Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Ştirile locale Spettacolo di strada
Spettacolo di strada

 

Primul roman al făgărăşencei Alina Nicoară publicat la o editură italiană ,,Lacrimile întăresc caracterul” spune Alina Nicoară Reţeta succesului folosită de tînăra romancieră: ,,Urmaţi-vă visele şi lăsaţi oamenii să vorbească!” Făgărăşeanca surprinde şi prin frumoase picturi  ,,Nu este de loc puţin să fii absolvent al Universităţii La Sapienza din Roma” explică Alina Nicoară care a plecat definitiv din Făgăraş la 13 ani


     Era un copil cînd familia s-a hotărît să-şi găsească un rost peste graniţă pentru că în ţară speranţele mureau cu fiecare zi ce trecea. În primii ani după evenimentele din Decembrie 1989, era o stare generală ce cuprinsese Ţara Făgăraşului, iar multe familii au luat drumul Occidentului în căutarea unei stabilităţi financiare şi a unui trai decent. Alina Nicoară avea 13 ani şi era elevă în clasa a VI-a cînd pleca în necunoscut alături de mama ei. Lăsa în urmă prieteni, colegi, rude, vecini, amintiri din care să-şi culeagă puterea de a face faţă noilor coordonate. Italia- Roma a fost ultima staţie în care au coborît din autocarul înţesat de făgărăşeni. Nu cunoştea limba italiană, totul era străin, iar provocările erau din cele mai dificile. Se dechidea pentru Alina Nicoară o viaţă nouă, un drum deloc uşor, dar cu mari speranţe. La aproape două decenii de atunci, o găsim pe Alina Nicoară o tînără împlinită care are ceva de spus tuturor. Şi-a găsit resursele să treacă peste toate imperfecţiunile statutului de emigrant, peste neajunsurile cotidiene şi peste dorul de locurile natale pentru a-şi împlini visurile ce i-au dominat anii copilăriei. Astăzi, nu se distinge între italienii get beget, iar romanii au adoptat-o ca fiind una de-a lor. I-a impresionat prin perseverenţă, respect, căutări neobosite şi deopotrivă i-a surprins prin modul de a-şi realiza visele. Alina Nicoară a scos de sub tipar primul ei roman, scris în limba italiană. O editură din peninsulă i-a apreciat talentul şi munca şi s-a mîndrit cu apariţia editorială semnată de făgărăşeanca Alina Nicoară. Romanul ,,Spettacolo di strada” se găseşte în librării şi are deja de partea lui iubitorii de carte. Tînăra făgărăşeancă impresionează şi prin talentul ei în pictură. A imortalizat peisaje, natură moartă, nuduri, portrete, tablouri care atrag privirile iubitorilor de artă. Deşi n-a studiat arta penelului, reuşeşte să îmbine culorile şi să contureze forme precum un artist adevărat. Nu-i place să fie lăudată, modestia fiind o calitate a ei preluată de la părinţi şi bunici. Picta icoane pe sticlă înainte de a învăţa abecedarul, iar bunicul ei îi ordona picturile într-o expoziţie la fereastra de la stradă. Alina rememorează acei ani, explicînd că, astăzi, fiul ei are vîrsta aceea. A încheiat gimnaziul la o şcoală din Roma, iar liceul l-a urmat chiar lîngă Vatican. Şi-a încercat norocul la cea mai renumită universitate din Roma, La Sapienza, pe care a absolvit-o la specializarea inginerie energetică. Astăzi este familistă, are un băieţel frumos şi isteţ, scrie romane şi pictează. Alina are în lucru al doilea roman, subiectul fiind inspirat din viaţa Silviei, o româncă stabilită în Italia sau oriunde în Europa, care vrea să-şi uite trecutul. Am stat de vorbă cu Alina Nicoară care nu vrea să-şi uite trecutul precum Silvia din romanul ei, şi ne-a împărtăşit reţeta succesului ei.

Reporter: Mulţi făgărăşeni s-au stabilit în Italia, din motive de stabilitate, un trai decent şi linişte. Tu ai plecat cu mama ta de cînd erai elevă, iar acum, pot spune, că nu pot remarca vreo diferenţă vizibă între tine şi o italiancă. Cum a fost drumul spre necunoscut?

     Alina Nicoară: Am plecat din Făgăraş în anul 2000 împreună cu mama mea. Era o dimineaţă de primăvară, în vacanţa de Paşti, foarte devreme, soarele încă nu răsărise, oraşul era tăcut şi gri. Pe strada 13 Decembrie, aproape de intersecţia cu strada Teiului, ne aştepta un microbuz cu puţine persoane şi vreo doi câini vagabonzi care-i priveau de departe. Mama mea avea o viză de Germania, dar intenţia noastră era de a ne opri în Italia. Nu voi uita niciodată acea călătorie. Prima. A fost lungă, tăcută, plină de vise, dar şi de semne de întrebare. Eram confuză pentru că nu ştiam nimic despre ţara spre care călătoream, despre persoanele pe care le-aş fi întîlnit, cât de dificilă ar fi fost limba italiană despre care nu cunoşteam încă nimic. Ştiam să salut: ciao! Numai că eram convinsă că se scrie ceau. Dar nu îmi era frică. De asta sînt sigură. Necunoscutul pentru mine era plin de posibilităţi. In viaţă ne confruntăm des cu probleme şi schimbări, dar important este cum le facem faţă. Asta schimbă totul.

,,Lacrimile întăresc caracterul”
 

R.: Cum era viaţa unui elev în şcolile din Italia- Roma faţă de cea din România? Cît de greu ţi-a fost, cum te-ai adaptat?


A.N.: Înainte de a veni în Italia nu ştiam că termenul „român” , în italiană „romeno”, poate fi folosit ca şi adjectiv. In limbaj vugar, bineînţeles. Ȋn acest cuvânt se concentrau toate impresiile pe care italienii şi le făcuseră despre români: femei menajere care făceau curat şi spălau fundul babelor, care ingrijeau bătrânii, bărbaţi care lucrau în construcţii. Persoane oneste, da, dar catalogate. Sau în cazuri mai nefericite români erau cei care furau din apartamente, se îmbătau pe străzi, iar doamnele se cuplau cu bătrânii italieni sau se prostituau. Dar nu toţi românii se puteau încadra în aceste categorii. Dar prea puţini lucrau ca profesori, medici, ingineri. În orice caz în zona în care mă stabilisem eu cu mama nu făcea niciunul parte din aceste ultime categorii. Atunci mi-am dat seama că aveam două soluţii, să mă zbat pentru a demonstra tuturor că eu eram diferită, mai capabilă decât mulţi alţi conaţionali stabiliţi în Italia sau să nu îmi pese de ce gândesc ceilalţi şi să-mi trăiesc viaţa cum vreau eu. La început, recunosc, am suferit pentru că eram privită altfel decît meritam. Aveam 13 ani, era o vârstă dificilă. Pentru adolescenţi e important să fie acceptaţi de grup. Dar după o perioadă de adaptare, cu ajutorul profesorilor care intotdeauna m-au susţinut şi a lacrimilor care, parerea mea, întăresc caracterul, mi-am găsit drumul.    

 

 

 

 

 

 

 

 


,,În şcolile din centrul Romei, n-am mai avut probleme de adaptare”
R.: Ce şcoli ai urmat? Să vorbim despre sistemul de învăţămînt italian, ce ţi-a plăcut?

A.N.: În Italia am terminat gimnaziul, clasa a şaptea şi a opta. Am urmat liceul real şi apoi cursurile Facultăţii de inginerie energetică din cadrul Universităţii La Sapienza, la Roma. În Italia, şi cred în toată lumea, şolile de la periferia marilor oraşe sau din provincie, sînt mai lejere, cu mai puţine pretenţii să zicem, faţă de cele din centrul oraşelor. Gimnaziul eu l-am urmat într-o şcoală din zona Romei, în oraşul Ladispoli, iar liceul în centrul Romei, aproape de Vatican. Nu se puteau compara aceste două şcoli, cea centrală era mult mai severă, cu programă complexă, chiar şi elevii erau mai maturi. Făceam naveta cu trenul pentru a ajunge la liceu, o oră la dus şi o oră la întors, dar a meritat. De cînd am schimbat şcoala nu am mai avut probleme de adaptare şi pot spune că am avut o pregătire excelentă pentru universitate.

Diploma de la Universitatea La Sapienza este recunoscută în toată lumea
R.: Ai studiat la una dintre cele mai importante universităţi din Roma. Ce şanse îşi oferă diplomele obţinute în Italia?

A.N.: Nu ştiu în România cum e, dar aici odată ce termini o facultate te aşezi comod în faţa computerului şi începi să trimiţi CV-ul, iar dacă nu ai nicio cunoştinţă care să iţi dea un şut în fund, aştepţi. Cum am făcut şi eu. În cazul meu, faptul că Universitatea La Sapienza este cea mai bună universitate din Roma şi cunoscută în toată lumea este un avantaj. Nu e deloc puţin. O diplomă obţinută în Italia, dar nu la orice universitate, doar la cele renumite, este recunoscută în toată lumea.

Primul roman semnat de Alina Nicoară
R.: Mereu ai surprins pe cei din jur, fie familie, prieteni. De data aceasta ne-ai surprins cu un roman. Ţi-a apărut primul roman la o editură italiană, cum se numeşte romanul şi ce subiect are?

A.N.: A fost foarte emoţionant pentru mine să văd propriul manuscris sub formă de carte adevărată. A fost un vis care s-a concretizat, a devenit realitate, negru pe alb. Romanul se numeşte Spettacolo di strada (Spectacol în stradă) şi a apărut la editura Cinquemarzo. Este povestea unui băiat, Alex, care trăieşte singur în Roma. Pentru a supravieţui pregăteşte spectacole în stradă folosind bule de săpun şi adună monede de la tecători într-o cutie veche de metal. Nu sînt bule simple ci speciale realizate cu instrumente profesionale. Ideea acestui roman mi-a venit în una din numeroasele plimbări pe stradă şi în parcuri cu copilul meu. Îi suflam bule de săpun. El era prea mic să le poată face sau să fugă după ele. Le observa, rîdea şi agita mânuţele în aer. Bulele pluteau lejere, aveam impresia că îmi povesteau chiar ele isoria lui Alex. Era de ajuns să le ascult. Aşa s-a născut acest roman.
 

Al doilea roman
R.: Ce urmează? Cu ce vei mai surprinde lumea? Ce te inspiră să creezi, să scri?

A.N.: Lucrez la un alt roman ce are ca protagonistă o femeie româncă, Silvia. Este o poveste care demonstrează cît este de important trecutul în viaţa fiecăruia. Sîntem persoane formate într-un anumit mod datorită sau din cauza experienţelor trăite în viaţă. Cine nu ar dori să uite cel puţin un eveniment din propriul trecut? Să îl elimine din lista de amintiri şi să pornească de la un punct zero, ca şi când nimic nu s-ar fi întamplat? Asta e ceea ce încearcă să facă Silvia. Dar, pe de o parte dacă trecutul poate fi dat uitării pe ici pe colo sau ocoli unele părţi ale lui, pe de altă parte acesta se poate încăpăţîna să rămînă foarte stabil, să nu se schimbe deloc şi niciodată. Dar nu îmi place să vorbesc în prealabil despre ceea ce scriu. Prefer să fie o surpriză.


R.: Te-ai gîndit să traduci romanul şi în limba română?

A.N.: Depinde de editură. În momentul acesta am un contract cu această editură şi colaborăm foarte bine. Desigur că voi propune această idee directorului de la editura italiană. Vom vedea.


Sentimente transpuse pe pînză, în culori
R.: Am văzut picturile tale, eşti un adevărat talent în arta penelului. Ce îţi place mai mult să pictezi?

A.N.: În perioada aceasta mă dedic corpului feminin. Mă fascinează formele, poziţiile, corpul gol în general. Dar depinde de perioadă, pictura pentru mine este un hobby, un mod de a-mi expima gîndurile, sentimentele, impresiile. Acum cîteva luni pictam natură moartă, iar înainte peisaje. Peste un an...cine ştie?


R.: Cînd vei organiza prima expoziţie de pictură în Italia? Dar în România?

A.N.: Sincer nu m-¬am gândit pînă acum la o expoziţe. Cum spuneam, pictura e un hobby. Dar vă mulţumesc de idee. Poate pentru 8 Martie reuşesc să organizez ceva cu corpurile feminine.


,,Îmi place să scriu şi voi continua să o fac”
R.: Dacă erai în România, ce şanse aveai să te afirmi în literatură şi în pictură?

A.N.: Nu am studiat niciodată pictura, deci ceea ce desenez şi pictez cred că aş fi făcut în orice ţară. Probabil subiectele ar fi fost diferite, în functie de experienţa de viaţă şi de cotidian. În schimb în ceea ce priveşte literatura presupun că şansele ar fi fost diferite. Probabil aş fi scris oricum, pentru că îmi place să scriu şi voi continua să o fac indiferent dacă romanele mele vor fi publicate sau nu, dar în România nu ştiu ce şi cîte şanse dau editurile noilor scriitori.

Urmaşă a lui Ion Codru Drăguşanu
R.: De unde crezi că vine talentul tău în pictură şi în arta scrisului? Are rădăcini în familie?
A.N.: De mică am început să pictez icoane pe sticlă, acasa la ţară şi bunicul meu le punea în geam să le vadă lumea care trecea spre biserică. Pot spune că a fost prima expoziţie, nu? A fost un început care m-a încurajat, iar mama mă corecta şi mă ajuta să aleg temele. În ceea ce priveşte scrisul probabil că am cultivat această pasiune aici în şcoala italiană care pune mare accent pe exprimarea în scris. Ca exemple din familie aş porni de la Ion Codru Drăguşanu, un strămoş din partea mamei din Drăguş, apoi mătuşa mea care coordonează şi editează cu succes acest ziar şi diferite publicaţii. Mama mea nu face altceva decît să scrie, să deseneze cu elevii din şcolile italiene teme din cultura poporului român.

Cristian, băieţelui Alinei, o inspiră
R.: Eşti familistă, căsătorită şi un băieţel foarte frumos şi isteţ? Cum îţi împarţi timpul între muncă, familie şi hobby?

A.N.: Greu! Mai ales că nu am niciun ajutor, mama fiind la Roma, iar eu cu familia la Milano. În timp ce Cristian este la grădiniţă lucrez ca şi administrator pentru o societate care se ocupă de investiţii imobiliare. La hobby reuşesc să mă dedic după ce soţul meu se întoarce de la muncă şi „preia schimbul” cu băieţelul. Romanul ,,Spettacolo di strada” de exemplu, l-am scris în timpul somnului de după-amiază al lui Cristin. În fiecare zi o pagină sau două, încet. Cu muncă şi perseveranţă cred că se pot obţine multe. Einstein zicea că talentul este 1%, restul de 99% este strădanie, muncă.


Taboul amintirilor din România şi din Făgăraş
R.: Ce amintiri ai din România? Descrie cîteva lucruri frumoase despre familie, bunici, locurile natale, învăţătoarea ta, şcoală....

A.N.: Am amintiri frumoase din România. Cînd mă gândesc la copilăria mea îmi vine în minte strada din faţa blocului unde mă jucam cu prietenii, învăţătoarea de le şcoala primară, Doamna Mioara Plumb, mâinile ei care îmi apăreau sub nas să mă ajute atunci cînd stăteam aplecată pe bancă. Ȋmi amintesc satul Rucăr în care am copilărit cu bunicii, mirosul sucului de soc şi gustul dulce al clătitelor cu gem, timpul petrecut cu vecinii, faţa încreţită şi arsă de soare a bătrânelor din sat şi poveştile spuse pe banca din faţa porţii. Nu am uitat şi nu voi uita niciodată cum iarna, în curtea şcolii, stropeam pe jos cu apă de la fântână apoi aşteptam să îngheţe ca în pauză să zburăm toţi pe alunecuş. Adevărul e că sînt puţine zilele şi momentele de neuitat în viaţa unei persoane, dar sînt cele care contează, restul, doar umplutură.

R.: Te-ai întoarce definitiv în România?

A.N.: Nu ştiu, ar fi dificil, dar nu se ştie niciodată. Viaţa e imprevizibilă.


R.: Cum sînt priviţi românii în Italia?

A.N.: Această întrebare cred că a avut zeci de răspunsuri în ultimii ani, toate asemănătoare.
Depinde de inteligenţa italienilor cu care românii au de a face. Şi depinde de experienţa pe care italienii au avut-o în trecut cu românii. E important anturajul, pesoanele cu care vii în contact, italienii nu sînt toţi la fel, nu toţi au prejudecăţi. Trăind în Italia cu siguranţă se întâlnesc şi persoane rasiste, e inevitabil. Dar eu cred că de la toţi putem învăţa cîte ceva, chiar şi de la oamenii ignoranţi. De exemplu, de la aceştia eu am învăţat să nu-mi pese de ceea ce gândesc şi spun alţii despre mine. M-am format atît de bine încît acum chiar nu mă mai interesează părerea celorlalţi. Dacă gîndesc sau spun ceva cu răutate este mai rău pentru ei. Eu sunt liberă şi împăcată. Urmaţi-vă visele şi lăsaţi oamenii să vorbească!

,,Aş promova tradiţiile româneşti, unice în lume”
R.: Dacă ar fi să promovezi România, ce ai lua în calcul? Ce locuri, obiective, tradiţii?

A.N.: Cînd se vorbeşte de România în afara graniţelor primul monument care le vine în minte străinilor este Castelul lui Dracula. Şi atunci de ce să nu pornim chiar de acolo? Cred că ar trebui promovat mai mult şi să se pornească de acolo pentru a arăta turiştilor alte frumuseţi româneşti, pentru că sînt. Aş lua în calcul şi tradiţiile româneşti, portul popular şi dansurile tradiţionale. Nicio altă ţară din Europa occidentală nu a conservat atît de bine şi frumos tradiţiile populare ca şi România.


R.: Cum este bucătăria italiană faţă de cea românească? Ce preparate le-ai oferit italienilor din familia ta?

A.N.: Bucătăria italiană este tipică, bucătărie mediteraneană bazată pe paste, orezuri, supe ca şi felul întâi, peşte, carne îsoţite de verdeţuri locale felul doi. Ingredietele sînt cam aceleaşi în ambele ţări, diferă modul de a le găti. Sincer, mie nu îmi prea place să fac mîncare, dar prepar oricum (ca majoritatea femeilor căsătorite care au copii). În schimb prefer să gătesc dulciuri şi pîine. Cîteodată prepar şi reţete tipic româneşti. Soţului meu, de exemplu, îi plac micii şi cozonacul. În schimb, Cristian adoră pizza şi nu pare a vrea să se răzgîndească prea curînd.

,,Mă întorc cu drag acasă, întotdeauna”
R.: De cînd nu ai mai fost acasă, pot spune aşa, nu? De ce îţi este dor din România?

A.N.: Nu am mai fost acasă de aproape patru ani, dinainte să se nască Cristian. Din păcate este o călătorie lungă, iar cu un copil mic este obositor. În ultimii ani am preferat vacanţe la munte sau la mare prin împrejurimi, dar în vara aceasta sper să reuşim să trecem şi prin Făgăraş.
Cînd mă gândesc la vacanţele petrecute acasă mi se face dor de gustul pepenilor din piaţă, de gălăgia şi distracţia din perioada zilelor Făgăraşului, de emoţia de a revedea foştii colegi de clasă, de mirosul dimineţilor şi panorama neschimbată cu dealurile Galalţului. Le priveam în fiecare zi din balconul apartamentului unde am copilărit. Păreau îndepărtate şi liniştite, ştiam că orice s-ar fi întâmplat, oricât s-ar fi schimbat persoanele, străzile ar fi rămas acolo, neschimbate. Să îmi amintească de unde am plecat şi unde mă întorc de fiecare dată cu drag. Am încercat să fac o poză acelui peisaj, dar nu e acelaşi lucru.


R.: Mulţi români stabiliţi în ţări din Europa nu-şi învaţă copiii născuţi acolo limba română. Cristian, fiul tău, vorbeşte şi în limba română?

A.N.: Cristian deocamdată înţelege amîndouă limbile, dar vorbeşte numai în italiană. Problema esta că sînt singura persoană care îi vorbeşte în româneşte. Din păcate mama mea, bunica lui, nu îl vede în fiecare zi. În rest aude numai cuvinte italiene. Deci oricât m¬-aş strădui să îl învăţ limba română îmi dau seama că e normal să îi vină spontan cuvintele în italiană. Este născut în Italia, frecventează o grădiniţă italiană, este înconjurat de persoane care vorbesc italiană. Chiar şi mie, după 18 ani de rezidenţă în Italia, îmi este mai uşor să mă exprim în limba italiană. Tocmai din acest motiv romanul l-am scris în italiană, îmi vine natural aşa. (Lucia BAKI)
 

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

În ediţia tipărită

,,România este colonia puterilor străine”
 

     Nu mai încape îndoială că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, iar factorii responsabili nu fac nimic pentru a redresa ţara din punct de vedere economic, politic şi administrativ. Zilnic sîntem martori la tot felul de legi care se abat drastic de la normalitate şi de la bunul simţ. Au fost adoptate acte normative de către Parlament şi de Guvern care contravin bunului mers al ţării, dar care apără interesele politicienilor, grupurilor de persoane aflate în funcţii înalte, companiilor de tot felul şi puterilor străine. Aşa cum arată astăzi România, putem spune fără să greşim, că România a ajuns, în an centenar, o colonie străină. Unirea realizată prin mari sacrificii în 1918 de străbunicii noştri, astăzi este pe cale să fie dezmembrată la ordinul marilor puteri aplicat de persoane aflate în conducerea ţării. (continuare doar în ediţia tipărită)

 

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 655 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

5.JPG

Cartea

FaceBook

Publicitate

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 769
Număr afişări conţinut : 4236690

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare