Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home
Activistul analfabet a ocupat casa protopopului Pavel Borzea Email
Luni, 07 Mai 2018 20:07

 

Confesiunea lui Aurel Banciu din Cârtişoara, condamnat la 20 de ani plus 10 ani de închisoare corecţională cu confiscarea averii pentru că l-a sprijinit pe luptătorul Jean Pop ,,Familia activistului de partid a distrus mobila scumpă de furnir din casa protopopului pe care obişnuia să taie ceapa, pâinea şi slănina”


     Aurel Banciu, pensionar, a început să-şi depene firul întâmplarilor pe care le-a trăit în timpul prigoanei comuniste întrerupt fiind de nemiloase accese de Parkinson. El a fost pădurar. „În 1949, când am fost angajat pădurar, am început să văd comunismul cu alţi ochi, înţelegând că răul acesta nu va trece uşor şi de la sine şi că este un mare pericol pentru ţară. Provin dintr-o familie cu vederi şi convingeri politice naţional-ţărăniste. Tata a fost şeful PNŢ din Cârţişoara, prieten cu liderii ţărăniti făgărăşeni Dobrescu, Zăgan şi Cosgarea. Am crescut în dragoste faţă de ţară, neam şi credinţă în Dumnezeu. La Ocolul Silvic din Viştea de Jos de care am aparţinut ca pădurar, şef era unul Gheorghe Ciolacul care era activist de partid aproape analfabet. Ne ţinea şedinţe politice. Deşi eram pădurar calificat, şcolarizat, m-a angajat ca plivitor în plantaţia de brad şi molid din Laita. Ciolacul locuia în casa protopopului Pavel Borzea din Viştea care a fost arestat. Acolo, el ocupa abuziv două camere mobilate. Acest şef de ocol nu avea respect pentru bunul altuia, aşa că în scurt timp el şi familia lui au distrus mobila scumpă de furnir pe care obişnuiau să taie ceapa, pâinea şi slănina. Acest Ciolacu avea pretenţii ca angajaţii să-i ducă plocoane şi de asemenea îi plăcea să mănânce şi să bea pe la unii şi alţii. După un timp Ocolul Silvic şi-a mutat sediul din Viştea în Arpaşul de Jos, dar şef a rămas tot Ciolacul“, povesteşte Aurel Banciu.
 

Întâlnirea cu partizanul Jean Pop
 

     „Eram în plantaţie pe Laita când m-am întâlnit prima şi ultima oară cu Jean Pop. Era în 1953. Zic ultima oară, pentru că deşi am ţinut mai mulţi ani legătura cu el nu ne-am întâlnit faţă în faţă până atunci. Auzisem de el, aflasem că plecase de acasă în munte să se alăture grupului de luptători anticomunişti, dar nu-l cunoscusem personal deşi şi el era pădurar. În acea zi tocmai pornisem la vale spre casă după provizii. Era pe la 10.00 ziua. Mi-a ieşit pe potecă un om cu barbă, înarmat cu o puşcă cu lunetă şi m-a somat aspru să pun arma mea de pădurar jos. Câinele meu a fugit către el, fără să latre şi s-a lipit de picioarele lui ca şi cum l-ar fi cunoscut. Mi s-a părut ciudată comportarea câinelui. S-a apropiat încet de mine şi mi-a cerut actele. Mi-a luat carnetul de Frontul Plugarilor şi mi-a spus răstit să nu mai ţin acest document asupra mea. Eu l-am rugat să nu-mi ia arma că aş fi avut de furcă cu securitatea. Din vorbă în vorbă s-a mai domolit, aşa că la o vreme ne-am aşezat să mâncăm din merindea mea aproape ca doi prieteni. Am înţeles amândoi destul de repede că aveam aceeaşi părere despre comunism. M-am hotărât dintr-o dată să-i ajut pe partizani în lupta împotriva comunismului şi a ticăloşilor care îl sprijineau. Jean Pop m-a rugat să nu spun nimănui de întâlnirea noastră şi aşa am făcut. Nici soţia mea nu a ştiut până după arestarea mea. Am stabilit apoi o ascunzătoare în munte, sub Piatra Oii, unde să pun bilete, ziare şi obiecte pentru el şi ceilalţi. M-a rugat să-i informez despre mişcările securităţii şi despre starea de spirit a oamenilor din sate. Mi-a dat două căşti pentru radio cu galene să le repar şi să le aduc la locul convenit. Aşa am făcut. Altă dată am pus acolo şi câteva cartuşe de 9,72 mm pentru puşcă ZB. Ştiam că şi alţii îi ajutau, între aceştia fiind şi profesorul Remus Budac din Cârţa cu care eu eram în relaţii bune. În Cârţişoara oameni de nădejde cu aceleaşi vederi, pe care mă puteam baza la nevoie erau: Ilie Bucurenciu, cumnatul meu, Gheorghe Grovu, Gheorghe Budac şi ciobanul Ion Căpăţână. În anii 1953-1954-1955, securitatea mă obliga să mă întâlnesc de două ori pe săptămână la ore fixe, întodeauna noaptea, „între Râuri“ sau la postul de miliţie. Venea special căpitanul Cârnul de la Securitatea din Făgăraş, câteodată însoţit de doi locotenenţi. Era mai întodeauna prezent şi şeful de post, sergentul major Albu. De fiecare dată îmi cereau să le descriu traseul meu prin munte şi să le spun cu cine m-am întâlnit. Le-am spus mereu acelaşi lucru: nici o persoană suspectă“.
 

Percheziţia şi arestarea
 

     „Ziua de 20 decembrie 1956 o ţin minte toată viaţa. Am fost luat de acasă de căpitanul Cârnul si încă patru securişti. Nu-mi puteam explica cum de au aflat de acţiunile mele. Cârnul m-a dus la consiliul popular unde mi-a cerut să plec imediat cu el pe munte, în căutarea partizanilor. I-am spus de mai multe ori că nu aveam habar de partizani. Între timp, ceilalţi securişti mi-au răscolit toată casa sub privirile îngrozite ale soţiei şi ale fiicei mele de numai doi ani, care nu pricepeau nimic, una nefiind înştiinţată, iar cealaltă fiind prea mică să înţeleagă ce se petrecea. Fiul meu avea atunci numai opt luni. În casă au găsit doar un radio cu galenă confecţionat de vărul meu, Petru Şari. Nu m-am întors acasă de atunci decât după şapte ani. M-au dus direct la sediul Securităţii din Făgăraş, iar a doua zi dimineaţa am fost transportat cu duba la Braşov şi depus la închisoarea Cetăţuie. La închisoarea Cetăţuie am fost luat în primire de căpitanul Toth Joska, care m-a plasat în celula numărul 6. A doua zi, gardianul mi-a pus ochelari cu sticle negre la ochi şi m-a mutat într-un birou de anchetă la etaj. Acolo geamul era larg deschis şi locotenentul care mă ancheta mă ameninţa că dacă nu spun tot adevărul mă aruncă pe fereastră. Obiceiul gardienilor de acolo era ca atunci când eram mutaţi cu ochelari orbi la ochi să ne ţină numai în lovituri de cizme, bocanci şi bastoane de cauciuc. La Braşov am fost zilnic anchetat, fără a fi însă judecat vreme de şase luni. Într-un timp, m-am nimerit în aceeaşi încăpere cu medicul Lucian Stanciu din Viştea de Jos. Apoi am stat în celulă cu deţinutul Ion Biriş, legionar, care m-a avertizat să nu vorbesc ce nu trebuie fiindcă a fost anume pus să mă tragă de limbă. În loc să facă serviciul murdar pentru care a fost trimis la mine acest om m-a sfătuit şi m-a încurajat. La Braşov am avut o confruntare cu Jean Pop, dar de o manieră stranie, fără să fim puşi faţă în faţă. S-au întâlnit doar vocile noastre sub supravegherea anchetatorului, noi aflându-ne în încăperi separate. A fost mai degrabă un truc al Securităţii. După şase luni de detenţie şi nesfârşite interogatorii, am fost mutat cu tot grupul din care făceam parte la închisoarea din spatele clădirii Tribunalului din Sibiu. În drum spre Sibiu erau în dubă alaturi de mine medicul Vasile Muntean şi fratele lui Octavian (Lisa), medicul colonel Ion Muntiu (Sibiu), Ion Toader (Colun) şi alţii. La Sibiu am stat la început în camera 12, iar apoi am fost înghesuiţi circa 40 de inşi în încăperea cu numarul 24. I-am întâlnit acolo pe Aurel Maxim - Sibiu, inginer Liviu Popa - Sibiu, Nicolae Trandafir - Arpaşul de Jos, Ioan Bârsan şi fostul notar Câlţea din Şona” a relatat luptătorul anticomunist.

,,Recursul a fost respins, deşi soţia a vîndut tot pentru a plăti avocat”
 

     Procesul s-a desfăşurat peste alte luni. La Sibiu a venit un complet de judecată al Tribunalului Militar aparţinând Regiunii a III-a Militare Cluj. Fără prea multe formalităţi cele 11 persoane implicate în acest proces, toţi făgărăşeni, am fost condamnaţi la peste 20 de ani de muncă silnică. Mie mi-au dat 20 de ani plus 10 ani de închisoare corectionala cu confiscarea averii. Condamnarea mea a fost cauzată de acţiunile mele de sprijinire a luptătorilor din munţi. Soţia mea a înaintat recurs la Procuratura din Cluj, condusă atunci de maiorul Paul Cojocaru. A urmat judecarea recursului la Tribunalul Suprem cu sacrificii şi cheltuieli enorme pentru cei de acasă. O avocată din Cluj a cerut soţiei mele să-i plătească drumul cu avionul dus-întors de la Cluj la Bucureşti. Totul a fost în zadar, deşi soţia mea a vândut tot avutul nostru, pentru că recursul a fost respins. Îndată după pronunţarea sentinţei, deşi ni se dăduse drept de recurs, am fost înghesuiţi ca animalele în duba vagon de cale ferată şi timp de două zile am parcurs distanţa Sibiu-închisoarea Gherla. La destinaţie am fost luaţi în primire de echipa groazei a comandantului Goiciu, care ne-a băgat într-o încăpere cu peste o sută de oameni. Dormeam pe saltele puse direct pe ciment. Spaţiul era foarte mic, aerul era insuficient şi închis fiindcă geamurile oblonite erau bătute în piroane. Tineta (ciubarul pentru necesităţi) era pusă într-un colţ al camerei şi făcea o putoare insuportabilă mai ales că era vară. Ne făceam vânt cu păturile. Un adevărat iad pământean făcut de diavoli cu chip de om. Aşa am rămas acolo vreme de două luni, timp în care mulţi au fost duşi pe sus la infirmerie de unde nu s-au mai întors. Despre soarta lor nu puteam afla nimic. După aceea am fost mutaţi la etaj, cam 15-20 de deţinuţi în fiecare cameră şi repartizţti la lucru în fabrica de mobilă a închisorii. Eu am lucrat câţiva ani la lustruit mobila, în mediu foarte toxic, câte 12 ore zilnic, şase zile pe săptămână. Cea mai mică abatere era sancţionată cu bătaie. Deţinutul Ion Câlţea, fostul notar din Şona, a fost stâlcit în bătaie de gardieni deşi era şef de echipă. Aşa am dus-o timp de patru ani mii de deţinuţi” a mai relatata Aurel Banciu.
 

În lagărele de muncă de la Stoeneşti-Salcia, Periprava şi Giurgeni
 

     ,, În toamna lui 1962, câteva sute de robi am fost transportţti cu acelaşi mijloc, duba vagon, în lagărul de muncă de la Stoeneşti-Salcia, din Dobrogea. Acolo am fost folosiţi la construirea digurilor canalului de pe Dunăre. Mii de oameni şi-au pierdut viaţa acolo. Căram zilnic cu roaba pământ, norma obligatorie fiind de 4 mc. În toate anotimpurile dormeam la gramadă într-un saivan de oi deschis, doar cu acoperişul deasupra capului. Sufeream cumplit de frig, foame şi sete mai ales iarna şi vara când clima dobrogeană este foarte aspră. Regimul de supraveghere şi de pedepse era mai rău decât la Gherla. Gardienii asmuţeau pe noi câinii lup dresaţi special pentru atac asupra deţinuţilor. Câinii săreau pe noi la cea mai mică ieşire din rând. De la Stoeneşti-Salcia am fost transportaţi cu bacul Gironte la Periprava, pe braţul Sulina al Dunării, unde am fost puşi să recoltăm stuf. Am ajuns acolo iarna. Intram pe gheaţă şi tăiam stuful cu talpanul, o unealtă asemănătoare cu secera. Şi aici aveam normă şi trebuia să tăiem zilnic câte 20 de maldăre de stuf pe care le legam şi le căram în spinare circa 2 km. Făceam zilnic în jur de 40 km păziţi de ambele părţi ale drumului de câini, gardieni şi soldaţi. Într-una din zile fiind foarte bolnav, m-am aşezat, sfârşit de puteri, pe un snop şi am adormit imediat. Am aţipit poate 2-3 minute. Somnul şi oboseala au învins fără să vreau frica de pedeapsă. Coloana plecase, iar eu m-am trezit speriat şi îndată am luat maldărul în spate. Soldatul din pază m-a văzut şi i-am ghicit intenţia de a mă împuşca, socotindu-mă dezertor. M-a salvat stuful din spinare fiindcă nici un dezertor nu ia în spate greutăţi când vrea să fugă. Îl vedeam înciudat că nu putuse să mă omoare, bravura pentru care ar fi primit permisie şi alte recompense. Soldatul, educat de ei, nu m-a iertat cu totul. M-a scos seara la raport în faţa celorlalţi deţinuţi şi a capitanului şef de coloană. Am fost bătut exemplar. Din lagărul Periprava am fost mutat la alt punct de muncă forţată din Dobrogea, la Giurgeni, lângă Vadu Oii, unde am lucrat la construirea căminului cultural. Au trecut peste şapte ani si jumătate de când eram închis şi chinuit” a povestit liuptătorul.

,,Copiii nu m-au recunoscut cînd m-am întors acasă”
 

     ,, A sosit în sfârsit şi anul 1964 pentru oropsiţii din închisori. În iunie 1964 am fost graţiat şi eliberat. Mă întorceam acasă zdrobit după atâţia amar de ani. Fiica şi băiatul, acum mărişori, nu m-au recunoscut. Dar libertatea mea, ca şi a altora din cei eliberaţi, a fost tot timpul (până în 1989) supravegheată strict de securitate. În aprilie 1974 am fost anchetat timp de 24 de ore de maiorul Dogaru de la Securitatea din Sibiu, pentru o scrisoare trimisă la Radio Europa Liberă, prin care rugam pe cei de acolo să mă ajute să-mi procur nişte medicamente de care aveam urgentă nevoie şi care nu se aflau în farmaciile din România“, povesteste Aurel Banciu. Soţia lui Aurel Banciu, Leontina, rămasă acasă cu fetiţa Eufrosina de doi ani şi băiatul Aurelian de opt luni, avea să îndure împreună cu părinţii şi rudele toate suferinţele condiţiei sale de nevastă a unui duşman de moarte al comuniştilor. „În afară de greutăţile prin care am trecut, procesul şi recursul, eram mereu îndemnată de slugoii partidului să intru în colectiv. Eu mi-am făcut socoteala că dacă mă bag în colectiv nu mai am timp să-mi văd de casă şi de copii. M-am gândit aşa: dacă mă duc şi fac zile de muncă, bucatele mele cresc şi poate că-mi dau ceva. Dar dacă în vreo zi nu pot merge la lucru, bucatele mele nu cresc şi nu-mi dau nimic. Dacă nu mă înscriu şi-mi lucrez eu pământul bucatele mele cresc şi când merg la câmp şi când am treabă acasă. Comuniştii mă ameninţau întruna: Vrei să te ducem unde-i bărbatul tău? Am avut noroc cu părinţii mei care erau încă în putere şi cu fratele meu care m-a ajutat. Mătuşa mea, Susana Budac mi-a dat bani de multe ori fără să-i mai dau înapoi. Ea avea grijă de copii când eu eram la lucru pe câmp. La o vreme a venit alt necaz. Vecinii au stricat şura acoperită cu paie şi au găsit ascunsă o puşcă pe care au predat-o la miliţie. Au urmat cercetări sub bănuiala că puşca ar fi fost a soţului meu, lucru neadevărat. Seară de seară am fost chemată la sfat unde m-au anchetat securişti de la Sibiu. În această anchetă era cercetat şi socrul meu. Înainte de arestarea mea din 20 decembrie 1956 a fost ridicat şi condamnat pe motive politice şi cumnatul meu, Ion Orlanda, care a ţinut legătura cu lupăatoarea anticomunistă Lenuţa Faina“, îşi aminteşte Leontina Banciu. Date culese de Viorel Paltin.

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

Comunicat de presa

În ediţia tipărită

,,Pesta porcină este o făcătură a guvernantilor“

     Pesta porcină este un alt subiect adus în atenţia românilor în ultima perioadă pentru a le abate atenţia de la evoluţia evenimentelor reale. Peste tot în media se dezbate subiectul, iar în paralel se sacrifică porcii atît din ferme, cît şi din gospodăriile oamenilor. Oamenii se întreabă însă cît de reală este situaţia, dar înclină să creadă că totul este o făcătură pusă la cale de guvernanţi pentru a creşte importurile şi a distruge producţia autohtonă. Şi făgărăşenii sînt în asentimentul marii majorităţi a românilor şi susţin că această campanie de sacrificare a porcilor pe motiv de pestă porcină africană este o făcătură. Făgărăşenii amintesc de gripa aviară care a dus la sacrificarea tuturor păsărilor din ferme şi din gospodăriile oamenilor. Localnicii îşi mai amintesc că primele focare de gripă aviară au fost identificate în Ţara Făgăraşului, iar dezinsecţiile au fost realizate cu apă de ploaie.

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 643 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

1.JPG

Cartea

FaceBook

Publicitate

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 764
Număr afişări conţinut : 4268388

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare