Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Marea Britanie, Regatul dinastiilor
Marea Britanie, Regatul dinastiilor Imprimare Email
Marţi, 16 Februarie 2010 15:39

     ,,Deci, la origine, Dumnezeu n-a acordat niciun fel de superioritate vreunuia din urmaşii lui Adam ca să exercite, prin voinţa şi privilegiul său, propria dominaţie asupra oamenilor, fraţii săi. Este, dimpotrivă, gravat de natură, în sufletul omului, acest etern şi precis principiu ca să nu faci cuiva ceea ce nu-ţi place...Singura putere firească vine de la popor; monarhia şi Camera Lorzilor sînt excrescenţe inutile; guvernarea trebuie să constea dintr-o singură Cameră, aleasă prin vot universal.“ ( John Liburne, Revelaţia libertăţii, 1646)

     Pe harta Europei, Marea Britanie s-a impus ca o putere de a cărei decizie trebuia să se ţină cont. Chiar dacă nu s-a impus extinzîndu-se pe continent ca Imperiu în sensul strict al cuvîntului, Anglia a creat un Imperiu comercial şi a sprijinit statele de pe urma cărora a avut mereu de cîştigat. Imperiul colonial al Marii Britanii extins în cele mai îndepărtate colţuri ale mapamondului i-a adus puterea financiară cu care şi-a permis să facă orice. Englezii sînt oameni pragmatici, ei au intervenit de-a lungul istoriei doar acolo unde le-a dictat interesul spre binele şi prosperitatea ţării lor.

Denumirea ţării
 

     Denumirea oficială a Ţării este Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Denumirea Convenţională este Regatul Unit Marea Britanie. Capitala ţării este la Londra. Din punct de vedere administrativ Anglia se împarte în 47 de burguri, Irlanda de Nord este divizată în 24 de districte, Scoţia este împărţită în 32 de zone, iar Ţara Galilor (Wales) numără 11 oraşe cu independenţă administrativă. Ziua naţională nu se celebrează într-o zi anume. Sidtemul legislativ se bazează pe legi şi obiceiuri locale (cutume) cu influenţe romane timpurii şi continentale moderne.

 

Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!

Tipul de guvernămînt
 

     Marea Britanie este o monarhie Constituţională, regat ereditar în care puterea executivă este exercitată de un cabinet condus de liderul partidului majoritar din Camera Comunelor iar cea legislativă de un parlament bicameral format din camera Comunelor şi Camera Lorzilor. Monarhul deţine un rol extrem de discret în stat conform principiului ,,regele domneşte dar nu guvernează“. Funcţia sa se limitează în a transmite mesaje. Are însă o mare putere simbolică, ceea ce îi conferă un rol important în viaţa publică. Regele simbolizează în Anglia unitatea naţiunii şi a statului. Familia Regală este foarte îndrăgită în mod special în Anglia de către toate păturile sociale. Tipul de guvernămînt se caracterizează prin multipartitism: Partidul Laburist, Partidul Conservator etc. Monarhia Constituţională din Marea Britanie se bazează pe o ,,Constituţie Organică“ care are o tradiţie seculară incluzînd un ansamblu de tradiţii şi convenţii atestate din timpuri îndepărtate.

Scurt istoric
 

     Pe teritoriul actual al Marii Britanii s-au aşezat celţii în anul 700 î.Hr. Sub conducerea împăratului Claudius are loc invazia romană în anul 43 d. Hr. Teritoriul ocupat de romani poartă numele de Pretani şi se întindea pe toată suprafaţa marii Britanii, exceptînd partea de Nord Caledonia (Scoţia actuală). Romanii au avut în stăpînire aceste teritorii cărora le-a dat numele Britania timp de aproape 400 de ani. Datorită migraţiei barbarilor, a picţilor şi scoţienilor, romanii, datorită faptului că nu aveau aici un front militar puternic, s-au văzut obligaţi în situaţia de a abandona aceste ţinuturi lăsînd în urmă o reţea de oraşe înconjurate cu ziduri. În sec V-VI aceste teritorii au fost cucerite de saxoni, anglii şi iuţi. Saxonii s-au stabilit în partea vestică a ţării-Wessex, Sussex, Essex, pe cînd iuţii au acaparat oraşul Kent. Anglii ocupă estul Angliei, Mercia şi Northumbria, pînă la graniţa cu Scoţia. Anglo-saxonii s-au luptat între ei timp de patru secole, cel mai puternic dintre ei a fost regele de Mercia. La jumătatea sec. IX vikingii debarcă pe ţărmurile Marii Britanii şi ocupă majoritatea teritoriului în afară de Wessex. Conducătorul Alfred de Essex ( 871-901 ) a încheiat cu ei un tratat de pace. Conform acestui tratat danezii au ocupat nordul şi estul ţării, iar restul fiind dominat de Alfred de Wessex. Alfred de Essex este cunoscut de altfel drept ,,părintele marinei britanice“ întrucît a pus bazele unei flote puternice. Anglo-saxonii au pus bazele statului englez-ei au împărţit ţara în districte, au stabilit sistemul feudal, au conceput Conciliul care stă la baza Conciliului Confidenţial de astăzi. În sec. VI-VII se generalizează religia creştină adusă aici tot de către imigranţii anglo-saxoni. Ultima invazie a Angliei a fost făcută de către normanzi avîndu-l în frunte pe Wilhelm de Normandia. În bătălia de la Hastings (1066) o mare parte a saxonilor au fost ucişi în luptă iar cei care au supravieţuit s-au refugiat în Scoţia avînd un rol important în anglicizarea Scoţiei. În urma rebeliunii saxono-daneze regele Wilhelm distruge o mare parte a oraşului York şi începe construcţia unor castele de apărare.

Procesul de feudalizare
 

     După cucerirea normandă s-a accentuat şi procesul de feudalizare care pînă atunci s-a desfăşurat într-un mod destul de lent. Deşi anglo-saxonii au pus bazele statului englez normanzii continuă acest proces avînd un rol important în formarea societăţii feudale engleze. Regele normand a confiscat pămînturile nobilimii anglo-saxone; oraşele, marile domenii şi majoritatea pădurilor le-a oprit ca proprietate personală devenind în cele din urmă cel mai bogat rege din Europa Apuseană. Restul pămînturilor confiscate a fost împărţit în feude şi date soldaţilor care au participat la expediţiile sale militare. Majoritatea ţăranilor au fost transformaţi în iobagi.

Instituţia cavalerilor
 

     Terminologia cuvîntului cavaler ne duce cu gîndul la curaj, onoare, cinste, caritate şi apărarea celor slabi. Această clasă a fost instituită de către Wilhem de Normandia, sau ,,Cuceritorul“ cum a rămas cunoscut în istorie. Soldaţii săi au devenit ,,cavaleri“ iar comandanţii lor au fost numiţi baroni sau conţi. În ierarhia feudală ei rămîneau subordonaţi unii altora, după gradele şi funcţiile pe care le-au purtat în armată.

Henric II (1133-1189)
 

     În anul 1154 devine regele Angliei şi ocupă această funcţie pînă la moartea sa. Este fondatorul dinastiei Plantageneţilor. Mama sa a fost Matilda, regină a Angliei iar tatăl său se numea Geofrroy IV şi a fost conte de Anjou. În timpul domniei sale au avut loc rebeliuni organizate de fiii săi precum şi asasinarea arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Becket, care s-a opus în repetate rînduri încercărilor regelui de a limita drepturile Bisericii. Papa Alexandru III a acceptat în cele din urmă penitenţa lui Henric care a avut un rol esenţial în instigarea acestui asasinat. Henric a pus capăt unei perioade de anarhie şi a condus Anglia de pe o poziţie fermă introducînd importante reforme legislative. Administraţiile locale au primit autoritatea de a rezolva problemele de rutină în domeniul justiţiei şi al finanţelor, ceea ce a dus la un sistem de drept comun ce a supravieţuit pînă în perioada contemporană. Ca fiu al lui Geoffroy de Anjou, Henric deţinea controlul şi asupra provinciilor Normandia, Maine, Touraine, Bretagne şi Anjou din Franţa. Căsătoria sa cu Eleanor de Aquitania, fosta soţie a lui Ludovic VII al Franţei, i-a adus domenii şi mai mari în Franţa, astfel încît regatul său se întindea din nordul Angliei pînă în Pirinei. Aceste extinderi au fost consolidate de omagiul lui Malcolm III al Scoţiei şi de recunoaşterea lui Henric drept suzeran al Irlandei în 1171. Între 1173-1174, Henric II a înăbuşit o rebeliune condusă de soţia lui şi de fiii săi Henric, Geoffroy şi Richard. Fiul său cel mai mare, Henric, fusese încoronat rege în 1170, în timp ce tatăl său se mai afla la domnie.

Henric V (1387-1422)
 

    A ajuns pe tron la vîrsta de 26 de ani, a zdrobit rapid două comploturi împotriva sa şi a emis pretenţii la coroana franceză. A inv adat Franţa în anul 1415, a capturat portul Harfleur şi a înaintat prin Normandia către Azincourt unde a repurtat o victorie decisivă. În 1417 a invadat din nou Franţa şi a dus din nou o campanie reuşită care s-a încheiat prin Tratatul de la Troyes. Conform acestui tratat Henric avea să succeadă la tronul Franţei după moartea lui Carol VI şi trebuia să se căsătorească cu Catherine de Valois, fiica lui Carol. Căsătoria a avut loc în 1420, dar Henric a nurit de friguri în anul 1422, cu cîteva săptămîni înainte de a deveni rege al Franţei la moartea socrului său. Succesele militare i-au adus o aură de erou popular. A construit o flotă puternică, a curăţat Canalul Mînecii de nave inamice şi a folosit profiturile de pe urma intensificării comerţului pentru a plăti întreţinerea flotei. A fost urmat la tron de fiul său Henric VI.

Războiul celor două roze (1455-1485)
 

     A izbucnit între Casa de York, a cărei emblemă era un trandafir alb, şi Casa de Lancaster care şi-a ales drept simbol un trandafir roşu. Cauza acestui război civil a fost pretenţia ambelor dinastii la tronul Angliei. Rivalitatea a izbucnit între Edmund Beaufort din Casa de Lancaster, duce de Somerset, şi Richard, duce de York. Beaufort era un apropiat al insignifiantului Henric VI şi al reginei Margareta de Anjou. Sprijinit de contele de Warwick, Richard, protector al regatului în timpul în care Henric a fost bolnav (1453-1455) şi dornic să-şi arate puterea, a devenit oponentul lor. În 1455 Richard a cîştigat prima bătălie de la St. Albans. Un armistiţiu dificil a durat pînă în 1459 cînd au izbucnit noi conflicte armate. Victoriile celor din Casa de York au fost urmate de moartea lui Richard în urma unui atac surpriză venit din partea Casei de Lancaster în bătălia de la Wakefield din 1460.

Dinastia Tudorilor
 

     Această Casă regală a domnit în Anglia din 1485 pînă în 1603. Tudorii erau la origine o familie de aristocraţi galezi, a căror soartă s-a îmbunătăţit simţitor după ce Owen Tudor s-a căsătorit la sfîrşitul anilor 1420 cu Catherine de Valois, văduva lui Henric V. Fiul lor cel mare, Edmund (1430-1456), a fost făcut de Henric VI duce de Richmond şi s-a căsătorit cu Margaret Beaufort, stră-strănepoata lui John of Gaunt-un strămoş datorită căruia a devenit moştenitoarea pretenţiilor Casei Lancaster la tron. Edmund a fost executat după victoria Casei York în bătălia de la Mortimer Cross din 1461, dar unicul său fiu, Henric Tudor, a devenit Henric VII după ce l-a învins pe Richard III în 1485 în bătălia de la Bosworth Field. Această victorie a pus capăt războiului Celor două Roze şi l-a adus pe tron pe Henric de Richmond, care a întemeiat Dinastia Tudor. Henric şi-a apărat pretenţiile la tron căsătorindu-se cu Elisabeth de York şi a unit astfel cele două case aflate în conflict: York şi Lancaster. I-a urmat la tron Henric VIII, al cărui unic fiu legitim, Eduard VI, a murit tînăr, în 1553. Lui Eduard i-a urmat pe tron Maria I, care a murit în 1558 după o căsătorie fără copii cu Filip II al Spaniei; ei i-a urmat la tron sora vitregă mai mică Elisabeta I, care nu s-a căsătorit niciodată.

Elisabeta şi gloria epocii sale
 

     Fiica lui Anne Boleyn, repudiată de către Henric VIII Tudor şi ucisă, ea învăţase de mică lecţia vicleniei şi a prudenţei întrucît viaţa ei a fost pusă deseori în pericol. Ca proaspătă regină s-a confruntat cu probleme grave deoarece ţara era săracă şi slăbită-înconjurată de potenţiali duşmani. Ca tînără femeie i se cerea să se mărite. Era cea mai bună partidă din Europa şi în 1559 erau pretendenţi la măna ei 12 regi. Cu tenacitate le dădea tuturor speranţe astfel încît întreţinea dezbinarea între marile puteri catolice Franţa şi Spania. Bizuindu-se pe realizările tatălui ei Henric VIII şi continuînd pe aceeaşi linie, Elisabeta a creat o Biserică naţională a Angliei care evita extremismele-atît ale catolicilor cît şi ale puritanilor calvini. Însă reprimarea revoltei catolice a provocat o ruptură totală de Roma: Papa Pius V a emis o bulă prin care o detrona ca uzurpator şi pentru erezie. Aceasta a determinat-o pe Elisabeta să-şi asume rolul de principal monarh protestant din Europa. I-a sprijinit pe olandezi în rebeliunea lor aprigă împotriva Spaniei şi pe highenoţi în Franţa. Resimţind în permanenţă lipsa banilor, a provocat Spania permiţîndu-le unor corsari precum Sir Francisc Drake şi Sir John Hawkins să jefuiască galioanele spaniole ce navigau dinspre Lumea Nouă. Tronul Elisabetei era ameninţat de verişoara ei, catolica Maria Stuart a Scoţiei, văduva regelui Franisc II al Franţei. În 1568 aceasta a fost izgonită din Scoţia de nobilii protestanţi şi s-a refugiat în Anglia. Aici, Elisabeta a ţinut-o în arest la domiciliu. În momentul în care o invazie spaniolă de proporţii părea iminentă miniştrii Elisabetei au sfătuit-o că menţinerea în viaţă a Mariei Stuart reprezenta un pericol pentru tronul ei astfel încît a fost executată în Castelul Fotheringhay în 1587. În anul 1588 Armada lui Filip al Spaniei intră în luptă. Papa vedea în acest conflict o mare cruciadă împotriva ,,ticăloasei protestante“. Principala armată spaniolă condusă de ducele de Parma urma să pornească din Ţările de Jos spaniole şi să debarce pe coasta Angliei. Pentru a o escorta la trecerea Canalului, o flotă de 130 de galioane şi o armată suplimentară urmau să treacă canalul şi să facă joncţiunea cu Parma. Printr-o manevră tenace flota engleză a hărţuit armata prin atacuri rapide conduse de experimentaţii corsari John Hawkins şi Francis Drake şi a dispersat-o cu nave încărcate cu explozivi cărora le dădea foc. Rămăşiţele flotei spaniole s-au întors prin Marea Nordului-un loc total neprielnic şi pe coastele scoţiene unde o bună parte din aceste nave au eşuat. În urma acestui eşec Filip al II-lea al Spaniei s-a izolat şi s-a dedicat rugăciunii. Elisabeta şi-a cultivat de-a lungul carierei politice imaginea publică şi s-a bucurat de o imensă popularitate. S-a stins din viaţa la 24 martie 1603 după 45 de ani de domnie.

Unitatea politică
 

     Marea Britanie datează ca unitate politică din sec.XIII cînd principatul Ţării Galilor a fost cucerit de Eduard I, supunîndu-se astfel stăpînirii engleze. Cele două ţări au fost unificate oficial prin Actul Unirii emis de Henric VII în 1536. În 1603, regatele Scoţiei şi Angliei au făcut primul pas spre unire, cînd Iacob VI al Scoţiei a moştenit tronul Angliei, luînd numele de Iacob I şi proclamîndu-se ,,Rege al Marii Britanii“. Totuşi, cele două ţări au rămas regate separate sub un unic monarh şi fiecare şi-a păstrat parlamentul propriu. Între 1653-1659 parlamentele scoţian şi englez au fost temporar unite în Protectoratul lui Oliver Cromwell. Apoi în 1707 ambele parlamente au votat pentru unificarea lor şi astfel, pentru unirea Angliei, Scoţiei şi Wales-ului într-un Regat al Marii Britanii. Conform Actului Unirii rezultat, parlamentul Scoţian a fost dizolvat şi Scoţia a obţinut acces liber la comerţul englez şi garanţie permanentă pentru Biserica sa şi pentru sistemul său juridic. După revolta eşuată a lui Wolfe Tone împotriva stăpînirii britanice din Irlanda, în 1798, parlamentul britanic a votat a doua oară Legile Unirii în 1801 creîndu-se astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei. Acest aspect a durat pînă în anul 1921 cînd Irlanda a fost împărţită în Statul Irlandez Liber şi Irlanda de Nord. De atunci, Unirea s-a limitat la Marea Britanie şi Irlanda de Nord. În baza legilor privind descentralizarea din 1997 Scoţia şi Ţara Galilor dobîndesc o largă autonomie. Alegerile din 1999 duc la constituirea unor parlamente şi guverne locale.

Regina Mărilor
    

     După victoria Elisabetei împotriva Armadei lui Filip al II-lea al Spaniei, flotă cunoscută pînă atunci drept invincibilă, Anglia preia controlul maritim şi se impune ca o putere care făcea legea. Dezvoltarea şi perfecţionarea flotei engleze aduce stării prestigiu şi putere comercială-implicit economică. Anglia îşi va dezvolta un puternic imperiu comercial. Cel care aduce apogeul maritim al Coroanei engleze este amiralul Horatio Nelson ( 1758-1805 ) cu titlu de Viconte în acelaşi timp. Acest amiral a înfrînt de două ori forţa navală a Franţei. Nelson a fost fiul unui preot anglican din Norfolk şi a intrat în marină la vîrsta de 12 ani pentru a promova rapid. La 20 de ani ajunge căpitan. Cînd a izbucnit războiul cu Franţa în anul 1793 i se încredinţează comanda navei de război ,,Agamenon“, navă ce făcea parte din flota comandată de amiralul Samuel Hood. În timpul unui atac în Corsica soldat cu succes îşi pierde vederea la ochiul stîng. Acest eveniment s-a întîmplat în anul 1794. În anul 1797 învinge flota franceză şi pe cea spaniolă la Cape St. Vincent iar acest lucru îi va aduce pe lîngă onoruri şi gradul de contraamiral. Încearcă să captureze Santa-Cruz, dar acţiunea sa nu va avea succesul scontat, tot în acea campanie îşi va pierde şi braţul drept. Aceste ,,mici“ accidente îi va conferi o aură de erou încă din timpul vieţii. În anul 1798 îi zdrobeşte pe francezi pe Nil apoi se îndreaptă către Neapole. Acolo Cupidon îi ţinteşte inima-va începe o relaţie amoroasă şi plină de romantism alături de Lady Emma Hamilton, nimeni alta decît soţia ambasadorului britanic. Această relaţie avea să ţină pînă la sfîrşitul vieţii sale. În anul 1799 Neapole este capturat de francezi dar Nelson recucereşte oraşul. În acelaşi an, comandantul suprem britanic, lordul Keith, în aşteptarea unui atac francez, i-a ordonat lui Nelson să plece la Minorca. Nelson a refuzat pretinzînd că este necesară prezenţa sa la Neapole. Amiralitatea cunoştea însă în întregime motivul care-l ţinea pe Nelson acolo. I se ordonă să se întoarcă acasă. Nelson călătoreşte împreună cu familia Hamilton şi a fost primit în Anglia ca un erou. Oamenii de rînd îl simpatizau foarte mult. În anul 1801 este trimis de către superiorii săi în Marea Baltică împreună cu amiralul Hyde Parker unde învinge flota daneză la Copenhaga. Ca urmare a acestui succes va fi înnobilat cu titlul de Viconte pentru a i se încredinţa în anul 1803 întreaga comandă a flotei din Mediterana. Timp de doi ani supune flota franceză unei blocade la Toulon. Cînd flota franceză a scăpat de sub blocadă a fugărit-o înainte şi înapoi în Atlantic. În cele din urmă se angajează direct în Bătălia de la Trafalgar în 1805 repurtînd o strălucită victorie care a dus în cele din urmă la salvarea Marea Britanii de o invazie directă din partea lui Napoleon. Nelson nu s-a putut bucura însă de laurii victoriei pentru că a fost rănit mortal în timpul bătăliei.

Învingătorul lui Napoleon
 

     Arthur Wellesley (1769-1852) duce de Wellington, face parte din Panteonul marilor eroi ai Marii Britanii şi a rămas cunoscut în istorie ca învingătorul direct al lui Napoleon în urma bătăliei de la Waterloo (18 iunie 1815). La baza carierei el a fost militar de profesie dar a cochetat şi cu politica, între 1828-1830 a deţinut funcţia de prim-ministru. Wellington s-a născut în Irlanda şi în anul 1787 a intrat în armata britanică. A fost trimis în India unde s-a evidenţiat în plan militar şi administrativ. A fost înnobilat la întoarcerea în ţară. În anul 1808 debarcă în Portugalia pentru a prelua comanda trupelor britanice, spaniole şi portugheze în Războiul Peninsular. În anul 1813 îi izgoneşte pe francezi din Peninsula Iberică iar în anul 1814 este înnobilat cu rangul de duce de Wellington. Napoleon a abdicat în 1814 dar a evadat de pe Sf. Elba din exil pentru a conduce armata franceză împotriva forţelor aliate ale lui Wellington în Belgia. Susţinut de aliaţii prusaci Wellesley îl îngenunchează pe Napoleon la Waterloo devenind astfel erou naţional. ,,Mă rog lui Dumnezeu ca aceasta să fi fost ultima mea bătălie. E un lucru rău să te baţi permanent“ a rostit el cu lacrimi în ochi la sfîrşitul bătăliei cînd a văzut cîmpul de luptă înroşit de sîngele atîtor soldaţi şi camarazi de arme. S-a ţinut de cuvînt, nu a mai participat niciodată la vreo campanie militară. În anul 1806 este ales în Parlamentul britanic din partea Partidului Conservator-înainte de Waterloo-iar în anul 1815 a intrat în cabinet ca general de artilerie. În anul 1828 acceptă cu greu ceea ce s-a numit ,,Emanciparea Catolică“ şi îşi pierde popularitatea din cauza faptului că se opune reformei parlamentare. Este nevoit să demisioneze. Între 1834-1835 deţine funcţia de Ministru de Externe sub Sir Robert Peel. În anul 1843 va fi numit comandant suprem al armatei pentru ca patru ani mai tîrziu să se retragă din viaţa publică.

Politica colonială
 

     În anul 1600 englezii întemeiază ,,Compania Indiilor Orientale“ ca societate comercială preluînd treptat controlul asupra enclevelor de pe coastă. Compania ia amploare ajungînd principala putere pe subcontinent vreme de peste 200 de ani pînă la răscoala antibritanică a şipailor din 1857 condusă de soldaţi aborigeni ai Companiei. Cauza directă a răscoalei a constituit-o refuzul soldaţilor de a folosi gloanţe unse cu grăsime de porc şi de vacă, lucru ce a însemnat o gravă lezare a principiilor religioase ale musulmanilor şi hinduşilor. Răscoala a fost agravată de revoltele civile împotriva impunerii accelerate a civilizaţiei europene şi a unei politici funciare aspre. Întreaga garnizoană engleză de la Kanpur a fost masacrată. Cu toată dîrzenia răsculaţilor revolta este înăbuşită de englezi în anul 1858. Tot în acelaşi an dominaţia ,,Companiei Indiilor Orientale“ este schimbată cu controlul direct exercitat de către Marea Britanie în această colonie. India va fi adusă sub administraţia directă a Marii Britanie şi va constitui pentru multă vreme Perla Coroanei Britanice. După cîteva mişcări reformatoare din sînul clasei indiene (Asociaţia Brahmă şi Asociaţia Noilor Porunci) mişcarea de emancipare naţională a realizat progrese substanţiale prin întemeierea Partidului Congresul Naţional Indian-forum prin excelenţă indian de activitate politică şi care sub Mahatma Gandhi a dus o politică îndreptată către autonomie şi independenţă. După o serie de convulsii sociale în anul 1947 este proclamată independenţa Indiei. Jawaharlal Nehru a devenit prim-ministru iar musulmanilor li s-a oferit Pakistanul ca stat separat. În sec. XVII au intrat în America de Nord coloniştii britanici şi francezi au provocat conflicte cu americanii indigeni. Cu timpul coloniştii ocupă din ce în ce mai multe teritorii ale autohtonilor prin diferite legi. În Indiile de Vest (arhipelag ce separă Oceanul Atlantic de Golful Mexic şi Marea Caraibilor-format din 1200 de insule) Britanice în sec. XIX sporeşte presiunea în vederea unei cît mai largi participări la guvernare dar în 1865 o răscoală a negrilor din Jamaica a fost înăbuşită fără milă. În anul 1940 Guvernul britanic a înfiinţat o Comisie pentru dezvoltare şi Bunăstare în Indiile de Vest iar regiunii i s-au acordat ajutoare financiare. A fost acceptat şi principiul autoguvernării. În anul 1958 Marea Britanie a sprijinit formarea Federaţiei Indiilor de Vest considerînd că insulele nu ar putea fi niciodată viabile ca state independente. În anul 1962, odată cu destrămarea acestei federaţii Jamaica, Trinidad şi Tobago şi-au dobîndit independenţa. Au urmat Barbados în 1966, Grenada în 1974, Dominica în 1978, St. Vicent şi St. Lucia în 1979, Antigua-Barbuda în 1981 şi St. Kitts-Nevis în anul 1983. Anguilla a devenit totuşi teritoriu dependent autoguvernat al Regatului Unit în 1969. În anul 1770 căpitanul James Cook a proclamat dreptul de posesiune britanic asupra părţii răsăritene a continentului Australia numindu-l New South Wales unde în 788 a fost înfiinţată prima colonie de deţinuţi. În prima jumătate a sec. XIX guvernul sprijină imigraţia unor colonişti liberi. Se dezvoltă Industria lînii. Colonii separate s-au înfiinţat în Tasmania (1825), Australia Occidentală (1829) şi Australia de Sud în 1836. În anul 1868 încetează definitiv sistemul de deportare al condamnaţilor. Între anii 1850-1860 se intensifică ,,goana după aur“ fapt ce aduce noi colonişti şi implicit încurajarea explorărilor. Coloniile s-au unit pe baze federative ca state autonome formînd ceea ce s-a numit ,,Commonwealt of Australia“ ( Uniunea Australiană ) în anul 1901. Monarhul britanic este de iure şef al statului, reprezentat de un guvernator general; prim-ministrul şi cabinetul provin dintre membrii cabinetului federal; statele autonome avînd propriile lor constituţii. În timpul ambelor războaie mondiale Australia a avut o mare contribuţie. Deşi australienii şi-au exprimat din ce în ce mai mult dorinţa ca Australia să devină republică, la referendumul din anul 1999, 55% dintre votanţi s-au exprimat pentru Coroana Britanică. Devenit prim-ministru în 1996, conservatorul John W. Howard a ieşit învingător în trei alegeri succesive: 1998, 2001, 2004, fapt ce reflectă stabilitatea economică şi politică pe care o traversează Australia.

Perioada Contemporană
 

     În anul 1939 Marea Britanie declară război Germaniei iar în 1941 şi Japoniei, luptînd împotriva forţelor axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Consecinţele războaielor au dus şi la destrămarea parţială a marelui imperiu britanic. În anul 1950, Marea Britanie luptă împotriva Coreei de Nord, în anul 1973 devine membru al Uniunii Europene. În anul 1979 ajunge la putere guvernul conservator în frunte cu Margaret Thatcer în timpul căruia Marea Britanie parcurge o perioadă de prosperitate şi de schimbări majore. În anul 1990 tot conservatorii îl aduc la putere pe John Major, urmat de noul guvern al lui Tony Blair care a dus o politică conservatoare spre surprinderea tuturor. În ultimii ani Marea Britanie a demonstrat o strînsă solidaritate politică şi militară cu S.U.A implicîndu-se total în războiul contra terorismului.

Economia, locul VI în lume
 

     Este statul cu una dintre cele mai dezvoltate economii ale globului în care s-a declanşat revoluţia industrială. Din punctul de vedere al PIB, Anglia ocupă locul 6 pe mapamond. Principalele resurse naturale sînt reprezentate de cărbuni, mai ales huilă. Anglia este cea mai veche producătoare de cărbuni şi cea mai mare producătoare de antracit la momentul de faţă. Cele mai mari rezerve sînt concentrate în New Castle, Cardiff şi triunghiul carbonifer din Munţii Penini. O altă parte importantă din bogăţiile solului o reprezintă fierul, petrolul, gazele naturale, săruri de potasiu şi sare. Petrolul şi gazele naturale sînt transportate prin conducte în marile porturi unde sînt prelucrate în rafinării. Industria este foarte diversă: metalurgie neferoasă-cupru, plumb, zinc, aluminiu; construcţii de maşini-Londra, Leeds, Manchester; rafinarea petrolului-Caryton, Kent, Shell Haven etc, industria petrochimică-Liverpool; siderurgie-Lancashire, Port Talbot, Sheffield etc; aeronautică-Bristol, Derby, Wight, Coventry etc. În Marea Britanie se disting trei mari regiuni industriale. Conurbaţia West Midlands care este localizată în partea centrală avînd principalul punct la Birmingham unde se produc textile şi autoturisme. Conurbaţia West Yorkshire unde se produce siderurgie, echipamente industriale, produse electronice şi electrotehnice. Conurbaţia Manchester-Liverpool unde se fabrică produse chimice, cauciuc şi utilaje industriale. Agricultura este mecanizată în totalitate dar doar 2,1% din populaţia activă a ţării luctrează în această ramură a economiei. Cea mai mare regiune agricolă este Cîmpia Londrei unde se cultivă grîu, porumb, orz, ovăz, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creşterea animalelor se axează pe ovine-ocupă primul loc în Europa şi bovine-locul şase în Europa. Comerţul, turismul şi sectorul financiar-bancar joacă de asemenea un rol important în economia Marii Britanii. Marea Britanie exportă produse finite, carburanţi, produse chimice, alimente, băuturi şi tutun. Ţara deţine 471 de aeroporturi. Există numeroase porturi şi terminale.

Religii predominante
 

     Cea mai mare pondere o are creştinismul anglican, romano-catolic, presbiterian şi metodist. Există şi o parte de neglijat a populaţiei care este musulmană-provenită din emigranţi stabiliţi pe teritoriul ţării. Hinduismul reprezintă 1 %. Limbile vorbite de populaţie sînt engleza, galeza-26% din populaţia Ţării Galilor şi scoţiana care este o formă de gaelic-60.000 de persoane în Scoţia.

Caracteristici geografice
 

     Marea Britanie se află situată în vestul Europei. Este un arhipelag ce cuprinde şi nordul insulei Irlanda, aflat între Oceanul Atlantic de Nord şi Marea Nordului, la nord-est de Franţa. Se învecinează cu Irlanda pe o porţiune de 360 km. În ciuda latitudinii sale nordice, Marea Britanie se bucură în general de o climă temperată, moderată de curentul nord-atlantic, care este, de fapt, o continuare a curentului Golfului, şi de vînturile sud-vestice. Temperaturile medii lunare variază între 3 grade Celsius şi 5 iarna, şi între 12 grade Celsius şi 16 vara. Precipitaţiile ating peste 1000 mm pe tot teritoriul Marii Britanii şi sînt distribuite destul de uniform de-a lungul anului, la fel şi ceaţa şi negura, iar vremea senină este de scurtă durată, oscilînd, în medie, între o jumătate de oră şi două ore pe zi, iarna, şi între cinci şi opt ore, vara. Din punct de vedere al relisfului arhipelagul este constituit din insula propriu-zisă Marea Britanie şi peste 450 de insule de mici dimensiuni. Ţărmurile sînt crestate în nord cu golfuri adînci numite fiorduri, iar ţărmul sud-estic este mai jos, cu faleze calcaroase. Teritoriul statului este format din două unităţi morfostructurale: una de cîmpie şi podiş, în sud şi est, şi alta muntoasă, în partea nordică şi vestică. Cele două unităţi sînt separate de o linie imaginară ce uneşte Newcastle, în nord-est, şi Exter, în sud-vest. Munţii nu sînt foarte înalţi: Munţii Cambrieni cu vîrful Snowdon-1085 m şi Munţii Penini-895 m. Bazinul Londrei sau Cîmpia engleză are origine asemănătoare cu Bazinul Parizian; este o depresiune mărginită de masive. Colinele Artois, continuare nord-vestică a Podişului Ardeni, se prelungesc peste strîmtoarea Calais în colinele Weald din partea meridională a Londrei. Scoţia este dominată de Munţii Scoţiei de Nord (1182 m), Munţii Grampian şi Munţii Scoţiei de Sud (841 m). În Munţii Grampian se întîlneşte altitudinea maximă a Marii Britanii-1343 m. în vîrful Ben Nevis.

Reţeaua hidrografică
 

     Reţeaua hidrografică nu este atît de bogată ca aceea a Rusiei, Germaniei sau Franţei. Rîurile din Marea Britanie sînt scurte şi cu debite mici. Acestea au un regim de scurgere uniform fără inundaţii datorită reliefului. Cele mai importante rîuri sînt: Tamisa care străbate partea sud-estică a insulei Marea Britanie, trecînd prin oraşele Oxford, Reading, Londra şi se varsă în Marea Nordului printr-un estuar de peste 130 km lungime. Alte rîuri sînt: Wye, Trent, Great Ouse, Dee, Tweed, Tyne, Cyde etc. Lacurile nu lipsesc din peisajul ţării; în Scoţia ele sînt denumite Loch. Cele mai importanta lacuri sînt: Loch Morar (305 m adîncime), Loch Ness, Lake District. Din cauza deselor defrişări care au avut loc de-a lungul secolelor pentru practicarea agriculturii doar 9% din suprafaţa ţării mai este acoperită de păduri. Păduri destul de întinse găsim în estul şi nordul Scoţiei precum şi în sud-estul Angliei. Arborii cei mai des întîlniţi în Anglia sînt stejarul, ulmul, frasinul şi fagul. Pinul şi mesteacănul sînt arbori des întîlniţi în Scoţia. Aproape toate zonele depresionare din afara centrelor industriale sînt terenuri agricole. Fauna este asemănătoare celei a Europei continentale nord-vestice. Animale importante precum lupul, ursul, porcul sălbatic şi renul au dispărut. Căprioara şi ciuta sînt specii protejate pentru vînătoare. Printre mamiferele mici se numără vulpea, iepurele de cîmp, ariciul, iepurele, nevăstuica, hermelina, şoarecele, şobolanul etc. Vidrele trăiesc în multe rîuri, iar focile apar în zonele de coastă. Speciile cele mai numeroase de păsări sînt piţigoiul, pasărea neagră, vrabia şi graurul. Numărul păsărilor mari este în scădere, cu excepţia păsărilor vînate precum fazanul, potîrnichea şi cocoşul roşu. Răurile şi lacurile sînt bogate în somon, păstrăv, biban, ştiucă, babuşcă, clean şi lipan. În Marea Britanie există peste 21.000 de specii de insecte.

Turnul Londrei
 

- Turnul Londrei sau Turnul Alb este cea mai veche construcţie din Londra, aflată pe malul nordic al Tamisei şi este considerată simbolil Londrei.
- Construcţia a fost începută de Wilhelm Cuceritorul în jurul anului 1076 şi terminată de William al II lea în 1097 xare a mai construit şi un zid de împrejmuire a turnului. Dar responsabil pentru aspectul pe care îl are astăzi Turnul Londrei este regele Henric al VIII-lea, care a ridicat şi turnurile de pe colţurile pereţilor care împrejmuiesc Turnul.
- De-a lungul timpului a servit ca fortăreaţă, dar şi ca reşedinţă regală (ultimul care a locuit acolo a fost regele Carol al II-lea).
- Aici s-a aflat Monetăria, Observatorul Astronomic şi timp de 300 de ani turnul a fost chiar sediul Grădinii zoologice regale.
- Cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este închisoarea, în subteranele sale petrecânduşi ultimile clipe reprezentaţii familiilor engleze căzute în dizgraţia regelui. Aici şi-a pierdut viaţa arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket. Tot aici a avut loc şi execuţia Annei Boleyn, a doua soţie a regelui Henric al VIII-lea.
- Se crede că Turnul este locul cel mai adesea bântuit de spirite.

Palatul Westminster
 

- A fost principala reşedinţă pentru monarhii Angliei medievale
- Adăposteşte în prezent cele două camere ale parlamentului britanic, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor, motiv pentru care mai este numit şi Palatul Parlamentului.
- Actualul ansamblu al Palatului Westminster este varianta reconstruită între anii 1837 şi 1860, în stil neogotic, după ce incendiul devastator din 1834 a distrus aproape total vechiul parlament britanic, construit de William II la sfîrşitul secolului al XI-lea.
- Palatul are o formă rectangulară şi se întinde pe o suprafata de peste 30 000 de metri pătrati. El este flancat de două turnuri înalte de aproximativ o sută de metri, Victoria Tower şi celebrul turn cu ceas, Big Ben.
- Recunoscut pe intregul mapamond ca si simbol al Londrei, turnul Big Ben poartă acest nume în cinstea celui care i-a montat orologiul, în anul 1858, Sir Benjamin Hall.
- Turiştii mai pot admira şi Palatul Buckingham, Catedrala St. Paul, Trafalgar Square, British Museum sau Muzeul Figurilor de Ceara Madame Tussaud.
 

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Caută in site ...

Adio, Majestate!

 

      România iubeşte monarhia. Ar fi concluzia la care ar ajunge orice persoană care deschide televizorul, ascultă radioul sau citeşte presa scrisă, pentru că mijloacele media abundă de articole despre regele Mihai şi monarhie. Dar dacă ne-am întoarce în urmă cu vreo două decenii, lucrurile n-ar sta chiar aşa. Regele Mihai a fost alungat din ţară de regimul post-decembrist condus de Iliescu şi Roman, aşa cum s-a întîmplat în 1947, pe vremea regimului bolşevic. Urmaşii acelor comunişti, pesediştii actuali, depun flori şi lumînări pentru monarhul României care a trecut la cele sfinte, iar pe bloguri postează mesaje de compasiune arătîndu-şi astfel nesimţirea.
     Fiind într-o vizită în Danemarca, am avut ocazia să trăiesc vizita familiei regale în oraşul în care am poposit vreme de o săptămînă. Au fost multe pregătiri, oficialităţile au fost băgate în priză cu mult timp înaintea vizitei. Localnicii erau preocupaţi să-şi întîlnească Regina, iar în ziua sosirii familiei regale, locul era înţesat de lume. Oraşul nu avea mai mult de vreo 20.000 de locuitori, dar atunci numărul celor prezenţi era şi de cinci ori mai mare. Era puhoi de lume. Eu nu mai văzusem atîta agitaţie şi oameni la un loc de pe vremea cînd Ceauşescu vizita vreo localitate. Pe cînd eram în anul I de facultate, era anunţată participarea preşedintelui ţării la deschiderea anului universitar, la Cluj. Cîtă zarvă, eram forţaţi să ieşim, să-l aclamăm! Pe noi, bobocii, ne-au închis pe stadionul din Cluj ca pe nişte oi, pentru a vedea iubitul conducător cît de ovaţionat este de tineri. Ceva similar era şi în oraşul danez, la vizita Reginei. Deosebirea însă consta în faptul că acei cetăţeni au mers la întîlnirea cu Regina din plăcere, pe cînd noi eram forţaţi. Le zîmbeau feţele, plîngeau oamenii de emoţie.

Citește mai departe...

Vizitatori online

Avem 717 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

8.JPG

Cartea

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 738
Număr afişări conţinut : 3962258

FaceBook

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare