Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Imperiul Otoman
Imperiul Otoman Email
Marţi, 17 Noiembrie 2009 17:57

 

     Imperiul Otoman a fost o supraputere imperială, care şi-a manifestat dominaţia în zona mediteraneană şi care a existat din 1299 pînă în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpînea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19,9 milioane de km˛. Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. Imperiul Otoman, de-a lungul celor sase secole de istorie a fost o punte de legatură între culturile estului şi vestului.

 

  

 Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, a fost una dintre cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene simţindu-se ameninţate de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniene. În momentul de maximă întindere, imperiul stăpînea multe dintre cele mai importante ţinuturi ale antichităţii clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, râul Nil, Muntele Predicii şi dealul Golgotei.
     Dispariţia Imperiului Otoman a fost o consecinţă a victoriei Antantei în primul război mondial, când forţele Aliaţilor, în rândurile cărora se aflau şi arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârşitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărţit între puterile învingătoare. În numai cîţiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost alungaţi. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetăţenia turcă membrilor familiei foştilor sultani.

 

Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!
Click image to open!

 

Locul de unde a început expansiunea
 

     Totul porneşte din Turcia actuală. După ce turcii şi-au stabilit acolo puterea, au început dominaţia care nu se va prăbuşi decît în perioada Istoriei moderne. Pe teritoriul Asiei Mici au existat încă din antichitate o serie de civilizaţii şi culturi: imperiul Hitit (sec. XVII-XII î. Hr.), regatul Frigiei şi al Lydiei (sec. VII-VI î.Hr.). În zona litorală au existat înfloritoare colonii greceşti. Asia Mică este ocupată de perşi în 546 î. Hr., iar în 333 î. Hr. Alexandru cel Mare pune capăt dominaţiei persane ajungînd el însuşi pînă în Orientul îndepărtat. În secolul II î. Hr. face parte din Imperiul Roman, iar din 395 devine provincie bizantină. Turcii pătrund în Asia Mică în sec. XI-XII d. Hr., iar după 9 secole de civilizaţie bizantină Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul ( 1453 ) privind apoi semeţ spre Europa. Oraşul va purta de acum încolo numele de Istanbul. Actualul stat modernizat prin reformele lui Mustafa Kemal Ataturk după standarde europene, numit Turcia, este localizat atît în sud-estul Europei cît şi în sud-vestul Asiei. Se învecinează cu Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Iran, Irak şi Siria.

Legenda lui Osmân
 

     Începuturile statului otoman sînt învăluite în negură. Cel ce a dat numele său dinastiei, Osmân, intră pe scena istoriei cu ocazia bătăliei de la Bapheus (1302), bătălie povestită de un contemporan, istoricul Pachymeres. Ştim că tatăl său se numea Ertoghrul, avînd în vedere că s-a găsit o monedă bătută cu numele lui Osmân, fiul lui Ertoghrul, şi că un registru otoman de la mijlocul secolului al XV-lea menţionează o legaţie pioasă fondată pentru salvarea sufletului său la Sogut ( Soyut ), un tîrguşor unde i se poate vizita şi astăzi mormîntul. În rest, trebuie să lăsăm legenda să vorbească. În secolul al XV-lea cronicarul turc Aşikpaşazâde admite că există mai multe versiuni privind începuturile statului otoman, dar îşi arată preferinţa pentru varianta următoare: Ertoghrul, într-o epocă ce nu este precizată, ajunge în Asia Mică cu tatăl său Suleyman Şah şi cu cei doi fraţi, Sunkur Tekin şi Gundoghdu. Ei au rămas aici mai mulţi ani, apoi hotărăsc să se întoarcă în ţara de origine. Sulleyman Şah se îneacă vrînd să treacă Eufratul. Cei doi fraţi îşi continuă drumul spre Turkestan, în timp ce Ertoghrul rămîne în Anatolia cu patru sute de corturi. Apoi Ertoghrul îşi trimite fiul, Saru Yati, pe lîngă noul sultan selgiucid Alâeddîn pentru ca acesta să-i dea terenuri pentru ai săi şi pentru cirezi. Alâeddîn îi acordă tîrgul Soyut ca teren patrimonial şi regiunile Domanic şi Ermeni Beli ca păşuni de vară. După moartea lui Ertoghrul, fiul său Osmân leagă relaţii amicale cu cîţiva demnitari creştini, mai ales cu guvernatorul oraşului Bilecik. Acesta îi permite să îşi depoziteze lucrurile în fortăreaţă de fiecare dată cînd porneşte spre păşunile de vară. Pentru a-şi exprima recunoştinţa, Osmân îi oferă covoare, brînză şi miei. În acelaşi timp, alţi guvernatori creştini cum este cel din Aynegol nu au încredere în Osmân. Vor avea loc scurte încăierări în urma cărora este ucis Bay Hoca, fiul lui Saru Yati şi nepotul lui Ertoghrul. Guvernatorul oraşului Karakahisar şi fratele său Kalanoz se numără şi ei printre duşmanii lui Osmân. În cursul unui atac, Saru Yati, fratele lui Osmân, moare. Sultanul Selgiucid, aflînd că Osmân este în pericol şi că emirul din Germyian îi este de asemenea adversar, vine în regiunea Karakahisar pentru a-i pedepsi pe creştini. Însă sultanul trebuie să se întoarcă din drum din cauza atacului mongol asupra oraşului Eregli ( Heracleea Capadociei ). Osmân reuşeşte să se descurce totuşi singur ieşind învingător. După cucerirea oraşului, Osmân începe să îşi organizeze statul astfel încît dă casele abandonate de creştini celor veniţi din Germiyân, transformă bisericile în moschei şi inaugurează rugăciunea musulmană. Organizează o piaţă care îi atrage chiar şi pe locuitorii oraşului Bilecik situat pe teritoriul bizantin. Osmân stabileşte relaţii şi cu un creştin pe nume Kose Mikhâl, stăpîn al Harmankayei, împreună cu care reuşeşte să jefuiască şi alte teritorii. Conform istoricului Aşikpaşazâde aceste evenimente s-au petrecut între 1283 şi 1299.

Consolidarea statului turc
 

     În ultimul sfert al secolului al XIII-lea regiunea Eskişehir şi fortăreaţa de lîngă Karachisar sînt deja în mîinile musulmanilor. Graniţa dintre Bizanţ şi emiri o constituie rîul Sangarios, actualul Sakaria. Împăratul Mihail al VIII-lea refăcuse cetăţile din apropierea frontierei şi plantase ţăruşi de-a lungul rîului pentru a preîntîmpina atacurile turcilor. Osmân pe care Pachymeres îl numeşte Atman nu este de altfel singurul conducător turc turbulent din zonă. Este vorba în primul rînd de fiul sultanului, Izzedîn Kâykâvus al II-lea care fusese în exil la Constantinopol împreună cu tatăl său. După moartea acestuia, el încearcă să se impună, obţinînd şi susţinerea din partea Ilkhanului Argun ( 1284-1291 ). Mai existau de asemenea şefi turci gata oricînd să scape oricărei autorităţi bizantine, selgiucide sau mongole. Împăraţii bizantini au sperat că îi vor controla pe turci cu ajutorul darurilor, dar acest lucru a mers numai o anumită perioadă. Faima lui Osmân le solidarizează şi pe alte căpetenii turce care strică politica pacifistă a bizantinilor. Împăratul Andronic al II-lea îl numeşte pe un anume Koutzimpaxis conducător în Nicomedia pentru a consolida frontierele orientale. Acest personaj originar din Ţara Hoardei de Aur naufragiase cu corabia sa în Heracleea Pontului şi se convertise împreună cu întreaga sa familie la creştinism. Împăratul îngădui atunci căsătoria fiicei acestuia cu Solymamapaxes în speranţa că această uniune va fi într-o zi favorabilă pentru Bizanţ. În zorii secolului al XIV-lea din confruntarea dintre izvoarele turceşti şi bizantine rezultă următoarea imagine: turcii, care i-au evitat pe mongoli şi au fost respinşi de populaţia citadină a platoului anatolian, se îngrămădesc de-a lungul frontierei occidentale a statului Selgiucid, în căutare de noi păşuni. În provinciile de graniţă, pe pantele împădurite, ei găsesc hrană pentru oi. Centrele urbane bizantine din apropiere le permit să îşi vîndă produsele sau să facă schimb. La început, acestea se petreceau fără mari tulburări. Pe teritoriul bizantin existau şi turci creştinaţi iar relaţiile dintre două comunităţi erau mai mult decît amiabile, chiar Mihail al VIII-lea îl vizitează pe sultanul din Iconium ( Konya ) Pacea a fost totuşi efemeră. Din conflict în conflict, turcii şi-au descoperit forţa. În jurul lui Osmân s-au strîns o serie de aventurieri atraşi de pradă, unii venind chiar din regiunea Meandru. Succesele sale au provocat însă curînd invidia celor ce, pînă atunci, promovaseră o politică pacifistă. Combativitatea sa i-a determinat pe soldaţii altor conducători turci, mai puţin dinamici, să îi abandoneze pe aceştia din urmă şi să i se alăture lui Osmân; Osmân, care îşi petrecuse tinereţea între păşunile de iarnă şi cele de vară a reuşit să canalizeze această maree umană şi să o ducă la victorie sub stindardul său. La nevoie, el se întoarce împotriva vecinilor musulmani care îi stau în cale. Jurisconsulţi şi oameni de litere părăsesc centrele urbane anatoliene, i se alătură şi îl ajută să construiască statul. Pe 27 iulie 1302 cînd Osmân îl învinge pe eteriarhul Mouzalon la Bapheus, lîngă Nicomedia ( Izmit ), el se ridică la acelaşi rang cu emirii din Germiyân, Menteşe şi Aydin. De acum înainte, Osmân este pregătit pentru un nou destin.

Expansiunea
 

     Cronicile otomane povestesc despre o serie de cuceriri ale lui Osmân: Kite, Kestel, Dinboz, Adranos, Leblebicihisar, Mekece, Akhisar, Geyve, Lefke, Karacepuş. Aceste cuceriri nu sînt însă datate, iar unele sînt ulterioare morţii lui Osmân. Osmân şi aliaţii săi merg la început de-a lungul malului stîng al Sakaryei şi taie accesul spre oraşul Niceea ( Iznik ) dinspre partea estică. În partea de vest ei au mers către Lopadion şi Adranos, ocolind prin nord şi prin sud masivul muntos Olimp ( Uludagh ) şi lăsînd la o parte Brusa, prea fortificată pentru a fi luată cu asalt. Înaintarea lor spre sud-est îi pune în contact cu vecinii musulmani. Atunci cînd Osmân o răpeşte, conform legendei, pe frumoasa Malkhatun, viitoarea mamă a fiului său Orkhân, existau bei turci la Inonu şi la Eskişehir. De altfel, cronicarii pomenesc în repetate rînduri de neînţelegerile ce domneau între Beiul de Germiyân şi Osmân. Graniţa dintre statul otoman şi vecinii lor musulmani este instabilă în acea epocă, un registru otoman menţionează existenţa unor fundaţii pioase ridicate cu autorizaţia lui Osmân şi Orkhân în provincia Sultanoyuyu. Osmân moare între septembrie 1323 şi martie 1324. El a avut şase fii dintre care succesorul său va rămîne Orkhan, cel care va scoate statul otoman din anonimat. Primul său succes în calitate de suveran este cucerirea Brusei. Asediat ani întregi şi învins de foamete, oraşul capitulează pe 6 aprilie 1326. Pe 13 mai 1327, oraşul Lopadion este şi el inclus în statul otoman. Confruntat cu aceste succese, Andronic al III-lea, care îi succede bunicului său în 1328, se hotărăşte să înfrunte în persoană pericolul otoman la Mesothenia ( aproape de actualul Kocaeli ). Bătălia are loc la Pelekanon, pe 10 iunie 1329. Rănit, împăratul se îmbarcă la Philokrene cu destinaţia Constantinopol, în timp ce soldaţii săi, refugiaţi la început în cetăţile din apropiere, se reîntorc la Scutari pe jos. Pazarlu, fratele lui Orkhân, moare în luptă. După această victorie, Orkhân nu mai are a se teme de armata bizantină. Niceea se predă pe 2 martie 1331, iar Orkhân începe asediul asupra Nicomediei ( Izmit ). Drept urmare, Andronic al III-lea începe tratativele de pace cu Orkhân. Aceasta s-a încheiat în august 1333, iar împăratul a promis să plătească 12.000 de hyperperi pentru fortăreţele situate între Nicomedia şi capitală. Armistiţiul va fi de scurtă durată pentru că în 1333 turcii cuceresc Nicomedia. Anexarea teritoriului aflat în interiorul cotului făcut de rîul Sakarya se situează, în timp, între cucerirea Brusei şi a Niceei. Desigur, în epoca lui Osmân, călăreţii turci făcuseră incursiuni în această regiune, îndrumaţi de Samsa Cavuş, însă nu era vorba de cuceriri de durată. Primul stat care cade în mîinile otomanilor este cel al lui Murâdeddîn Hamza. Celelalte oraşe se predau lui Suleymân, fiul lui Orkhân. În privinţa stăpînilor de mai înainte ai acestor oraşe este foarte posibil ca ei să fi fost turco-tătarii creştinaţi de bizantini, dar care se aliaseră cu conducători din Kastamonu. În orice caz, aceste oraşe nu mai făceau parte din Imperiul bizantin încă din XIII-lea. Prin cucerirea emiratului Karesi otomanii ajung pe malul meridional al Dardanelelor. De aici trecerea în Europa nu era decît o chestiune de timp.

Calul troian al turcilor
 

     Cel care are proasta inspiraţie să îi vîre pe turci de-a dreptul în Tracia este Ioan Cantacuzino care asigura regenţa moştenitorului tronului lui Ioan al V-lea Paleolog care era minor. În curînd Cantacuzino intră în conflict cu Ana de Savoia, mama lui Ioan al V-lea aşa că va avea nevoie de aliaţi. După o perioadă de tatonări cu cîţiva emiri apelează la însuşi Orkhân care de-abia aşteaptă invitaţia. În cursul iernii 1344-1345, Orkhân îl ajută pe Ioan Cantacuzino să cucerească oraşele situate pe malul Mării Negre, cu excepţia oraşului Sozopolis. Peste cîteva luni, Ioan Cantacuzino îi oferă mîna fiicei sale, Teodora. În iunie 1346 nunta este oficiată cu mare fast. În anul următor Ioan Cantacuzino îl întîlneşte pe Orkhân, care este însoţit de cei patru fii ai săi. Din acest moment, trupele otomane vor traversa fără încetare Hellespontul. Între 1347 şi 1349 Suleyman, unul dintre fiii lui Orkhân, îl va ajuta pe Ioan Cantacuzino împotriva adversarilor săi. Legăturile de rudenie dintre Ioan Cantacuzino şi Orkhân nu-l împiedică pe acesta din urmă să îi ajute pe duşmanii socrului său. Cînd veneţienii ( aliaţi pentru moment cu bizantinii ) şi genovezii se înfruntă în 13 februarie 1352 în apele Bosforului, turcii îi susţin pe genovezi, trimiţîndu-le nouă corăbii. În anul următor, Suleyman întreprinde o campanie şi anexează oraşul Ankara, actuala capitală a Turciei de azi. Suleyman intervine şi în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleolog şi Matei Cantacuzino, fiul lui Ioan. Astfel, traversînd Tracia de mai multe ori, turcii ajung să se stabilească aici. Aşadar ei au fost chemaţi chiar de bizantinii măcinaţi de conflicte interne. Putem spune că Bizanţul s-a bătut singur. În noaptea de 1spre 2 martie 1354, un puternic cutremur avariază serios zidurile oraşului Gallipoli. Sulleymân, care se află la Pegae ( Kara Biga ), soseşte în grabă şi asediază cetatea. Anul 1355 pune capăt visurilor lui Ioan Cantacuzino. Ioan al V-lea reuşeşte să intre în Constantinopol. Pe 4 decembrie el este nevoit să abdice. El îmbracă haina monahală şi, după un scurt popas la mănăstirea Manganes, se stabileşte la mănăstirea Charsianeites, unde îşi redactează istoria, oglindă a numeroaselor peripeţii din viaţa sa agitată, dar şi izvor preţios pentru relaţiile dintre bizantini şi emiratele anatoliene din al doilea sfert al secolului al XIV-lea. Ioan al V-lea începe tratative pentru eliberarea lui Khalîl-unul dintre fiii lui Orkhân care a fost răpit de piraţii din Phoceea din golful Astacena, astăzi Izmit. Tot el propune o alianţă matrimonială între fiul captiv al lui Orkhân şi una dintre fiicele lui. În anul 1357 Suleyman, cel mai capabil fiu al lui Orkhân, moare într-un accident căzînd de pe cal. Mormîntul lui poate fi vizitat şi astăzi la Bolayir. Moare şi Orkhân în anul 1362 fiind înmormîntat la Brusa într-o fostă mănăstire bizantină transformată în mausoleu.

Consolidarea puterii în Balcani
 

      Expansiunea timpurie a Imperiului Otoman s-a realizat pe seama Imperiului Bizantin. Acest lucru s-a petrecut pînă la Murad I şi Baiazid I. Victoriile turcilor de la Kosovopolje ( Cîmpia Mierlelor ) din 1389 şi Nicopole, din 1396, au adus mari părţi din Balcani sub stăpînire otomană. Cînd Mircea, domnitorul Ţării Româneşti ( 1386-1418 ) le-a cerut îngîmfaţilor cavaleri apuseni să-l lase să atace primul pentru că cunoştea modul de luptă al turcilor aceştia au refuzat simţindu-se jigniţi. Turcii au aşteptat aceşti mîndri cavaleri îmbrăcaţi în armurile lor greoaie să atace; şi-au desfăcut şirurile-i-au lăsat pe cruciaţi să avanseze pentru a-i învălui. Cavalerii apuseni care în afară de turniruri şi coroniţe dăruite prinţeselor nu mai ştiau prea multe tactici astfel au fost masacraţi de ienicerii turci, mult mai mobili. Terenul accidentat şi mlăştinos de la Nicopole nu permitea stilul de luptă al acestor cavaleri. Baiazid suferise o înfrîngere în Ţara Românească de către Mircea la Rovine ( 1394 )-de aceea prinţul valah a cerut să intre primul în luptă. Baiazid este el însuşi înfrînt de către mongolii conduşi de Tamerlan sau Timur cel Şchiop cum i se mai spunea avînd un sfîrşit trist pentru un conducător de talia lui- este făcut prizonier şi purtat prin Asia într-o cuşcă de lei. După căderea lui Baiazid succesiunea este cerută de cei trei fii ai acestuia: Mehmed ( Mahomed ), Isa şi Musa. După un conflict intern Mehmed ajunge sultan, pune capăt conflictelor şi reuneşte imperiul.

Căderea Constantinopolului
 

     Sub Mehmed II (1451-1481) turcii ajung la porţile Constantinopolului. Dacă reuşea să pună mîna pe fosta capitală a Imperiului roman, Mehmed ar fi reuşit să facă din Imperiul otoman unul de vocaţie iar pe de altă parte făceau comunicaţiile şi transferurile de trupe mult mai uşoare. În vederea asediului turcii construiesc un fort în Bosfor. Protestele împăratului Constantin al XI-lea nu au nici un efect. În afară de 3 vase genoveze încărcate cu arme şi muniţii pe cheltuiala Papei care au plecat spre Constantinopole nicio altă putere nu i-a ajutat pe asediaţi. Totuşi, pasagerii şi echipajele vaselor străine aflate în port au participat la apărare. Pe 19 ianuarie 1453, generalul genovez Giustiniani sosea în fruntea a 700 de oameni. Acestuia i se încredinţează apărarea zidurilor oraşului. Otomanii au lansat trei atacuri succesive-18 aprilie; 7 mai şi 12 mai, dar au fost respinşi de asediaţi. Pe 22 aprilie Mehmed a făcut o parte din flotă să treacă pe cale terestră din Bosfor în Cornul de Aur. Zidurile aflate de-a lungul Cornului erau mult mai greu de apărat, iar corăbiile aflate în port erau mult mai expuse. Sultanul a construit un pod care uşura deplasările de trupe. Pe data de 28 mai are loc asediul final: bătălia adevărată a avut loc în Valea pîrîului Lycus. Trei asalturi au venit unul după altul. Comandantul Giustiniani este grav rănit şi părăseşte lupta provocînd dezertarea trupelor genoveze. Constantin al XI-lea moare în luptă. Turcii intră în Constantinopol, catedrala Sfînta Sofia este transformată în moschee. Creştinismul pierde unul din oraşele pe care s-a fondat una dintre cele cinci tradiţii apostolice-cea bizantină. Numele oraşului lui Constantin cel Mare este preschimbat în Istanbul şi va deveni capitala Imperiului Otoman.

Domnia otomană
 

     Domnia otomană s-a extins şi asupra Serbiei, Greciei, Albaniei şi Crimeii. Baza succesului otoman a fost organizarea lui militară. Într-un sistem cunoscut drept ,,devşirme“ ofiţerii de rang superior din armată erau recrutaţi din familiile creştine supuse din Balcani. Recruţii erau convertiţi la credinţa musulmană şi erau strict instruiţi înainte de a intra în rîndurile spahiilor sau în elita ienicerilor. Expansiunea otomană a ajuns la apogeu în secolul al XVI-lea sub Selim I din 1512 pînă în 1520, şi sub Suleiman din 1520 pînă în 1566. Selim a anexat părţi din Persia (1515), Siria (1516-1518) cucerind astfel Siria, Egiptul, Palestina şi Algeria. Cea mai mare parte din Armenia a ajuns şi ea sub control otoman. După cucerirea Egiptului, Selim şi-a asumat titlul de calif conducător spiritual şi laic al Islamului, titlu deţinut de sultanii turci pînă în 1924. În timpul perioadei de aur a lui Suleiman Magnificul imperiul s-a extins pînă în Ungaria, Irak şi Libia în timp ce flota otomană domina Mediterana Răsăriteană.

Declinul imperiului
 

     Declinul imperiului a început după moartea lui Suleiman. Prima lovitură a primit-o cînd flota creştină a fost învinsă de forţele creştine în bătălia de la Lepanto (1571). Începe un lung şir de măcinări interne datorită luptei pentru succesiune. Foametea se răspîndeşte larg. Noua tehnologie europeană pătrunde prea puţin în Imperiu şi în secolul XIX era cunoscut sub numele de ,,bolnavul Europei“. Grecia a fost pierdută în 1832 ca urmare a Războiului de Independenţă Grec, în timp ce războiul ruso-turc din 1877-1878 a dus la Congresul de la Berlin, unde Imperiul a renunţat la toate pretenţiile cu privire la România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Cipru. În 1876, Abdulhamid II a acceptat o constituţie de tip occidental, prima de acest fel într-o ţară islamică. În 1877 s-au organizat alegeri pentru un nou Parlament, dar în anul următor atît Parlamentul cît şi Constituţia au fost suspendate pe termen nedefinit.

Mişcarea ,, Junilor Turci“
 

     Această mişcare de reformă începe în sec. XIX, iar în 1908 a condus o rebeliune în vederea restaurării constituţiei din 1876. În anul următor, Parlamentul restaurat şi el, l-a detronat pe sultan şi l-a instalat pe tron pe Mehmed V. În 1913, liderul ,, Junilor Turci“, Enver Paşa, a preluat controlul guvernului. În timpul războiului din 1912-1913, imperiul a pierdut aproape întregul lui teritoriu din Europa şi către sfîrşitul Primului Război Mondial , în care a intrat alături de Germania, Imperiul Otoman s-a prăbuşit. În 1920 a fost desfiinţat oficial în urma tratatului de la Sevres. Ultimul sultan, Mehmed VI, a fost în 1922, iar la 29 octombrie 1923 a fost proclamată Republica Turcia sub preşedenţia lui Mustafa Kemal Ataturk. Sultanatul este desfiinţat. ( Ştefan Botoran )

Catedrala Sfânta Sofia
 

- Biserica Sfânta Sofia se află în Istanbul, vechiul Constantinopol, în oraşul vechi şi a fost construită de împăratul Constantin cel Mare în secolul al IV-lea.
- A fost biserică creştină, apoi moschee musulmană, iar în prezent este muzeu.
- Biserica este cunoscută sub denumirea de „Haghia Sophia“ sau „Sfânta Înţelepciune“, fiind prima mare capodoperă a stilului bizantin.
. Prima biserică a fost dărîmată, a doua a fost construită de fiul lui Constatin şi de împăratul Teodosie cel Mare, dar a ars în timpul revoltelor de la Nika, în 532.
- Biserica a fost reconstruită în măreţia ei între anii 532 şi 537 de către împăratul Justinian I.
- Materialele de construcţie au fost importante de pe tot cuprinsul Imperiului, marmura albă şi galbenă au fost aduse pe vase, iar cupola şi tavanul au fost în întregime poleite cu aur.
- Pentru mai bine de 900 de ani, Biserica Sfânta Sofia a fost folosită drept scaun episcopal de către Patriarhul Ortodox de Constantinopol şi a găzduit cele mai mari sinoade bisericeşti şi ceremonii imperiale.
- Cutremurele din 558, 563 au afectat structura bisericii, în 989 şi 1346 au avut loc alte surpări, iar cruciaţii au jefuit-o în 1204. Multe din bogăţiile ei se află astăzi în Biserica Sfântul Marcu din Veneţia.
- În 29 mai 1453, a fost transformată în moschee imperială de către sultanul Mohammed al II-lea, Cuceritorul, cînd a intrat triumfător în Constantinopol. Timp de 500 de ani a fost folosită ca moschee, arhitecţii inspirîndu-se la construcţia următoarelor moschei din Istanbul: Moscheea Albastră, Moscheea Suleiman, Moscheea Shehzade şi Moscheea Rustem Pasha.
- Toate imaginile reprezentate în mozaicurile bisericii creştine au fost acoperite cu tencuială
- Cea mai importantă restaurare a moscheei a avut loc între anii 1847 şi 1849, cînd sultanul Abdulmecid al II-lea a apelat la ajutorul arhitecţilor suedezi Gaspare şi Guiseppe Fossati.
- În anul 1934, sub preşedintele turc Kemal Ataturk, Biserica Sfânta Sofia a fost secularizată şi transformată în muzeu, Muzeul Sfânta Sofia sau Muzeul Ayasofya.
- Biserica Sfânta Sofia are o lăţime de 70 de metri şi o lungime de 75 de metri, domul are diametrul de 31 de metri. Cupola centrală are diametrul de 31 de metri, înălţimea de 54 de metri. Uriaşul dom este luminat de cele 40 ferestre aflate la baza ei.
- S-a păstrat doar un minunat mozaic ce o înfăţişează pe Fecioara Maria cu Pruncul, în partea dreaptă se vede încă Arhanghelul Gavriil, parţial avariat. Se mai vede scena numită „Deises“, Rugăciune cu Hristos Pantrocrator, flancat de către Fecioara Maria şi de către Sfântul Ioan Botezătorul. În partea stângă se văd înfăţişaţi împăratul Contantin al IX-lea Monomahul şi împărăteasa Zoe, între care stă aşezat Hristos, iar în partea dreaptă se văd împăratul Ioan al II-lea Comnenul şi împărăteasa Irina, în mijlocul cărora stă Fecioara Maria cu Pruncul. Uşa de ieşire din Biserica Sfânta Sofia este numită „Vestibulul Războinicilor" şi îinfăţişează în toată splendoarea lui un minunat mozaic cu Fecioara Maria şi împăraţii Constantin sş Justinian.

Sultanii
 

- Sultanul era monarh absolut, cel puţin din punct de vedere oficial.
- Dinastia a fost numită de cele mai multe ori Osmanli sau Casa Osman. Primii conducatori otomani s-au numit pe ei înşişi bei. Murad I a fost primul otoman care s-a proclamat „sultan" (rege). După cucerirea Constantinopolelui în 1453, statul a devenit un mare imperiu, Mehmed al II-lea fiind proclamat împărat sau padişah. Din 1517, sultanul otoman a fost proclamat şi Calif al Islamului, Imperiul Otoman fiind de la această dată pînă în 1922 un Califat – stat islamic. Sultanul avea numeroase titluri, aşa cum erau Suveranul Casei Osman, Sultan al Sultanilor, Han al Hanilor, Calif – cea ce îi dădea dreptul de suzeranitate asupra tuturor conducătorilor musulmani din întreaga lume, iar din 1517 pînă la dispariţia statului otoman, şi Credincios şi Succesor al Profetului Stapînului Universului. Conducători: Osman I (1299-1326), Orhan Gazi (1326-1359), Murad I Hudavendighiar (1359-1389; sultan din 1383), Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402), Mehmed I Celebi (1403-1421), Murad al II-lea (1421-1451), Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481), Baiazid al II-lea Veli (1481-1512), Selim I Yavuz (Dur) (1512-1520), Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Muhtesem - Magnificul) (1520-1566), Selim al II-lea (1566-1574), Murad al III-lea (1574-1595), Mehmed al III-lea (1595-1603), Ahmed I (1603-1617), Mustafa I (1617-1618), Osman al II-lea (1618-1622), Mustafa I (1622-1623), Murad al IV-lea (1623-1640), Ibrahim (1640-1648), Mehmed al IV-lea (1648-1687), Suleiman al II-lea (1687-1691), Ahmed al II-lea (1691-1695), Mustafa al II-lea (1695-1703), Ahmed al III-lea (1703-1730), Mahmud I (1730-1754), Osman al III-lea (1754-1757), Mustafa al III-lea (1757-1774), Abdul-Hamid I (1774-1789), Selim al III-lea (1789-1807), Mustafa al IV-lea (1807-1808), Mahmud al II-lea (1808-1839), Abdul-Medjid (1839-1861), Abdul-Aziz (1861-1876)
Murat al V-lea (1876), Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909), Mehmed al V-lea (Resad) (1909-1918)
Mehmed al VI-lea (Vahdettin) (1918-1922), Abdul Medjid al II-lea, Calif (1922 - 1924).

Palatul Topkapi
 

- Construcţia a început pe vremea sultanului Mehmet II şi au durat şase ani.
- Este unul din simbolurile marelui Imperiu Otoman, servind ca reşedinţă a sultanilor în perioada 1465-1853, amplasarea lui fiind între Cornul de Aur şi Marea Marmara, cu o perspectivă deosebită asupra strîmtorii Bosfor.
- Se mai numeşte „Poarta cu tunuri" după numele porţii prin care ieşea sultanul din grădina palatului pentru a se plimba cu corabia pe Bosfor.
- Aici funcţionează haremul pînă în 1909, iar în 1924 devine muzeu.
Este format din trei perimetre: Birun (Palatul Extern), Enderun (Palatul Intern) şi Haremul. Existau aici moschei, băi publice şi chiar o grădină zoologică.
- Clădirea haremului includea peste 300 de camere, aici locuind şi eunuci, servitori şi concubine. Odăile amantelor favorite şi ale celor patru soţii legale erau cele mai luxoase din acest corp de clădire. Totusi, prima femeie în stat era considerată mama sultanului.
- In interiorul complexului se afla şi biserica Sf. Irina, cel mai vechi lăcaş de cult bizantin conservat pe teritoriul fostului Constantinopol.
- Aici lucrau aproximativ 4.000 de sclavi, funcţionari şi militari.
- În interiorul clădirii haremului nu puteau intra decît eunucii, nicidecum alţi bărbaţi în afara sultanului, iar cadînele cele mai apreciate proveneau din Caucaz.
- Printre exponatele din interiorul palatului se remarcă armurile, armele încrustate cu pietre preţioase, bijuteriile, porţelanurile foarte vechi, mobilierul deosebit, tablourile, hainele scumpe etc..
- Toate corpurile de clădire sînt placate cu faianţă, atît la exterior cît şi la interior, culoarea predominantă fiind albastrul cu modele aurii.

Palatul Dolhambace
 

- Este ultima reşedinţă a sultanilor otomani şi centrul administrativ al imperiului Otoman între 1853 şi 1922
- Se află în Istanbul, în partea europeană a metropolei
- Are grandoarea şi fineţea Versailles-ului
- Are încăperi luxoase, candelabre uriaşe din cristal şi pereţi poleiţi cu aur, grădini amenajate cu mult bun gust.
- Dolmabahce a fost construit între anii 1843 şi 1856 din ordinul sultanului Abdul Mecid. Preţul construcţiei a fost de cinci milioane de lire otomane. Suprafata ocupată de această construcţie masivă este de 15.000 de mp.
- A fost casa a şase sultani

Comments
Comentariu nou Cautare
stefan  - turci   |10-11-2011 16:32:18
care au fost conducatorii turcilor?
Slonderman  - Sultani   |28-01-2015 02:02:17
Osman I (1299-1326)
Orhan Gazi (1326-1359)
Murad I Hudavendighiar (1359-1389;
sultan din 1383)
Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402)
Mehmed I Celebi
(1403-1421)
Murad al II-lea (1421-1451)
Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul)
(1451-1481)
Baiazid al II-lea Veli (1481-1512)
Selim I Yavuz (Dur)
(1512-1520)
Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Muhteșem - Magnificul)
(1520-1566)
Selim al II-lea (1566-1574)
Murad al III-lea (1574-1595)
Mehmed al
III-lea (1595-1603)
Ahmed I (1603-1617)
Mustafa I (1617-1618)
Osman al II-lea
(1618-1622)
Mustafa I (1622-1623)
Murad al IV-lea (1623-1640)
Ibrahim
(1640-1648)
Mehmed al IV-lea (1648-1687)
Suleiman al II-lea (1687-1691)
Ahmed al
II-lea (1691-1695)
Mustafa al II-lea (1695-1703)
Ahmed al III-lea
(1703-1730)
Mahmud I (1730-1754)
Osman al III-lea (1754-1757)
Mustafa al III-lea
(1757-1774)
Abdul-Hamid I (1774-1789)
Selim al III-lea (1789-1807)
Mustafa al
IV-lea (1807-1808)
Mahmud al II-lea (1808-1839)
Abdul-Medjid
(1839-1861)
Abdul-Aziz (1861-1876)
Murat al V-lea (1876)
Abdul-Hamid al II-lea
(1876-1909)
Mehmed al V-lea (Resad) (1909-1918)
Mehmed al VI-lea (Vahdettin)
(1918-1922)
Abdul Medjid al II-lea, Calif (1922 - 1924).
denisa  - tare   |14-01-2013 19:53:17
super tare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Scriitorul Irvine Welsh vine în România

În ediţia tipărită

Chirii modice la ANL

 

     În acest an au primit locuinţe în blocurile ANL patru familii de făgărăşeni. Repartiţia a fost realizată în blocurile A, C, H şi J, în apartamente de 2 camere, iar chiriaşii s-au mutat încă din luna august. Dacă în urmă cu cîţiva ani numărul cererilor depuse în vederea obţinerii unei locuinţe ANL depăşea 1.000, astăzi mai sînt înregistrate doar 70 de solicitări. Tinerii din municipiu nu se mai bat pentru o locuinţă ANL, deşi chiriile sînt sfidător de mici faţă de cele practicate pe piaţa liberă. Dacă în ANL o chirie nu depăşeşte 50 euro/lună, pe piaţa liberă se cer şi 200 euro/lună, în condiţiile unui confort similar (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 
Taximetriştii, nemultumiţi de noile sensuri unice

 

     Începînd cu data de 16 octombrie 2017, Primăria Făgăraş aplică noi restricţii de circulaţie pe unele străzi din municipiu. Acestea au fost stabilite în urma unor dezbateri publice, iar Comisia de circulaţie a definitivat forma restricţiilor. Făgărăşenii care au aflat despre aceste noi modificări au păreri împărţite, unii laudă iniţiativa Primăriei Făgăraş, iar alţii nu sînt de acord cu modificările considerîndu-le inadecvate. (continuarea doar în ediţia tipărită) 

Citește mai departe...
 

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 1248 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

5.JPG

Cartea

Informatii utile

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 734
Număr afişări conţinut : 3871707

FaceBook

Horoscop zilnic



Ziare