. La Cãşei, pe valea Someşului, era cantonatã ,,Cohors I Britannica milliaria civium romanorum“ iar în ţinutul Sãlajului activa ,,Cohors II Britannica milliaria equitata“ care era un detaşament mixt de infanterie şi cavalerie. La Turnu Severin acţiona ,,Cohors III campestris civium Romanorum“. O diplomã militarã din 2 iulie 110 ne informeazã cã la acea datã activau în Dacia 4 ale şi 18 cohorte care cuprindeau soldaţi din diferite pãrţi ale imperiului roman. Aici îşi desfãşurau activitatea soldaţi din ţinuturi foarte îndepãrtate: britani de dincolo de Canalul Mînecii, asturi şi lusitanieni din Spania, bosporani din nordul Mãrii Negre, iturei de lîngã Palestina, antiohieni, ubi de la Rin, gali, reţi şi vindeleci din Austria şi Germania, numizi şi mauri din nordul Africii. Erau şi soldaţi din ţinuturile învecinate cu Dacia-panoni din actuala Ungarie, bessi din Balcani şi traci.

Serie de zeci de castre
 

      Apãrarea provinciei era asiguratã prin valuri de pãmînt, castre şi castele în care erau împãrţiţi soldaţii unei legiuni. Castrele erau cele mai complete forturi militare: ziduri de piatrã cioplitã, turnuri de piatrã, porţi, cu forme dreptungiulare sau pãtrate. Dacia era împînzitã cu castre: în Banat, Pantelimonul de Sus-Dobrogea, , Islaz, Slãveni, Romula-Recica, Acidava-Enoşeşti lîngã Piatra Olt, Rusidava-Drãgãşani, Pons Aluti-Orleşti sau Aureşti, Buridava-Slãviteşti-Boroneasa la sud de Rîmnicu Vîlcea, Castra Traiana-Troian, Arutela - Dãeşti şi Gura Vãii , Praetorium - Brezoi-Vãratec, Pons Vetus-Racoviţa-Copãceni, Caput Stenarum-Rîul Vadului, Drobeta Turnu Severin, Puţinei, Bumbeşti, Rãcani, castra Nova, Pelendava ( Craiova ), Schela Cladovei-cel mai mare castru din Oltenia, Hinova, Izvorul Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreţul. În timpul lui Traian a fost ridicat limesul oltean. În Ardeal au fost descoperite de-a lungul Someşului castrele de la Tihãu, Cãşei, Ilişua avînd ca punct de sprijin castrul de la Gherla. Mai gãsim un şir de castre la Orhei, Brâncoveneşti, Cãlugãreni, Sãrata, Inlãceni, Odorhei, Mãrtiniş, Pãuleni, Olteni, Comolãu, Breţc aproape de trecãtoarea Oituzului. În apropiere de Sibiu au fost castrele de la Rîşnov şi Tãlmaciu. Pe valea Mureşului era un castru la Micia, altul la Bologa pe Valea Crişului Repede etc. În interiorul Ardealului existau un şir de castre de-a lungul drumului dintre Porolissum şi Napoca. În Moldova au fost descoperite castre la Poiana, pe malul stîng al Siretului şi la Barboşi, unde se varsã Siretul în Dunãre. În Muntenia s-au descoperit trei castre: Dichiseni, Filipeşti, Drajna de Sus. Limesul oltean cuprindea o întreagã zonã întãritã care începea din satul Flãmînda lîngã Dunãre, parcurgea apoi valea Vedei şi a Cotmenei spre pasul Bran şi se termina la Braşov. De-a lungul acestui limes s-au descoperit 13 castre dintre care patru sînt duble.

Valurile de apãrare brãzdau ţara
 

     Valurile, din latinescul ,,vallum“ erau alcãtuite dintr-un şanţ lat şi adînc care era prevãzut cu posturi de observaţie la o anumitã distanţã una de alta. Aceste posturi de observaţie aveau garnizoane permanente. În unele locuri valul avea şi lucrãri fãcute din piatrã. Un astfel de val în formã de arc a fost construit în partea de nord-vest a Daciei între Someş şi Crişul Repede. Trei valuri paralele strãbãteau Banatul plecînd de la Dunãre şi ajungînd la Mureş. Acestea aveau rolul de a apãra provincia împotriva iazygilor metanişti care erau aşezaţi în cîmpia dintre Tisa şi Dunãre. În Moldova exista un val care pleca de la Adjud şi ajungea pînã pe malul de apus al limanului Conduc, la 10 km. spre miazãzi de Tatar Bunar. Acest val a fost construit de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus-guvernatorul Moesiei şi este anerior cuceririi daciei dupã unii cercetãtori. În Dobrogea existau douã valuri paralele care o strãbãteau de la vest la est, mai precis de la Cernavodã la Constanţa. Unul avea 52 de castele şi a fost construit de Traian iar celãlalt era de piatrã şi avea 27 de castele-construit în vremea împãratului Constantin cel Mare. Cu timpul au fost întãrite cu ziduri puternice şi oraşele aşa cum aratã o inscripţie din anul 248: în jurul coloniei Romula armata a ridicat un zid de apãrare pentru care cetãţenii recunoscãtori mulţumesc împãratului şi fiului sãu.

Coloniile Daciei
 

     Dacia nu fãcea excepţie de celelalte provincii ale imperiului. Aici populaţia civilã locuia în aşezãri care copiau modul de viaţã al tuturor cetãţenilor romani. Din punct de vedere administrativ au existat şi în Dacia trei feluri de aşezãri: colonii, municipii şi sate ( vici sau pagi ). Primele douã erau aşezãri urbane iar celelalte douã fãceau parte din mediul rural. Coloniile erau locuite de cetãţenii romani care se bucurau de toate drepturile printre care şi acela de a alege la Roma pe înalţii demnitari. Tot ei se bucurau de dreptul de a fi aleşi la rîndul lor-,,jus sufragii“ şi ,,jus honorum“. Unele dintre aceste colonii erau considerate ca fãcînd chiar parte din Italia bucurîndu-se de ,,jus italicum“ Acest aspect conferea şi privilegiul de a nu plãti dãrile directe. Coloniile constituiau centre puternice de romanizare.

Municipiile antice
 

     Municipiile erau oraşe cu mai puţine drepturi decît coloniile iar locuitorii lor reprezintã sub raport juridic un stadiu intermediar între peregrini şi colonişti. Municipiile puteau ajunge la rangul de colonii precum satele puteau ajunge municipii. Între municipii existau însã diferenţe: unele puteau deţine drepturi mai mari decît altele. Coloniile şi municipiile erau conduse de cãtre un consiliu municipal numit ,,ordo decurionum“ alcãtuit dupã toate probabilitãţile din 20 de consilieri. Dintre aceştia se alegeau în colonii doi şi în municipiu patru care aveau atribuţiile primarilor de astãzi. Ei aveau totodatã şi funcţia judecãtoreascã, de aceea li se mai spunea ,,duumvri“ sau ,,quattuorviri jure dicundo“

Decurioni, edili, chestori şi patroni
 

     Decurionatul se bucura la început de o cinste deosebitã: membrii lui aveau dreptul sã poarte togã cu bandã latã de purpurã, ceea ce constituia o mare onoare; la solemnitãţi şi la jocuri li se rezervau locurile cele mai bune. În momentul în care administraţia imperiului a început sã slãbeascã sarcinile şi obligaţiile decurionilor care la început erau moderate au început sã fie din ce în ce mai excesive astfel încît aceastã funcţie a ajuns sã fie privitã ca un fel de pedeapsã. În faza ultimã decurionii erau responsabili cu încasarea taxelor pe care trebuiau sã le garanteze cu propria lor avere. Edilii supravegheau problemele de esteticã, în special construcţiile iar chestorii aveau atribuţiile casierilor de astãzi. Aceştia dispuneau de un întreg arsenal logistic şi se sprijineau pe un important aparat birocratic.
     Patronii, aveau statutul de apãrãtori ai oraşelor în diferite litigii cînd era cazul: fixarea impozitelor sau stabilirea prestaţiilor extraordinare. Este cunoscut din documente unul din patronii Sarmisegetuzei-chiar guvernatorul provinciei-trimisul direct al împãratului în persoana lui Claudius Tiberius Fronto.

Satele daco-romane
 

     Erau locuite în general de populaţia autohtonã chiar dacã în ele se mai aşezau şi colonişti romani. Unele din aceste sate erau formate chiar de urmaşii primului colonist al cãrui nume îl purta şi satul respectiv. Acest obicei a intrat în cutumele românilor. În unele cazuri mai multe sate se adunau într-un centru teritorial, un fel de cvasimunicipii, numite ,,territorium“. Un asemenea centru administrativ era condus de un consiliu ,,ordo“ alcãtuit din delegaţi -,,curiales“ trimişi de satele care formau teritoriul. Dintre aceştia erau aleşi ,,quinquennales“ care convocau consiliul, prezidau şi conduceau dezbaterile lui. Conducãtorii satelor din teritoriu erau numiţi ,,magistri vici“ sau ,,principes loci“ şi fãceau parte din consiliu. Puterea supremã o deţinea comandantul militar al garnizoanei din reşedinţa teritoriului.

Şoselele romanilor
 

     Romanii erau nişte aşi ai drumurilor cu care de fapt se şi lãudau-au fost cei mai buni constructori de şosele-civilizaţia occidentalã de astãzi şi nu numai le datoreazã mult romanilor din acest punct de vedere. Aceste şosele au ajutat extraordinar de mult la întinderea şi durata stãpînirii romane. În momentul în care cucereau un anumit teritoriu primul lucru care îl fãcea romanii era construcţia de şosele şi de castre. De fapt şoselele erau înţesate cu fortificaţii care vegheau la buna desfãşurare a comerţului şi apãrarea localitãţilor civile. Exista o şosea principalã care strãbãtea provincia de la un cap la celãlalt. Pleca de la Dunãre şi ajungea la Porolissum. Din aceastã şosea principalã pornea o altã ţesãturã de şosele laterale.

Agriculturã dar şi industrie şi comerţ
 

     Agricultura şi creşterea vitelor au rãmas ocupaţiile de bazã ale localnicilor. Documentele arheologice dovedesc acest lucru. De exemplu pe monumentul funerar al lui Gaius Julius Quadratus care a fost primarul Capidavei pe vremea lui Hadrian se vede un pãstor cu plete lungi, purtînd saricã pînã la glezne; pe altã parte a monumentului un ţãran arîndu-şi ogorul cu un plug tras de doi boi. Romanii au dat o deosebitã atenţiei minelor din Dacia, un sector important ocupîndu-l minele de aur. Era un funcţionar special care se ocupa cu acest sector al economiei numit ,,subprocurator aurariarum“. Acesta era ajutat de un întreg corp de funcţionari. Existau şi mine particulare pe care proprietarii le exploatau în regie sau le închiriau. În Munţii Apuseni existau opt centre de exploatare a aurului, un altul era la Rodna unde se exploata şi argintul; alte douã se gãseau în Banat. S-au gãsit şi unelte folosite de muncitori: o piuã mare de fier a fost descoperitã la Buda, lîngã Criş-aceasta servea la zdrobirea minereului. În afarã de aur se mai exploatau sarea, fierul şi marmura. Pe întreg cuprinsul provinciei existau şi numeroase ateliere de ceramicã. Comerţul era bine dezvoltat. O inscripţie ne vorbeşte despre ,,negociatores provinciae Apulensis“ adicã de ,,negustorii din provincia Apulensis“ care s-au constituit într-un colegiu sau corporaţie şi care îi erau recunoscãtori lui Crassus Macrobius-ocrotitorul lor cel mai bun.

Colegiile, strãmoaşele breslelor
 

     Ierarhia socialã se compunea din diferite categorii: în frunte erau cetãţenii romani, bucurîndu-se de toate drepturile; cetãţenii de clasa a II-a cu drepturi limitate care erau locuitorii municipiilor şi peregrinii care constituiau de fapt populaţia autohtonã: dacii. Aceştia vor deveni cetãţeni romani doar dupã edictul lui Caracalla din 212. Prin acest decret s-a dat dreptul de cetãţenie tuturor locuitorilor din imperiu. Este probabil sã fi existat în Dacia şi cetãţenii legaţi de pãmînt numiţi coloni, un fel de iobagi.
     Colegiile, erau asociaţii fãcute de persoane care prestau aceeaşi meserie sau aveau în comun aceeaşi origine etnicã sau aceeaşi religie în scop de ajutor la nevoie, de asigurare a cultului şi de petrecere în comun. Colegiul avea un numãr minim de membri care plãteau o cotizaţie anualã fiind condus de un consiliu de decurioni care alegeau din rîndul lor un magister ( preşedinte ) şi un commagister ( vicepreşedinte ). Cel dintîi trebuia sã punã garanţie o anumitã sumã pentru administrarea fondurilor colegiului. Dupã decurioni urmau ,,principales“-fruntaşii iar apoi membrii obişnuiţi. Colegiile aveau şi cîte un protector important numit patron sau defensor care le apãra drepturile. Existau astfel colegiul centonarilor ( se ocupau cu ceramica ), dendroforilor-al plutaşilor; fabrilor-fierarilor; corãbierilor-nautae; lecticarilor-purtãtorilor de lec tice etc. Oraşele din Dacia Traianã erau înzestrate cu apeducte, terme şi amfiteatre-simboluri ale civilizaţiei romane însuşite cu timpul de toţi locuitorii provinciei. Nu avem dovezi despre existenţa unor şcoli în Dacia de talia universitãţii din Burdigala ( Bordeaux-Franţa ) dar tinerii de aici erau educaţi de profesori-existã dovezi în acest sens-la Sarmisegetuza s-a gãsit o cãrãmidã în care era sãpat de trei ori alfabetul, la Romula o altã inscripţie cuprindea un fragment de vers în greceşte-dovadã cã în şcoli se preda Iliada. (Va urma) ( Ştefan Botoran )

Clujul, perla Nordului
 

     Oraşul roman Napoca, Clujul de azi, era o adevarata ,,perlã a Nordului" lumii romane. Localitatea era una deosebit de prosperã, graţie bogaţilor negustori de sare şi ofiţerilor din numeroasele unitãţi militare din provincia romanã Dacia. Istoricul Alexandru Diaconescu spune cã oraşul, în perioada în care a primit statutul de municipiu de la împãratul Hadrian, era deosebit de bine sistematizat. El avea douã axe perpendiculare care se intersectau în forul aşezãrii, situat în apropierea actualei catedrale romano-catolice Sfantul Mihail. Strãzile erau perfect paralele, iar la fiecare colţ de stradã era cîte o cîrciumã. Existau cel puţin douã temple în Cluj. Unul dintre ele era templul capitolin, organizat dupa modelul Capitoliului din Roma, iar altul era templul zeului Priap, care conţinea o statuie de piatrã, înaltã de doi metri, care simboliza un falus. Zeul Priap era protectorul fecunditãţii, al virilitãţii şi al recoltelor. Probabil ca in apropierea acestui templu se afla şi un bordel.

Lux la Napoca
 

     Casele private din Napoca erau deosebit de luxoase. Fiecare casa avea mai multe încãperi şi o curte interioarã pavatã. La stradã, casele aveau porticuri cu coloane. Spre curte, unde centrul era ocupat de fîntîni ţîşnitoare, casele aveau un singur portic, spre sud-est, unde batea mai mult soarele şi unde era mai cald. Acest model de case din Napoca a fost ,,importat“ şi în Italia, trei secole mai tîrziu, cînd clima s-a racit şi a ajuns la fel ca şi clima din Dacia, în secolele II-III. Casele difereau de cele din zona Mediteranei, al caror portic înconjura întreaga curte interioarã. De asemenea, curtea nu era pavata ci, pentru ca acolo ploua mai puţin, deci era şi mai puţin noroi, era transformata într-o gradinã. Aceste curţi şi porticuri erau rezervate membrilor familiei romane pentru otium, adicã pentru îndeletnicirile private. Îndeletnicirile publice se numeau negotium, iar romanii erau foarte stricţi atunci cand venea vorba de separarea vieţii publice de cea privatã.

Regula celor 50 de kilometri
 

     Romanii preţuiau foarte mult matematica. Ei au calculat cã un soldat care îşi carã echipamentul şi proviziile poate sã mãrşaluiascã pe zi 12.000 de paşi, fãrã probleme. În marş forţat, soldaţii parcurgeau distanţe de trei ori mai mari. Tocmai de aceea, ei au aşezat oraşele în funcţie de acest criteriu. Marile oraşe erau aşezate la 72.000 de paşi unul de celalalt, iar la 36.000 de paşi erau ridicate aşezãri mai mici. 36.000 de paşi reprezintã echivalentul aproximativ al 50 de kilometri. De aceea, Simeria este la 50 kilometri de Sarmisegetuza şi de Apulum, Alba Iulia de azi. Localitatea Rãzboieni este situatã la 50 kilometri de Apulum şi la 50 de Napoca. Castrul roman de la Gherla este situat la 50 kilometri de Napoca. Astfel cã o trupa de soldati romani, care pornea de la Sarmisegetuza romana spre Gherla, pe traseul Simeria-Apulum-Rãzboieni-Napoca-Gherla, parcurgea in mod normal acest drum în 15 zile. Soldaţii romani primeau pesmeti, branzã uscatã, carne şi vin pentru cîte trei zile. Odata la trei zile, primeau hranã caldã în aşezãrile menţionate.

Marmelada din vin
 

     Romanii serveau diferite feluri de vin, alb, roze sau roşu, preparate în diferite feluri. Vinurile locale, comune, erau cele ,,îndoliate“. Mustul era pus în vase mari din ceramica, îngropate de toamna pînã primavara, cînd erau scoase şi vinul era servit la masã. Existau vinuri nobile, locale sau aduse din Italia, Grecia, Spania sau Tunisia de azi. Acestea erau pãstrate în amfore, vase cu pereţi poroşi de ceramicã şi cu gat lung. Dupa ce vinul era turnat în amfore, acestea erau sigilate şi îngropate în nisip. Apa din vin era absorbitã de nisip, iar dupa o perioada care varia între trei şi cinci ani, vinul se transforma într-un soi de marmeladã. Atunci cand vinul era servit la masã, aceastã marmeladã era turnatã într-un vas mare de lut, numit crater, încãlzit pe dedesubt, de obicei cu ajutorul unui foc, caz în care craterul era sprijinit pe niste picioruşe din lut sau din metal. Peste marmeladã era turnatã apa. Uneori, vinul era amestecat cu mirodenii ori cu miere. Tocmai de aceea romanii serveau vinul cald.

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

În ediţia tipărită

,,În Decembrie 1989 a fost lovitură de stat“

 

      Se împlinesc în curînd 28 de ani de la evenimentele sîngeroase din Decemrie 1989, cînd românii au ieşit în stradă pentru a-şi cîştiga libertatea în faţa unui regim dictatorial condus de Nicoale Ceauşescu. Dacă pînă la fuga soţilor Ceauşescu (22 Decembrie 1989), s-au înregisrat zeci de victime în rîndul populaţiei, după aceasta numărul morţilor a crescut, depăşind 1000. Faptul explică preluarea conducerii ţării de către perestrokişti printr-o lovitură de stat, adică acei conducători formaţi la Moscova lui Mihail Gorbaciov. Emoţia publică a românilor de a ieşi în stradă pentru a răsturna regimul Ceauşescu a fost valorificată la maxim de grupul ce se pregătea să preia conducerea încă din 1984. Evenimentele au fost pregătite la întîlnirea de la Malta a preşedinţilor SUA şi URSS, iar forma de acţiune a fost decisă ulterior, 4 decembrie 1989, la Moscova, unde au fost invitaţi preşedinţii ţărilor comuniste. În cei 28 de ani ce s-au scurs, românii nu cunosc adevărul despre acele evenimente, istoricii nu l-au spus răspicat, politicienii nici atît. În schimb, jurnaliştii au încercat să despice firul în patru în ziare sau în emisiuni televizate. Concluzia a fost una singură, lovitură de stat, una sîngeroasă care a dat mulţi morţi şi răniţi.

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 651 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

9.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 743
Număr afişări conţinut : 3956270

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare